”Ieinicerii erau copii creștini, capturați și convertiți de statul otoman, cărora li se dădea șansa să urce pe scara socială doar dacă erau dispuși să-și disprețuiască propriul popor și să-și uite propriul trecut. Paradoxul ieinicerilor este la fel de relevant astăzi pentru orice minoritate pe cît era și ieri” (Elif Shafak, Bastarda Istanbulului) 

Vînătoarea de fasciști

Biroul de investigații speciale de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, unde lucrez, se află la doar cîteva sute de metri de Institutul pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel”, dar între cele două agenții guvernamentale pare a se fi căscat o adevărată prăpastie. În vreme ce noi am înaintat de-a lungul anilor nenumărate plîngeri penale în legătură cu abuzuri și chiar crime săvîrșite pe parcursul regimului comunist, am cercetat sute de gropi în care au fost aruncate fără vreo cruce fie oameni uciși fără sentință de Securitate, fie deținuți decedați din cauza condițiilor inumane din lagăre și închisori și am obținut doar două victorii – condamnarea a doi torționari, Alexandru Vișinescu și Ioan Ficior, vecinii noștri au devenit dintr-o dată, de la începutul anului 2016, cu o adevărată forță inchizitorială, paznici ai corectitudinii politice, adevărați cenzori și judecători ai istoriei și vînători de antisemiți. Cu succese notabile. Astfel, s-a creat un corp de elită în lupta cu antisemitismul, de observatori atenți a tot ceea ce se întîmplă în România – de la manifestări cultural-științifice și artistice și pînă la decizii ale autorităților publice locale, trecînd prin monitorizarea atentă a dezbaterilor din mass media care au tangență cu obiectul muncii lor. Odată cu Legea 217, vînătoarea de fasciști a lui Simon Wiesenthal pare să se fi mutat din jungla sud-americană pe malurile Dîmboviței. Cu nuanțe din păcate excesive. Ceea ce s-a întîmplat după promulgarea ei și pînă în prezent, cu toate asigurările date de reprezentanții la vîrf ai insitutuției vecine nouă, o dovedește din plin. 

Cuprinzînd o paletă largă de interdicții, cît și formulări ambigue, Legea 217 putea da naștere unei orweliene poliție a gîndurilor și opiniilor liber exprimate și unui cenzor necruțător al istoriei României, reinterpretată prin prisma corectitudinii politice și judecată ca atare. În mare, lucrurile s-au petrecut întocmai. S-a creat un adevărat corp al ienicerilor care vînează antisemitismul în orice ungher observă, notează, judecă și proclamă vinovății, alcătuind adevărate rechizitorii împotriva celor morți și vii laolaltă – fie că se interzice comemorarea primilor, fie că se solicită sancționarea sau trimiterea în judecată a celor din urmă. Excesele Legii 217 au fost adesea dublate de acelea ale celor puși să o aplice, ale căror judecăți se întemeiază, în primul rînd, pe vechi sentințe din procese penale instrumentate în anii stalinismului de către Securitate și care acum sînt repuse pe tapet, vinovații de atunci fiind astăzi judecați și condamnați pentru a doua oară, în vreme ce victimele comunismului sînt încă departe de a-și fi aflat dreptatea. Dacă o lege la fel de aberantă ar funcționa în materie de comunism, s-ar ajunge la o adevărată competiție în vînătoarea de isme în România, la un fel de întrecere socialistă în condamnarea promotorilor și colaboraționiștilor cu cele două forme de totalitarism care au însîngerat secolul trecut. Din fericire nu se va ajunge la asta, dar, din nefericire, excesele prin care sunt puse la zid personalități ale culturii românești se întețesc, ca și atacurile la adresa celor care pun la îndoială derapajele Legii 217 și modul de aplicare a ei.
 
