Multă lume în aceste zile își pune perpetuua întrebare a alegătorului român, de pe vremea lui Caragiale încoace: ”dar eu cu cine votez”?

În ce privește, m-am decis. Voi vota în primul rând un OM, care simt că mă reprezintă. Iar apoi, implicit, voi vota pentru partidul Alianța Noastră România, care l-a pus pe acest om în fruntea listei de candidați pentru Camera Deputaților în circumscripția electorală Județul Timiș.

Omul pe care îl votez se numește Ioan Savu. Un nume cunoscut timișorenilor care au luat parte la revoluție. În decembrie 1989 Ioan Savu și-a pus în joc libertatea și viața pentru a da glas cererilor poporului ieșit în stradă împotriva dictaturii.

 

Puteți vedea pe youtube o înregistrare din data 20 decembrie 1989 (când Ceaușescu era încă jupânul absolut în România iar aparatul represiv al dictaturii, după baia de sânge din 16-19 decembrie din Timișoara, funcționa la turație maximă) în care Ioan Savu apare vorbind din la primul balcon liber din România de după 1947 și spunându-le timișorenilor înconjurați de TAB-urile armatei și de lunetiștii securității în fața sediului județenei de partid: "Vreau să vă spun că ne-am asumat riscul să murim pentru voi și o să murim dacă va fi nevoie. Dar să fiți alături de noi!”   . 

 

Cum să nu fiu alături de acest om în decembrie 2016? 

Cum să nu fiu alături de domnul Ioan Savu, când acest om este unul ”de-al noștri”, un bun român (după cum s-a dovedit cu prisosință în decembrie 1989), dar și un bun creștin, așa cum a demonstrat-o în toți anii de după revoluție, în care a fost unul din oameni de nădejde în comunitatea creștin-ortodoxă din Timișoara?! Printre multe altele, domnul Ioan Savu a îndeplinit diverse responsabilități în Adunarea Națională Bisericească și în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Timișoarei. Dau un singur exemplu: cu prilejul ultimei alegeri de ierarh în Mitropolia Banatului, vocea lui Ioan Savu a fost printre cele mai hotărâte prin care s-a dat glas voinței poporului drept-credincios din Banat de a-l avea ca mitropolit pe episcopul de atunci Ioan al Harghitei și Covasnei, în pofida tuturor aranjamentelor de culise se ce încercau peste capul poporului.

Așadar, votez Ioan Savu fără rezerve.

Cu anumite rezerve, firești până la urmă față de un partid încropit înainte de alegeri, votez însă și pentru Alianța Noastră România, partid care l-a pus pe domnul Savu în capul listei candidaților pentru Camera Deputaților din județul Timiș. 

Mărturisesc deschis că opțiunea mea pentru ANR nu e deloc una sentimentală, ci, dimpotrivă, una pe care o consider perfect rațională în micro-contextul ofertei electorale disponibile la aceste alegeri, dar și ținând seama de macro-contextul tendințelor și transformărilor majore în plină desfășurare pe plan internațional.

Opțiunea mea pentru ANR la aceste alegeri se bazează pe trei rațiuni prinicipale.

1. ANR este singurul partid care are pe locuri eligibile oameni capabili să reprezinte și să apere fără rezerve în Parlamentul Țării interesele celei mai ne-reprezentat grup social din România: creștinii ortodocși practicanți. Înainte de toate, eu mă identific cu acest grup social. 

”Cum, cine, ce prostie, cum să fie ortodocșii ne-reprezentați în Parlament în acestă țară ”majoritar ortodoxă”?” – parcă îi aud sărind ca arși pe amicii mei de la USR & pe alți hipsteri civici. Dragii mei, asta este realitatea, așa cum o percepem și o trăim cei mai mulți dintre sutele de mii, milioanele de creștini ortodocși practicanți din țara asta. Realitatea este că, spre deosebire de unii dintre voi, care, mulțumită PSD, l-ați avut pe Remus Cernea în Parlament, NOI NU AM AVUT ȘI NU AVEM REPREZENTANȚI în Parlamentul Țării Românești și, cu atât mai puțin, în Parlamentul European. Cel puțin de când Ioan Alexandru a plecat într-o lume mai bună, noi nu am (mai prea) avut reprezentanți în Parlament. Asta este nuda și trista realitate. Dacă voi credeți că avem, să ni-i arătați voi, că noi nu i-am văzut. Și, har Domnului, au tot avut timpul din lume ca să se hotărască să iasă la lumină din catacombele Casei Poporului de fiecare dată când agenda publică a fost dominată de câte o problemă care ne arde. Poate ați auzit că 3 milioane de români au cerut referendum pentru introducerea definiției familiei firești în Constituție. Foarte multe din aceste semnături au venit din partea creștinilor ortodocși. Spuneți câți parlamentari s-au solidarizat deschis și au susținut în mod real acest demers îmbrățișat cu toată convingerea de milioane de creștini ortodocși din această țară?

