Au fost vremuri în care reprezentarea țării tale în relațiile cu puterile străine reprezenta o onoare care nu avea egal. De altfel, se spune că politica externă au făcut-o dintotdeauna cei cu burta plină. Fără a discredita total o asemenea teorie, larg răspândită în țările mai sărace, să spunem, totuși, că acest înalt post ministerial a fost dintotdeauna apanajul conților și al marilor scriitori și filosofi, al traducătorilor și al familiilor de boieri etc. Asta, cam până la sfârșitul Războiului Rece. Din acel moment și până în prezent, pot să spun cu mâna pe inimă că diplomația unor țări esențiale, ca Germania, Marea Britanie sau Statele Unite, ca să nu mai vorbesc de România sau de Bulgaria, sunt conduse de indivizi ai căror nume nu spun nimic. Mai rău decât atât, consider că numele unor infractori internaționali, de genul Dominique Strauss-Kahn au ajuns să fie chiar mult mai cunoscute.

De multe ori, întâlnirile între șefii diplomațiilor era și un exercițiu de lingvistică și chiar un prilej de discuții gastronomice, cum erau cele organizate de Talleyrand(FOTO), șeful externelor care și-a trădat toți șefii, dar Franța niciodată, așa cum a spus-o chiar el. Lumea începutului de secol al XIX-lea era încă învăluită în umbrele și tradițiile Evului Mediu, realitate care nu a fost anulată definitiv decât de rezultatele geo-politice ale celei de-a doua conflagrații mondiale. Chiar și atunci, însă, a existat ideea că țara trebuie reprezentată de cineva cu personalitate deosebită, chiar dacă originea nobiliară nu mai era esențială, ba chiar, în anumite țări, era chiar un impediment. Să ne gândim, de exemplu, cine erau miniștrii care au negociat sfârșitul confruntării ideologice între Est și Vest, respectiv domnii Eduard Șevarnadze și James Baker. Pot fi oare comparați cu John Kerry sau Serghei Lavrov, cei de azi?

 

Nu vreau să intru în detalii, poate că lumea nu este interesată de nume și de personalități ale trecutului sau poate că nu le este clar unde vreau să ajung. Păi, cred că marile decizii care se iau astăzi nu ar fi fost niciodată aprobate de acei oameni cu principii și cu o școală a diplomației în spate. Unii proveniți chiar din familii de politicieni care ocupaseră din tată în fiu acele posturi. Credeți că James Cook, ministrul britanic de externe al lui Margaret Thatcher sau Hans-Dietrich Genscher, cel federal german omonim, ar fi aprobat vreodată intrarea în Europa a milioane de străini de credință musulmană, așa cum fac anonimii Philip Hammond sau Frank-Walter Steinmeier? Nu-i vorbă, chiar șefii de stat sau de guvern care erau peste ei aveau o altă anvergură, dar asta e și ea o discuție. Înainte era o confruntare între oameni culți și cu principii, acum politica externă o fac toți neaveniții strânși la o șuetă și la un șpriț, ca niște băieți de cartier într-o zi însorită de week-end.

Nici la noi evoluția nu a fost foarte diferită. Parcă altfel și la un alt nivel discutau un Kogălniceanu sau un Titulescu, nu credeți? La un moment dat, prin anii 90, cred, mi-au căzut ochii pe un material semnat de C.V. Tudor care, printre altele, atrăgea atenția că noul ministru al afacerilor externe este, detașat, cel mai slab om care a fost numit în această funcție de la apariția statului român modern pe hartă. Nu am fost niciodată fanul Tribunului, dar știam că avea competențe de netăgăduit în istorie. Chiar și așa, nu eram convins de justețea spuselor sale, drept pentru care m-am apucat să consult lista celor care au făcut acest job începând cu Unirea din 1859.

 

Oameni buni, vă asigur că așa era. Și, atenție, i-am luat în calcul inclusiv pe miniștrii comuniști, începând cu Ana Pauker (Pocher, cum pronunță francezii), continuând cu Corneliu Mănescu și terminând cu Ștefan Andrei. Da, și o spun cu tristețe, fără nicio îndoială, Severin era de departe cel mai slab din punct de vedere intelectual și s-a dovedit a fi chiar și un șpăgar dovedit. Ah, că după Severin au venit unii care m-au făcut să-l regret pe zisul Adrian S., asta este o altă discuție. Din scârbă, nici măcar nu le mai pomenesc numele. Atunci, cum să mai conteze România? Extinzând discuția și văzând cine conduc diplomațiile celorlalți, cum să își mai poată spune cuvântul Europa? 

În concluzie, postul de ministru al afacerilor externe nu mai există decât pe hârtie. Marile decizii sunt luat de o mafie internațională, elitele politice contrasemnează și, dacă sunt sută la sută convinși că actele vor trece prin parlament, le prezintă legislativului. Dacă nu, nu. Mai mult decât atât, au chiar curajul să supună hotărârile luate votului universal. Dacă votul este nefavorabil, și sunt toate șansele să se întâmple așa, vor spune fie că nu s-a întrunit cvorumul necesar, fie că votul a fost doar consultativ. Practic, părerea omului de pe stradă nu mai contează. Opinia întregului popor, nici atât. Concepțiile strategice ale ministrului de externe, absolut deloc. Prestația șefului statului, o tristă inutilitate. Păcat că nu există funcția de director de resurse umane în guvern. Nu de alta, dar ar putea desființa funcția de ministru al afacerilor externe și nu ar greși cu nimic. Chiar, știți cine este actualul ocupat al acestei funcții în România? 

Ca să realizați cine sunt cei care vă conduc astăzi, vă dau un singur exemplu de discurs politic, și anume acela al Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii și Irlandei de Nord. Nici n-are importanță faptul că suverana știe sau nu limba latină sau că expresia a fost corectă sau nu. Și a fost corectă. Ci faptul că cei care i-au făcut discursul aveau chef de glume. Nici nu știu dacă au pățit ceva după acest lucru și nici nu contează foarte tare. Ceea ce vreau să vă spun este că, într-un discurs ținut la Guildhall, în City, Maiestatea-Sa a spus, în limba engleză, desigur, dar împănată cu latinisme, următoarele fraze. "1992 is not a year on which I shall look back with undiluted pleasure. In the words of one of my more sympathetic correspondents, it has turned out to be an Annus Horribilis." Cam aceștia sunt oamenii care hotărăsc ce și cum mâncăm sau chiar cât avem dreptul să respirăm aer sau să traversăm pe culoarea verde a semaforului.