Am avut neplăcuta surpriză să aflu că s-a cerut și înlăturarea mea de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, încă din vremea vechii conduceri a acestuia, cum în repetate rînduri s-a încercat debarcarea actualului președinte al Intitutului, Radu Preda, care a avut o poziție critică față de derapajele din Legea 217 și de impreciziile ei, care pot (și așa s-a întîmplat) să dea naștere la interpretări abuzive, la încălcarea unor norme constituționale fundamentale, precum acela la dreptul la opinie. Am fost trecut pe lista neagră a antisemiților, deși unii dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt evrei, poate pentru că am descoperit oseminte ale partizanilor din rezistența în munți, socotită în mod fals și in corpore de către Institutul pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel” drept de sorginte legionară și pentru că am spus de multe ori ceea ce cred, și anume că nu văd nici o diferență între crimele Holocaustului și cele ale comunismului, socotindu-le pe ambele drept fețe ale aceleiași monede – crima împotriva umanității - și solicitînd tratarea lor juridică ca atare; ceea ce, odată cu condamnarea celor doi torționari, Vișinescu și Ficior, se și întîmplă. S-a trecut cu vederea atît ceea ce am publicat chiar în paginile Observatorului cultural, despre pogromul tăcut, așa cum am numit persecutarea evreilor de către regimul comunist, cît și sprijinul pe care l-am dat pentru documentarea în arhive colegilor mei evrei, dacă e să-l menționez doar pe Robert Levy, autor al unei monografii Ana Pauker. Lăsînd la o parte această chestiune care privește propria persoană, să vedem cine sunt însă capetele de afiș ale listelor negre întocmite de Intitutul pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel” și ce consecințe au avut incriminarea lor. 

Condamnați a doua oară

S-a ajuns, în urma Legii 217, ca oameni care și-au ispășit pedeapsa pentru derapajele lor pro-fasciste și legionare să fie condamnați a doua oară, comemorarea lor să fie privită ca un act de ostilitate iar naționalismul lor din trecut, îndeosebi aderarea la Mișcarea Legionară să fie înfierată drept fascism. S-a născut prin Legea 217, o lege ambiguă, prost scrisă și neraportată la cadrul legislativ existent, o adevărată poliție a opiniilor liber exprimate, o adevărată armată de ieiniceri în război cu statuile, numele de străzi, portul popular și chiar cu tricourile care poartă chipurile unor eroi ai rezistenței anticomuniste. Confuzia de termeni, întreținută de lege, a dus la alcătuirea unor adevărate rechizitorii împotriva unor personalități ale culturii române care nu se mai pot apăra și a celor care îndrăznesc să îi comemoreze și să-i omagieze, socotiți de-a valma extremiști și negaționiști ai Holocaustului, de parcă vreun om cu scaun la cap ar nega această sumbră și evidentă pagină neagră din istoria României. De aici însă și pînă la ceea ce s-a ajuns în momentul de față (și nu mă îndoiesc că excesele vor continua, pe măsura victoriilor obținute pînă acum) nu a fost decît un pas. Astfel că valori ale culturii românești sînt aruncate la groapa de gunoi a istoriei, după o judecată sumară a trecutului lor pro-fascist sau legionar și o execuție publică, cu antetul Guvernului României (Institutul pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel” fiind și el, ca și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, agenții guvernamentale). Toate acestea în numele apărării memoriei Holocaustului, în lupta cu un inexistent (în realitate) negaționism (căci numai cîțiva exaltați, în raport cu marea masă a românilor sunt în stare de asemenea derapaje) și în numele unei corectitudini politice împinsă la extrem(ism).   

