Mircea Vulcănescu reprezintă - ca om și ca operă deopotrivă -, unul dintre diamantele societății, culturii și spiritualității românești din perioada interbelică. Șlefuit academic de către Dimitrie Gusti și Nae Ionescu, M. Vulcănescu a lasat în urma sa o creație unică, pe măsura așteptărilor marilor săi învățători, și pe măsura inegalabilor săi prieteni și colegi, precum au fost un Mircea Eliade, Emil Cioran sau Constantin Noica, ca să enumăr câțiva dintre cei mai cunoscuți membri ai „tinerei generații” de atunci.

„Tânăra generație” interbelică, spre deosebire de cea, tot tânără, de astăzi, care cu greu își (re)găsește reperele axiologice, reprezenta, în viziunea lui M. Vulcănescu, prelungirea firească, organică, ramura terminus a cinci generații precedente, toate la fel de glorioase întru devenirea socială, culturală și istorică a românilor.

Prima generație a acestui veritabil stejar genealogic în cinci trepte este „generația premergătorilor”, o generație apărută imediat după revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821. Este vorba de generația care promova autohtonismul în dauna influențelor străine - mai ales a celor grecești -, înrâurită de Școala Ardeleană, și reprezentată de Gheorghe Lazăr, în Muntenia, și de „leatul” cărvunarilor, în Moldova.

„Generația pașoptistă” care a urmat este generația bonjuristilor, liberali și universaliști, întorși de la Paris, care, prin revoluție, au făurit prima Românie modernă, fără, încă, Transilvania și Basarabia. Este generația lui Ion Brătianu și a lui Mihail Kogălniceanu, sau, în Transilvania, a lui Avram Iancu.

Cea de-a treia generație care se afirmă pe scena istoriei neamului românesc este „generația junimistă”, a lui M. Eminescu, I. Creangă, T. Maiorescu sau C. Negruzzi. Vorbim acum de o generație cultural-politică reacționară față de acțiunile liberale ale pașoptiștilor, dar aristocratică, filogermană - prin influența regelui Carol I -, care se opune importului de „forme fără fond”, fără rost și fără noimă, din Occident, promovând, prin „Convorbiri Literare”, precum „premergătorii” și romanticii, autohtonismul românesc, ancorat adânc în viața țărănească.

Răspunsul dat junimiștilor, a-sociali și prea-aristocratici, vine din partea semănătoriștilor naționaliști adunați în jurul lui N. Iorga sau poporaniștilor socialiști ai lui C. Stere. Această generație, cu ochii îndreptați când spre Transilvania, când spre Basarabia, a fost zămislită în vremurile Marii Răscoale Țărănești de la 1907 și s-a exprimat prin „Semănătorul” și „Viața românească”. A fost numită de către M. Vulcănescu „generația socială”, urmărind îmbunătățirea vieții țăranului, și, mai cu seamă, unitatea tuturor românilor.

Unitatea tuturor românilor, realizată la Alba Iulia în anul de grație 1918, este desăvârșită de o generație care a fost nevoită să treacă prin Marele Razboi, „prin foc și sabie”, pentru împlinirea idealurilor sale. De aceea, a și fost numită „generația de foc”, sau „generația sacrificată”. Supraviețuitorii războiului, adunați lângă Nae Ionescu, Vasile Pârvan, Lucian Blaga, Octavian Goga, Nichifor Crainic, Pamfil Șeicaru și mulți alții, și-au exprimat gândurile realiste, autohtoniste, ortodoxiste și monarhiste mai ales în revista „Gândirea”.Tot acum au loc primele încercări de exprimare a sufletului românesc în universalitate și chiar de împăcare a autohtonismului cu universalismul.

Revenind la „generatia tânără”, generația care a urmat „generației de foc”, mai trebuie amintit în această scurtă incursiune în lumea generațiilor de după anul 1821 că aceasta se afla în preajma vârstei adolescentine în timpul Marelui Război. Totodată, a fost adânc influențată de Nae Ionescu, Dimitrie Gusti și Vasile Pârvan. Din amintirile lui M. Vulcănescu reiese că o parte a membrilor acestei generații, în contra divergențelor ideologice și filosofice inerente dintre ei, petreceau seri de neuitat la locuința „învățătorului” Nae Ionescu de „la șosea”, împărtășind o prietenie sinceră.

Dar, unul dintre cele mai importante lucruri remarcate în țesătura acestei tinere generații interbelice, strălucită prin prizma operei lăsate în urmă, este, pentru mine cel puțin, substanțialitatea - realizată într-o măsură mai mare sau mai mică -  misiunii ei:

1.     Să asigure unitatea sufletească a românilor.

2.     Să exprime în forme universale acest românesc.

3.     Pregătirea pentru ceasurile grele care pot veni (apărarea neamului, evitarea repetării greșelilor din trecut ș.a.m.d.).

4.     Misiune universală: integrarea în ritmul creației universale omenești și de a contribui la pregătirea omului de mâine, către care se îndreaptă nădejdea și eforturile creației omenești.

În acest context și în preajma zilei naționale a românilor, mă încearcă două întrebări. Mai întâi: cum s-ar numi, oare, generația prezentă? Luând în calcul numărul uriaș de români plecați în pribegie - acest gigantic și trist export de viață! -, probabil că dacă aș spune „generația absenților” nu aș greși prea mult...

Apoi: care ar fi misiunea generației prezentului, oricum s-ar numi ea? Nu m-aș hazarda să dau un răspuns acum, dar cred că dacă am porni de la cele patru puncte din misiunea tinerei generații interbelice de mai sus, ne-am descoperi și misiunea, și menirea în această lume încurcată...

Cu asemenea premergători avem, slavă Domnului, destule izvoare de unde să ne inspirăm. Și duce mai departe... Și finisa... Precum Brâncuși, „Pasărea Măiastră”...

La mulți ani, România!