Bun părinte și istoria asta, dacă pleci urechea să asculți! Îți lasă uneori spre cunoaștere episoade întregi din care să înveți, iar unele chiar cu determinarea unei fabule. E și cazul unui episod mai puțin cunoscut, pe cât de tragic, pe atât de hazliu, consumat prin Banat într-un septembrie de acum vreo două veacuri și un sfert. Unul care ocupă dezonorantul prim-loc într-un top al celor mai mari catastrofe militare din istoria cunoscută.

În 1787 izbucnea încă un război între Imperiul Austriac și cel Otoman. Caftul a mers prost pentru beligeranți de la început, turcii având probleme cu aprovizionarea iar austriecii fiind afectați de câteva epidemii, astfel că primul an s-a încheiat nedecis. În vara anului 1788 armata austriacă reia, însă, ostilitățile, pornind în marș către cetatea Vidin cu intenția de a o cuceri. Turcii pornesc și ei în întâmpinarea austriecilor. Austriecii ajung pe 17 septembrie la râul Timiș, lângă Caransebeș, unde poposesc, fără să-și dea seama, în așteptarea unuia dintre cele mai ridicole secvențe de război înregistrate vreodată în istorie.

" Austrieci", vorba vine... Căci armata lor, numărând vreo 100 000 de soldați, era alcătuită din austrieci, unguri, slavi, italieni și alte grupuri etnice adunate de prin imperiu, care nu se înțelegeau între ei, ba chiar se poticneau lingvistic nevoie mare. În plus, unele grupuri se urau reciproc. În avangarda armatei austriece erau husarii. După camparea armatei, o parte a acestora a fost trimisă ca iscoade peste pod, în Caransebeș, să vadă dacă turcii ajunseseră. N-au găsit nici urmă de turci dar au dat peste o șatră de țigani, care le-au oferit tradiționala răchie a românilor de prin partea locului, spre vânzare. Husarii au bătut imediat palma și în scurt timp s-au îmbătat. 

În timp ce petreceau cu țiganii, din urmă vine un grup de infanteriști. Dau și ei să bea ceva, dar în "virtutea” rivalităților existente, cavaleriștii nu-i lasă. La insistențele infanteriștilor, cavaleriștii beți trag cu puștile în ei, iar aceștia răspund la fel. Crezând că au de-a face cu un atac al turcilor, alte grupe de infanteriști care se apropiau încep să tragă. Era deja întuneric, iar zgomotul împușcăturilor i-a alarmat și pe ceilalți soldați. Potrivit izvoarelor, un ofițer austriac a încercat să facă ordine strigând de mai multe ori "Halt" în germană, dar cum acest sunet semăna cu "Allah", dă impresia întregii armate imperiale că se află sub atacul turcilor. Au continuat să tragă, pe întuneric, unii în alții, neînțelegându-și urletele. În haosul instalat, la auzul tropotelor de cai ce alergau speriați de zgomotele măcelului, s-a ordonat chiar artileriei să tragă. Abia dimineața s-a văzut dezastrul- 10.000 de oameni morți, răniți sau dispăruți. De adăugat că soldații scăpați din urgie, înfometați și cu sorbul de răchie nestins, au jefuit satele românilor din jur și le-au dat foc, spre dimineață. Peste două zile au ajuns și turcii. Austriecii, cu moralul prăbușit după o astfel de pățanie, s-au retras. Caransebeșul a fost capturat fără urmă de rezistență.

De ce o avea și valoare de fabulă în prea-UE-istele noastre vremuri teribila boacănă din 1788, v-ați prins deja, cu siguranță. Nu aș adăuga decât că aburii prostiei, lăcomiei și ai îngâmfării sunt mult mai tari decât cei ai minunatei, altfel, răchii "gea bună, ge Căraș”...