S-a afirmat, de către promotorii și susținătorii ei, că mult discutata Lege 217 nu interzice manifestări științifice care, cu rezerva critică necesară, evocă figuri altfel controversate ale culturii române, prin apartenența sau afinitățile lor extremiste și că legea așa-numită antilegionară nu va funcționa ca un aparat de cenzură în plan științific sau artistic. Dar lucrurile stau taman pe dos. Precizînd cîmpul de acțiune al Institutului pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel” în baza Legii 217, directorul acestuia, domnul Alexandru Florian, afirma la scurtă vreme după promulgarea ei de către președintele Klaus Johannis că Institutul "își propune să restrîngă toate manifestările de inspirație fascistă, de la evenimente organizate, pînă la diverse simboluri: plăci memoriale, statui care venerează fie criminali de război, fie membri din elita mișcării legionare”. Ulterior, Florian integra în categoria interdicțiilor pe toți aceia care au fost condamnați de justiția comunistă pentru apartenența sau simpatiile legionare sau crime de război: ”menționez că legile în baza cărora au fost condamnați sunt și astăzi în vigoare, iar deciziile definitive sunt și astăzi valabile. Toți cei care le pun în discuție minimalizează o legislație care a fost recunoscută de către trupele aliate – SUA, URSS, Marea Britanie – perfect legale și astăzi împotriva Germaniei naziste, deci verdictele date în 1945 și după sunt perfect legale și astăzi și trebuie să ținem seama de ele”. Directorul Institutului Elie Wiesel uită însă esențialul – în nici o justiție din lume, o persoană condamnată pentru o faptă și care și-a ispățit pedeapsa nu mai poate fi condamnată a doua oară, pentru aceeași faptă. Negînd acest principu de drept, Alexandru Florian și subalternii săi au început un inventar al personalităților culturii române, acuzate de justiția comunistă pentru colaboraționism sau aparteneță la mișcarea legionară sau guvernarea antonesciană. Fără să ia însă la cunoștință (sau să vrea să o facă) de faptul că, prin Legea 221, în vigoare de la 14 iunie 2009, condamnările politice ”pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945” au absolvit de vină persoanele ”condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanele care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România”. Prin Legea 221, ”toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 [care cuprinde lista articolelor din legislația represivă care au generat condamnările politice – n.n.] sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor” [s.n.]. Ignorînd prevederile clare și fără echivoc ale Legii privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în vigoare și neabrogată de Legea 217, colegii noștri de la Institutul pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel” au trecut la treabă. 

Drumul lui Țuțea, de la spion la legionar

Despre Petre Țuțea, de pildă, directorul Institutului, domnul Florian, a afirmat că face parte dintre ”autorii morali” ai crimelor din perioada interbelică și cultul său trebuie interzis. Deși, la scurtă vreme de la promulgarea Legii 217, invitat la un post de televiziune pe 30 august 2015, același Alexandru Florian afirmase, în încercarea de a domoli valul de contestări ale acesteia, că: "Institutul nu va avea atribuții în cadrul acestei legi (s.n.). Cazul Petre Țuțea nu intră sub incidența acestei legi. Este cazul de valori și ce valori vrea să îmbrățișeze societatea românească”. Cînd a mințit? 

Petre Țuțea a fost arestat în 12 aprilie 1948 sub acuzația de spionaj în favoarea anglo-americanilor. Eliberat ulterior, a fost rearestat în 1950 și condamnat prin decizie administrativă a MAI pentru 24 de luni. Ulterior, în timpul valului de arestări din 1956, a fost acuzat „pentru faptul că din anul 1955 a început să participe la întîlniri clandestine împreună cu alți indivizi, unde s-au purtat discuții dușmănoase împotriva regimului de democrație-populară din R.P.R.” și că „încă din 1948-1949 a inițiat și organizat (…) organizația subversivă de tip fascisto-legionar denumită «Partidul Naționalist», avînd drept scop răsturnarea prin violență a regimului democrat-popular din R.P.R. și instaurarea unui regim fascist”. Tribunalul l-a condamnat, în baza acestor invenții ale Securității, prin Sentința nr. 241/20 decembrie 1957, la 10 ani de închisoare corecțională și confiscarea averii. În 1959 Petre Țuțea a fost condamnat din nou la 18 ani, acuzat că în închisoare fiind, la Aiud, a constituit împreună cu alți deținuți „o grupare contrarevoluționară, purtînd discuții legate de trecutul organizației legionare în scopul menținerii moralului legionar”. Ceea ce, în mod evident, era un fals, marcă a Securitățiin – altfel, ar fi fost ca și cum închisoarea Aiudului era o agora, propice unor asemenea manifestări de opinie. Țuțea a fost eliberat de la Aiud la 1 august 1964, prin Decretul nr. 411/1964. 

