Generalul Westermann, unul dintre generalii armatei revoluționare, raporta Comitetului de Bunăstare: „Vendeea nu mai există, tovarăși cetățeni republicani! A murit sub săbiile noastre împreună cu femeile și copiii săi. Tocmai i-am îngropat în mlaștinile și pădurile din Savenay. Potrivit ordinelor voastre, copiii au fost călcați pînă la moarte sub copitele cailor noștri; femeile au fost măcelărite astfel încât să nu mai poată aduce soldați pe lume. Străzile sînt pline de cadavre; în multe locuri, ele formează întregi piramide. În Savenay a fost nevoie de detașamente suplimentare de execuție deoarece trupele lor încă se predau. Noi nu luăm prizonieri. Cineva trebuie să le ofere pîinea libertății; totuși, mila nu are nimic de-a face cu spiritul revoluției”.

Un alt amuzament al „Albaștrilor”, care se autodenumeau „colonnes infernales” (coloanele infernale, n.t.), era arderea femeilor și a copiilor în cuptoare de pâine. Pentru obținerea maximului de plăcere sadică din această practică, victimele erau așezate în cuptoare reci care erau apoi încălzite.

Pasajele de mai sus sunt extrase din textul lui Errik von Kuehnelt  Leddihn „Operațiunea paricidul – Sade, Robespierre și Revoluția Franceză” și sunt doar câteva „evenimente” zilnice normale din timpul Revoluției Franceze, faza războiului civil din Vandeea, regiune în care țăranii se răsculaseră. Pentru a-i înfrânge, armatele republicane au omorât fără discriminare femei, copii, bărbați, răsculați și civili și au continuat să execute și să ardă sate chiar după înfrângerea Armatei Catolice. În palmaresul revoluției, numai Vandeea aducea peste 170.000 de victime, dar reprimarea împotrivirii populației la revoluție a continuat în multe alte zone.  

Episoade ca acestea se vor întâlni în dictaturile tuturor celorlalte revoluții care îi vor urma; să ne amintim de sălbăticia cu care au fost tratați deținuții politici din România, devenită comunistă în prelungirea revoluției bolșevice. Ce ar putea motiva, cum s-ar putea explica o astfel de orgie a morții, de beție a masacrului, celebrată prin eliberarea celor mai întunecate dimensiuni ale ființei umane. Ce justifică disprețul total și respingerea ca semen al tău a cuiva care nu ți-a făcut nimic, deliciul chinuirii și al omorârii, savurarea sălbatică a negării prin măcelărire a ființei din fața ta?

Am dat pasajele ca pe o atenționare, un semnal despre ceea ce s-ar putea întâmpla în curând în România. Căci există o serie întreagă de asemănări între situația de atunci din Franța și cea de acum din Occident-România : agresiunea virulentă împotriva creștinismului, a familiei, a identității, a ființei umane însăși, a proprietății; o impunere dictatorială a modelelor derivate din ideologiile stângii extreme (azi, neo-marxiste); o propagandă masivă susținută cu fonduri uriașe de mafia bancară globalistă; activiști/mercenari/actori civici și politici plătiți și finanțați copios, inclusiv cu promisiuni de așezare la putere;  minciună, manipulare, dihonie, separare pe falii ireparabile, pierderea rațiunii, o nebunie de natură demonică; și, peste toate și în toate URA. O URĂ anihilantă, nihilistă, desființarea absolută a celuilalt. A celui care are o altă asumare, o altă opinie, o altă opțiune.

O ură totală, fără limite, ne-umană. O ură despre care, aminteam într-un text recent, Soljenițîn spunea că stă la baza sistemului filozofic al lui Marx și Lenin, dar care stă la baza întregului plan de putere al negustorilor de bani: ... ura împotriva lui Dumnezeu o forță mai fundamentală decât toate pretențiile lor politice și economice. Doar o ură din afara omului și îndreptată împotriva omului ca creație a lui Dumnezeu poate fi justificarea celor care au făcut atrocitățile de mai sus. Este ura care fusese abil, consecvent, pe scară largă aprinsă și întreținută într-un anumit segment eterogen de populație unit conjunctural prin această ură și prin patima puterii și a banilor. Este ura care vedem cum este hrănită și se amplifică ceas de ceas, zi de zi în România, ca un val care crește și amenință să devină un țunami atoate-distrugător. Este ura care anunță deja că „trebuie să curgă sânge”, care amenință la grămadă pe adversari cu pușcăria fără judecată, sau o judecată a poporului (Ralph C. Hancock și L. Gary Lambert în cartea "Moștenirea Revoluției Franceze” spun că poporul invocat de dictatorii revoluționari nu erau masele țărilor respective, ci oamenii aparținând sistemului pe care doreau să-l creeze. De dragul făuririi acestor mase de oameni noi, nicio crimă nu era prea mare și nicio atrocitate nu era suficient de oribilă.). Este ura care amenință cu moartea - ardere pe rug, răstignire, împușcare, lapidare - a celor care au o opinie contrară.

Evident că în Franța anului 1789 a existat o bază reală de nemulțumire cu potențial incendiar; dar ea a fost transformată într-o explozie controlată cu nitroglicerină. Era, ca și acum, o epocă de atac puternic împotriva creștinismului, atât dinspre ateiștii revoluționari cât și dinspre nenumărate cercuri, grupuri, secte ocultte care se răspândiseră ca ciupercile. Erau nemulțumiri față de aristocrație, față de rege, față de administrație. Dar, în primul rând și peste toate, era dorința aprigă a burgheziei, în special a negustorimii bancare, planul îndelung gândit al acesteia de a prelua puterea întâi acasă, apoi în lume. Evident că erau multe și mari nedreptăți și justificate supărări. Dar niciuna dintre ele, oricât de îndreptățită ar fi fost, și nici suma lor, nu puteau justifica sacrificarea a sute de mii de oameni nevinovați în abatorul revoluției. 

William Jenkins scrie că în timpul Terorii, Robespierre și colegii să revoluționari au măcelărit o mulțime de țărani francezi. Logica lui Robespierre, dacă se poate numi așa, era simplă: „oamenii de aici nu văzuseră niciodată [o asemenea violență], oamenii de aici nu comiseseră niciodată o crimă, dar trebuiau să moară pentru ca Franța să se transforme într-o societate socialistă” (Joshua Philipp – „Originile întunecate ale comunismului”).