ActiveNews a început un serial despre scrierile lui Nae Ionescu. Marele filozof român, considerat părintele celei mai strălucite generații de intelectuali dată de România modernă, este în opinia noastră mereu actual. De două ori pe săptămână vom posta articole cu texte integrale ale lui Nae Ionescu, care ating subiecte variate: de la guvernarea țării, la ortodoxie sau politica externă. Evident că în analizarea textelor trebuie ținut cont de perioada în care au fost publicate și de realitățile de-atunci, pentru a nu se înțelege altceva. Textele sunt transcrise din volumul "Drumurile destinului românesc", apărut la editura Vremea și respectă grafia folosită de editori. Articolele publicate anterior pot fi accesate făcând click pe "'Nae Ionescu"' din căsuța neagră de sub acest text.

Sisteme de alianțe.România, țară a Răsăritului. Prejudecata civilizației apusene

Semnarea acordului nostru comercial cu Italia, care s-a făcut acum de curând la Roma, a luat - mai ales prin declarațiile d-lui Iuliu Maniu către reprezentantul agenției telegrafice Stefani - caracterul unei manifestații politice. Faptul este că această convențiune comercială ne e favorabilă.

Asta dovedește și că plenipotențiarii noștri, în fruntea cărora a stat harnicul și vioiul inginer Cezar Popescu, au fost îndemânatici, desigur, și bine pregătiți. Dar asta mai dovedește - și încă mai ales - că Italia a avut față de noi o largă bunăvoință. Sunt deci, în declarațiile d-lui Maniu, în Italiei și în comentariile foarte călduroase ale presei de la Roma, indicii că semnarea convenției comerciale depășește simplul fapt al pregătirii unor prietenești legături de afaceri. Să presupunem că guvernul român încearcă, în politica externă, o nouă orientare, analoagă cu cea adoptată pe vremuri de generalul Averescu? Ar fi și riscant, și mai ales, prematur. Nu e mai puțin adevărat însă că toate aceste împrejurări dau o vie actualitate considerațiilor cuprinse în articolul nostru de acum câteva zile, "Sistemul de alianțe", scris în legătură cu funcțiunile Micii Înțelegeri, după expozeul d-lui Beneș(premier al Cehoslovaciei în perioada respectivă -n.r.)..

Lămuream atunci că aderența noastră la Mica Înțelegere nu este decât provizorie, și că nu poate forma pivotul politicei noastre externe, atâta vreme cât noi nu ne-am hotărât încă între cele două alternative: a ne lega soarta de Europa Centrală, orientându-ne înspre apus, sau a ne îndrepta spre Răsărit și Miazăzi, croindu-ne o soartă a noastră, proprie. Și constatam că a venit vremea ca această problemă să fie în sfârșit pusă; pentru ca să ne schițăm cel puțin bazele unei politici externe statornice.

La discutarea obiectivă și lipsită de orice sugestii lăturalnice a acestei teze, se opun două dificultăți: prejudecata civilizației și incapacitatea noastră de a judeca și înțelege organic realitățile.

O foarte ciudată deformare intelectuală, căreia nu i se poate găsi nici un fel de justificare și nici un fel de rădăcină în istoria și în structura noastră spirituală, dar care pentru aceasta nu e mai puțin persistentă, ne face să trăim în convingerea că există în omenire un progres, că progresul acesta este unilinear, că ultima etapă în acest progres este reprezentată de civilizația apuseană și că, prin urmare, trebuie să ne silim a ajunge și noi acolo unde se află astăzi apusul. Există în adevăr oameni de cultură - de fapt: de carte, nu de cultură - în țara românească, pentru care a fost o mare nenorocire că nu ne-am...catolicizat la vreme; am fi fost și noi astăzi...în rândul oamenilor. (Ca și cum catolicizarea depindea de voința noastră! Ca și cum catolicii nu au încercat - zadarnic însă- să ne catolicizeze.) Iar când la 1918 noi ne bucuram de unirea cu Ardealul, pentru că vedeam în acest act schimbarea în sens optim a condițiilor de gestație spirituală în sânul românismului - civilizanții noștri exultau pentru că prin Ardeal intram...în Europa!

De fapt, întreaga poziție teoretică a civilizanților și europenizanților noștri nu e decât o inferioară țesătură de false filosofisme. Nu există progres; sau mai exact: dacă există progres, el nu este unilinear, ci divergent; și nu depășește în nici un caz speța (astea sunt naivități...evoluționiste!), ci se ține în marginile ei. Din punctul de vedere al acestui progres, singurul valabil și fecund, un bou de rasă este superior unui om degenerat; după cum un cizmar-artist  este superior unui profesor universitar incapabil. Iată axioma criteriilor conservatoare de valorificare a existenței. Ea nu se împacă, e drept, cu cea a democrației - fie ea și integrală! - dar ce putem noi face?

Așa fiind însă, ierarhizarea civilizațiilor după criteriul progresiștilor noștri, care vor cu orice preț să ne încredințeze că apusul reprezintă în timp un absolut de civilizație, e absolut falsă. China, India, Fenicia, Egiptul, Grecia, Roma sau apusul Renașterii nu pot fi considerate formule de civilizație pe aceeași linie a progresului, așa cum s-ar înșira de pildă covrigii pe o aceeași sfoară; ci pur și simplu formule de civilizație diferite, independente unele de altele, care au ajuns pe rând la valorificare: PE rând, nu LA rând!

Americanii nu sunt mai civilizați decât europenii; Europa nu e mai bună decât Asia; Asia nu e mai bună decât Africa. Ci America, Europa, Asia, Africa SUNT; așa cum sunt. Și dovada stă în faptul că europenii nu pot deveni americani; asiaticii nu pot deveni europeni, africanii nu pot deveni asiatici. Ci rămân așa cum i-a lăsat Dumnezeu pe fiecare. Să ne americanizăm noi europenii? Cum însă? Căci toate aceste forme de viață sunt fixe, în anumite limite, de sine stătătoare; în același fel în care elefantul este elefant și broasca-broască. Recomandarea civilizatorie nu pornește decât  din lagărul evoluționist-democratizant, adică de acolo unde, cu oarecare aproximație, se crede că boul poate deveni om!

Iată de ce tendința noastră, sau a unora dintre noi, de a ne orienta înspre apus, pentru că acolo ar fi astăzi leagănul civilizației, este falsă atâta vreme cât nu ni se dovedește că structura noastră spirituală, aș zice speța noastră, ar fi cel puțin analoagă cu cea a apusului. Știu că în anumite cercuri ardelene, nu cele mai plastice și mai inteligente desigur, există credința în misiunea civilizatorie a Ardealului (european!) față de bietul nostru vechi regat (balcanic, cum e el!) Problema a fost soluționată însă înainte de a fi dezbătută. Pentru că, dacă nu se dovedește că rasa noastră reprezintă tipul civilizației apusene, atunci nu numai că civilizația ardeleană nu reprezintă o formulă superioară celei a noastre, ci de-a dreptul una artificială și abnormă, care trebuie părăsită.

Să mergem înspre apus - deci înspre Europa centrală - deci înspre Mica Înțelegere? Deocamdată nimic nu pledează pentru această teză. Căci "civilizația apuseană" s-ar putea să nu fie, în adevăr, decât o prejudecată. Cel puțin în ce ne privește pe noi

Cuvântul, 5 martie 1930