Numele filosofului este purtat de o stradă din Timișoara. În 2014, patru universitari timișoreni au cerut fără succes schimbarea numelui străzii. După promulgarea Legii 217 și declarația lui Alexandru Florian, viceprimarul Dan Diaconu (cel care a și avut inițiativa atribuirii numelui filosofului străzii timișorene) a declarat că „nu există o corespondență cu cei de la institutul «Elie Wiesel» și nici cu alte organe ale statului pe tema străzii Petre Țuțea. Procedural, denumirea unei străzi se face prin hotărâre de Consiliu Local, la fel și renunțarea la o anumită denumire. Din punctul meu de vedere, analizînd și «legea antilegionară», Petre Țuțea nu se încadrează nici pe departe acolo". O stradă cu numele lui Petru Țuțea există de aproape cinci ani și în comuna Dumbrăvița, de lîngă Timișoara. Mai maleabil față de o posibilă adresă de la Institutul pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel”, primarul comunei declara că „nu am primit nicio directivă din partea Prefecturii pentru a renunța la această denumire. Dar nu este nicio problemă, dacă ni se impune acest lucru [s.n.], se va vota în Consiliul Local, și se poate schimba”. În cazul lui Petre Țuțea (și nu numai al lui) problema de fond este însă modul în care colegii noștri de la Institutul pentru Studierea Holocaustului din Romînia ”Elie Wiesel” nu au ținut cont de prevederile clare ale Legii 221/2009 și, mai mult, și-au însușit fără nici un fel de semn de îndoială un scenariu al Securității.

Lista rușinii: iese Crainic, intră Petrovici și Vintilă Horia
 
Domnul Florian este în război și cu plăcile comemorative: "Nichifor Crainic are placă pusă de Academia Română cu aprobarea Primăriei pe strada Vasile Conta, Nichifor Crainic care a făcut parte din guvernarea Antonescu; mai este un bust al lui Mircea Vulcănescu în sectorul 2,  fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe și condamnat pentru crime de război în baza Legii 312/1945 cu modificările ulterioare”. Ulterior, președintele Institutului pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel” a revenit: Nichifor Crainic a fost reabilitat după 1989, în urma unui recurs în anulare al Procuraturii Generale, așa că a fost scos din preocupările Institutului. În schimb, i-a luat locul filosoful Ion Petrovici, fost ministru al Educației Naționale în timpul guvernului antonescian. Reabilitat în 22 octombrie 1997 printr-un recurs în anulare, Parchetul General a revenit asupra propriului demers o lună mai tîrziu, astfel că străzile din România care poartă numele filosofului Ion Petrovici sunt în vizorul domnului Florian. Ca să nu mai vorbim de Mircea Vulcănescu, fost secretar de stat în Ministerul de Finanțe antonescian, al cărui sfîrșit tragic și demn în închisoare, personalitatea și scrierile sale par a conta mai puțin decît funcția sa, blamat deseori de domnul Florian drept criminal de război, deși superiorul lui la Ministerul Finanțelor în vremea regimului antonescian, ministrul de finanțe Gheron Netta, a fost reabilitat de Curtea Supremă în anul 2000. Netta a fost condamnat în același lot cu Vulcănescu, pe baza aceleasi legi și a murit, ca și Mircea Vulcănescu, la Aiud. Dar acest fapt nu pare a conta pentru Institutul pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel”, cum nu contează nici prevederile Legii 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin care toate aceste pedepse au fost declarate nule de drept, ceea ce demonstrează că, de fapt, ceea ce se spune despre obstinația cu care se trece la demolarea unor personalități ale culturii române, despre culpabilizarea lor prin forțarea notei, ca ”autori morali” ai Holocaustului să nu fie cu totul lipsit de sens. 

Cel mai recent ”caz” este cel al scriitorului Vintilă Horia, a cărui calitate de cetățean de onoare post-mortem i-a fost retrasă de către Primăria Segarcea, la cererea Institutului pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel”. Practic, domnul Florian a reluat în același sens intoxicările Securității, care au dus la scandalul iscat în Franța după ce scriitorului i s-a acordat Premiul Goncourt în 1960. Vintilă Horia refuzase oferta autorităților comuniste de a-și asuma rolul de propagandist al regimului, fotografiindu-se alături de personalul Ambasadei R.P.R.la Paris, ceea ce i-a atras atribuirea calificativului de criminal de război și legionar, deși scriitorul, colaborator vreme de cinci ani ai publicației legionare ”Sfarmă Piatră” fusese vreme de șase luni membru al partidului cuzist și nicidecum legionar, cu toate articolele sale vădit pro-fasciste. Prin actul de acuzare al condamnării sale în contumacie la 25 de ani de temniță, se reținea că "s-a pus în slujba hitlerismului sau fascismului și a contribuit prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice sau la aservirea vieții economice a țării în detrimentul intereselor poporului român". Completul de judecată care l-a condamnat pe Vintilă Horia era format din: președinte: Al. Voitinovici; membri: doi „judecători ai poporului”, doi învățători, un muncitor CFR, un comerciant, un fost consilier la Camera de Muncă, un judecător delegat, grefier, un acuzator public. La o manifestare științifică sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, dedicată personalității lui Vintilă Horia, din 6 aprilie (cu o amînare de o săptămînă față de data fixată inițial, datorată ezitărilor gazdei, Jokey Club, care a avut nevoie de un răgaz de gîndire), doamna Marilena Rotaru și domnul Dinu Zamfirescu au prezentat întreg eșafodajul propagandei organizată de regimul comunist împortiva lui Vintilă Horia, inclusiv prin cumpărarea unor ziariști fracezi, care a dus la anularea festivirății de decernare a Premilui Goncourt, primit de marele scriitor român în 1960 pentru romanul său ”Dumnezeu s-a născut în exil”. La același eveniment, domnul Zamfirescu a prezentat un document prin care în 1955 Vintilă Horia fusese grațiat de pedeapsa din procesul în care fusese condamnat în contumacie pentru crime de război. Oricum, pentru îndrăzneala de a organiza acest simpozion în care s-a avut în vedere inclusiv prezentarea activităților sale pro-fasciste, pe lîngă punerea în valoare a operei lui Vintilă Horia, un filolog clujean, italienist, a cerut cu mult înaintea dezbaterii de la Jockey Club din nou, printr-o scrisoare deschisă adresată Primului Ministru, demiterea președintelui IICCMER, domnul Radu Preda, care a cutezat să aibă o asememea inițiativă. Cazul lui Vintilă Horia, cît și ai altor scriitori și oameni de cultură români precum Eliade sau Cioran, care în tinerețe au fost simpatizanți ai extremei drepte și acum se află în pericolul de a fi șterși din memoria colectivă prin interdicția comemorării lor ridică un mare semn de întrebare: ce s-ar fi întîmplat cu Ezra Pound sau Celine și Thomas Mann, dacă, spre nenorocul lor, s-ar fi născut în România?

”Legende vii” la un pas de închisoare

Iată, dacă mai era nevoie, cum o lege declarat inofensivă în plan științific funcționează ca un implacabil mecanism de cenzură și auto-cenzură. Depășindu-se condamnarea negaționismului Holocaustului, cu totul justificată, personalități ale culturii române sunt puse la zid și condamnate a doua oară pentru trecutul lor, pe care l-au răscumpărat (și nu puțini) cu asupra de măsură, cu moartea în temnițele comuniste sau o viață la periferia societății. Temerilor justificate, exprimate (și confirmate ulterior de realitate) cu rigoare logică de Andrei Pleșu i s-au răspuns în derîdere de către chiar inițiatorul Legii 217, fostul președinte al Partidului Național Liberal, Crin Antonescu. Întrebat concret de către ziariști daca mai poate exista un nume de stradă, o placa comemorativă sau bust cu numele lui Țuțea, Cioran sau Noica, trecuți și ei pe listele Institutului Wiesel, Antonescu a răspuns evaziv și ironic: "nimeni nu-l va opri pe domnul Pleșu să-l citeasca pe Cioran. Să nu se sperie”. Totuși, lăsînd gluma (dealtfel, proastă) la o parte, se poate ajunge, foarte probabil, în baza Legii 217 chiar la condamnarea cu închisoarea a unor tineri. „Precaritatea intelectuală” a celor care și-au exprimat îndoiala cu privire la efectele Legii 217, clamată de Crin Antonescu (autodeclarat drept mare admirator al eroului anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu, deși acesta e aflat la loc de frunte în listele domnului Florian) nu este tocmai un atribut al lui Andrei Pleșu, ci mai degrabă a autorilor unei legi excesive și nocive în ambiguitățile ei, care poate duce la privarea de libertate a unor oameni, prin trecerea cu vederea de către funcționari ai statului, din precauția de a nu fi clasați drept antisemiți, a dreptului constituțional la libera exprimare. 

Pedeapsa cu închisoarea în baza Legii 217 nu mai este o glumă.  La începutul acestui an, un site, ”Legende vii”, un magazin on-line care comercializa tricouri incripționate anunța că, în urma reclamației făcute la Poliție de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel” a retras de la vînzare tricourile cu chipurile lui Mircea Vulcănescu, Radu Gyr și al părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa. Proprietarul site-ului a fost acuzat și pus sub învinuire, pe 23 februarie, pentru că promovează în public cultul unor persoane vinovate de crime împotriva umanității. Deasemenea, site-ul și-a scos motto-ul – „Ne vom întoarce într-o zi” – titlul unei poezii a lui Radu Gyr. Magazinul on-line mai vinde încă (cel puțin o făcea încă în martie) tricouri și hanorace cu Elisabeta Rizea, Ecaterina Teodoroiu, Petre Țuțea și Valeriu Gafencu. În legătură cu ”sfîntul închisorilor”, mort în Penitenciarul de la Tîrgu Ocna, Institutul Elie Wiesel ceruse în urmă cu aproape doi ani retragerea titlului de cetățean de onoare al orașului Tîrgu Ocna, iar autoritățile locale s-au conformat, retrăgîndu-i lui Valeriu Gafencu titlul acordat post-mortem. Decizia Consiliului Local a fost însă contestată în instanță, iar contestația a avut cîștig de cauză la Curtea de Apel Bacău - un caz singular, în care temerea prezumată de a fi considerat antisemit nu a funcționat în cazul membrilor completului de judecată.

Cenzură în ”Grădina cu îngeri” 

La începutul aceleiași luni, februarie, Institutul Wiesel avusese în vedere și tablourile dintr-o expoziție. Pictorița Silvia Radu și expoziția sa, ”Grădina cu îngeri”, găzduită de Universitatea Politehnică București între 1-5 februarie a.c. au făcut obiectul unei somații a instituției condusă de domnul Florian; altfel, e greu de imaginat cum de pe simeză au dispărut subit patru tablouri, portretele lui Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Costache Oprișan și Radu Gyr, pe 3 februarie, la două zile de la vernisajul la care participaseră directorul Institutului Cultural Român, Radu Boroianu și actorul Dan Puric. Mai puțin cunoscut astăzi față de ceilalți trei scoși de pe simeză, Costache Oprișan a murit în 1958, în detenție la Jilava. A fost unul dintre studenții lui Martin Heidegger, iar momentul morții sale i-a rămas întipărit în minte părintelui Calciu Dumitreasa, cu care era coleg în celulă și care mai tîrziu a scris: ”dacă ați văzut vreodată o pasăre cum moare… Se lasă un fel de ceață pe ochii păsării și ochii își pierd strălucirea. Așa era Costache. Ochiul lui pierduse strălucirea vieții… Așa a rămas. Cu o floare mică, albastră, pe pieptul lui. Ca un sfînt. Cred că este cel mai impresionant lucru pe care l-am văzut în viața mea”. Tabloul său a fost însă scos din grădina cu îngeri. Asigurările potrivit cărora legea așa-numită antilegionară nu va funcționa ca un aparat de cenzură în plan științific sau artistic au fost date uitării, ca și afirmațiile domnului Floraian, potrivit cărora "Institutul nu va avea atribuții în cadrul acestei legi” s-au dovedit a fi mincinoase. Legea 217 produce, în mod vădit, cenzură și aparatul care o aplică este Institutul pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel”.

Legionarul antifascist

Cazul cel mai controversat și care a dat naștere chiar unui incident internațional a fost cel al eroului român antifascist Ion Șiugariu. Este și cel mai bun exemplu de exces săvîrșit în numele Legii 217. În august 2015, funcționarii Ambasadei României au remis autorităților din Slovacia o notă, prin care le cereau să nu dea numele Ion Șiugariu unui pod din Brezno, apărat pînă la moarte de acest erou, soldat și poet, întrucît Șiugariu ar fi fost legionar. Față de protestele fiicei eroului antifascist, care a sesizat presa din România, Ministerul Afacerilor Externe a emis în 28 august un comunicat tardiv, prin care recunoaște că Ion Șiugariu nu a fost legionar și nu a fost condamnat pentru crime de război și genocid, așa cum socotise Ambasada României la Bratislava. Comunicatul, ambiguu, arată că vina o poartă un anume Radu Coantă, secretar II al ambasadei, semnatar al adresei către autoritățile slovace și Steluța Arhire, împuternicit cu afaceri și că MAE ar fi solicitat o „expertiză” de la mai multe instituții, între care și Institutul Național pentru studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, deși nu știm ca acesta să elibereze astfel de avize. Mare trebuie să fi fost mirarea autorităților slovace, ca un soldat mort eroic pe frontul antifascist să fie socotit de reprezentanții oficiali ai țării sale drept fascist! Dar și mai mare tristețea urmașilor eroului căruia i-a fost terfelită memoria; ei nu au primit nici măcar scuze formale de la Ministerul Afacerilor Externe, care a anunțat în schimb o anchetă în acest caz, fără rezultat pînă în ziua de azi. 
Ceea ce rezultă implicit este însă mult mai grav, și anume că Institutul Pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel” este socotit drept instanță de judecată, iar deciziile sale, cu antetul Guvernului României, au autoritate de lucru judecat. Ceea ce ar trebui să fie dezbatere publică, cu privire la Țuțea, Vulcănescu, Noica și mulți alții, devine automat normă, printr-o simplă adresă cu antetul Institutului, transformat prin Legea 217 în instanță moral-culturală, în cenzor și acuzator public. Pentru a-și desfășura activitatea, în ultimii doi ani, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel” beneficiază de un buget de peste 2,7 milioane RON în ultimii doi ani, față de 800.000 RON în 2005 și 483.000 RON în 2009, conform unui document publicat de un jurnalist de investigații pe blogul său. Acțiunile Institutului nu mai sunt unele de studiere a Holocaustului, cum îi arată titulatura; prin Legea 217, el s-a transformat în instanță morală și poliție culturală.

Horthy da, Antonescu nu

Pe 20 august 2015, la Cluj au avut loc manifestări de comemorare ale amiralului Miklos Horthy, cu ocazia Zilelor Culturii Maghiare. Acțiunea a fost finanțată cu bani de la primăria Municipiului Cluj, condusă de Emil Boc. Întrebat în direct la aceeași emisiune (Antena 3, Secvențial. 30 august 2015, realizator Adrian Ursu)  în care mințea în legătură cu Petre Țuțea, în legătură cu comemorarea lui Horthy, numai la zece zile de la Zilele Culturii Maghiare, domnul Alexandru Florian afirma: ”Legea românească se referă doar la realitățile românești”. "În Ardealul de nord nu au fost deportați niște foști cetățeni români?”  întreabă Adrian Ursu, referindu-se la trimiterea evreilor din zona ocupată de horthyști în lagărele morții. "Este adevărat, eu nu neg acest aspect. Faptul că nu a fost condamnat după război nu îl absolvă. Dacă au fost manifestări pe spațiul public în România care să îl omagieze pe Horthy, noi am protestat” a spus Alexandru Florian. Dar nu protestase, deși evreii din Transilvania nu au fost trimiși în camerele de gazare de către Ion Antonescu, ci de regimul lui Miklos Horthy, dar victimele Holocaustului din Ardealul de Nord continuă să fie puse în sarcina României. Domnului Florian i s-a mai pus cu acea ocazie o întrebare de către doamna Lucia Hossu Longin, realizatoarea serialului Memorialul Durerii și invitată la emisiunea lui Adrian Ursu: "Ați spus că nu v-ați propus să rezolvați și crimele regimului comunist. De ce? Trăiți în România, sunteți cetățean român, Institutul e plătit din banii Guvernului. Nu înțelegeți suferința prin care a trecut poporul român, la fel ca și cel evreu. Nu reacționați la ce s-a întâmplat cu poporul român, deși trăiți în România”. Răspunsul a venit prompt și abrupt: "Eu nu sunt conațional cu dumneavoastră, reprezint o instituție publică și sunt cetățean al României. Despre etnia mea nimeni nu poate ști, atît timp cît nu mă exprim public. Această lege nu a fost făcută de Institutul Elie Wisel” a răspuns Alexandru Florian. "Această lege, nu știu de ce, a fost prilejul pentru dezinformare și defăimarea Institutului și a celui care îl conduce”, a mai precizat Alexandru Florian, răspunzînd în legătură cu o afirmație care i-a fost atribuită și potrivit căreia cine îmbracă portul național fără a fi țăran este simpatizant legionar.

Un război fără învingători

În planul configurației etnice, cum spunea Petre Țuțea la începutul anilor 90, ”în România antisemitismul nu mai are obiect”. Iată că Institutul pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel” caută și găsește antisemitism – în istoria și memoria noastră, iar dacă nu îl găsește, caută parcă să îl resusciteze prin acțiuni de natură să irite și să reînvie mentalitățile din vremea național-comunismului și naționalismului delirant al primilor ani din tulburata noastră tranziție. Nu e de ajuns culpa colectivă și trauma trecerii printr-o jumătate de veac de comunism; acum, suntem de condamnat și pentru crimele legionarilor și ale regimului Antonescu. Rămîne de creat un Institut de Investigare a Crimelor Antisovietice, pentru ca să nu ne mai trezim vreodată din postura de vinovați în fața istoriei. Sîntem, deci, într-o situație care depășește cu mult o dezbatere de idei. E un adevărat război, am spune, inegal și inechitabil – el e purtat împotriva unor oameni care nu se mai pot apăra, dintre care mulți au plătit scump greșelile făcute, asocierea cu fascismul și mișcarea legionară. Scoși din morminte, sunt acum condamnați a doua oară și mult mai greu – la uitare. Iar cine încearcă să-i apere, cine pune la îndoială etichetele și judecățile, sau mai bine zis sentințele fără drept de apel ale Institutului de Studiere a Holocaustului din România ”Elie Wiesel” este în cel mai bun caz luat în zeflemea, cum i s-a întîmplat domnului Andrei Pleșu, i se cere demiterea, cum a pățit în două rînduri domnul Radu Preda, președintele IICCMER sau este socotit de-a dreptul pro-fascist sau simpatizant legionar. Colegii de la Institutul pentru Studierea Holocaustului din România uită sau se fac că uită mai degrabă un principiu elementar, o axiomă a istoriei – anume că simpla dărîmare a statuilor nu învinge credința în ele. Dar lucrurile merg înainte, deraind continuu de la făgașul cercetării istorice și al dezbaterii științifice și publice civilizate. Poliția gîndurilor face, Biserica Ortodoxă tace, autoritățile aplică, după cum s-a văzut, cu exces de zel o lege care are dispoziții și interdicții anacronice în raport cu realitatea. În România a fost reluat în mod explicit, prin Legea 217, procesul de denazificare cu condamnările de rigoare, înainte ca procesul de decomunizare să se întrevadă măcar. Cum o declară senin domnul Florian, juridic vorbind, ne aflăm în anul 1945.