Așadar, să nu-mi ziceți că-i plin parlamentul de parlamentari ”creștin-ortodocși” pe la alte partide, căci vă aflați într-o eroarea gravă. Iisus Hristos, de la care și-au luat numele creștinii, nu ne-a lăsat niciun fel de învățătură despre camuflare, ascundere, dedublare, niciun fel de ”Taqiyya” creștină, ci, dimpotrivă, ne-a spus că cine nu-L mărturisește deschis, nu va fi recunoscut de EL, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie. Și atunci cum să-i recunoaștem ca reprezentanți de-ai noștri pe parlamentarii ”cripto-creștini” care au ratat absolut toate ocaziile în care ar fi putut să dea glas, de la tribuna Parlamentului, doleanțelor poporului drept-slăvitor?

Din fericire, pe listele electorale ale ANR putem să găsim numele unor oameni cunoscuți pentru implicarea lor în viața Bisericii dar și în viața Cetății, în societatea civilă creștin-ortodoxă (o societate civilă reală, clădită pe voluntariat și sacrificiu personal, nu una hrănită cu sponsorizări din afara țării). Nume precum Iulian Capsali sau Andrei Dîrlău au devenit mai cunoscute în ultimii ani tocmai datorită implicării deschise în cetate pentru apărarea valorilor sociale inspirate de învățătura Bisericii. Că anumite lucruri nu ne plac la respectivii, sau că nu suntem de acord cu unele din afirmațiile acestora reprezintă, în fapt, un detaliu minor față de mizele care sunt în joc la aceste alegeri. 

Miza nr. 1 este dacă, în continuare, noi, creștinii ortodocși conștienți politic din România, vom continua să fim simpli ”iobagi politici” în Țara Românească, fără absolut nicio reprezentare în Parlamentul Țării, în timp ce alte minorități, reale sau închipuite,  precum cea reprezentată de Remus Cernea, vor avea locurile lor rezervate în locul unde ni se fac legile. 

Miza nr. 2, la care când mă gândesc aproape mi se ”sparie gândul”, o reprezintă probabilitatea destul de mare ca în următorii patru ani, în contextul prefacerilor structurale ce se anunță la nivel internațional, Parlamentul României să fie pus în fața unor opțiuni istorice, poate chiar dureroase. Dacă ANR nu intră în Parlament, noi, creștinii ortodocși din România nu vom avea altă opțiune în afară de abjecta căciuleală la ”cripto-creștinii” din PSD și PNL, cei care, în fapt, sunt oameni politici foarte slabi, cu două fețe, niște amărâți de  mameluci telecomandați de cei care îi au la mână, atât personal (prin dosarele beton ale ”reprezentanților” noștri), cât și organizațional, în condițiile în care atât PNL cât și PSD sunt parte a unor organizații europene cu agenda secularist-radicală. 

2. Pe lista ANR se găsesc un număr de ofițeri, care, la o sumară documentare, par a proveni din nucleul de profesioniști adevărați ai armatei române și nu din mistificarea care ne-a propulsat în spațiul public românesc niște ”generali” de teapa lui Gabriel Oprea sau Neculai Onțanu. În ce mă privește, cred că o alianță între creștinii cu simț civic, deci patrioți și patrioții adevărați din ”permanențele statului” român (iar oștirea reprezintă o ”permanență a statului” prin excelență) este imperios necesară dacă ne dorim, într-un context geopolitic tot mai tulbure, salvagardarea statului și, pe termen lung, renașterea națiunii române. 

Cred că e un punct foarte bun pentru ANR că are pe listele electorale ofițeri în rezervă a Armatei Române. Iar dacă ANR reușește să treacă cu bine testul acestor alegeri parlamentare și să aibă reprezentanți în parlament, conlucrarea dintre liderii societății civile creștine și astfel de profesioniști proveniți din ”permanențele statului” poate reprezenta un pilon major în opera de construcție a unui mare partid de dreapta, capabil să mobilizeze energiile țării în vederea refacerii statalității românești după dezastrul produs de desfrâul bandopartidelor ce s-au rotit la putere după 1990.

3. ANR este singura șansă de a compensa cumva o mare vulnerabilitate a României la nivel internațional în contextul marilor mutații care se petrec în acest moment în lume, în particular al marii (contra)revoluții conservatoare ce se profilează la orizont. Această vulnerabilitate este dată de lipsa de pe eșichierul politic românesc a unui partid de dreapta, conservator. Lipsa unui astfel de partid reprezintă nu doar o mare disfuncție a așa zisei democrații românești în condițiile în care societatea românească este una profund conservatoare. Mai mult decât o disfuncție pe plan intern, în contextul geopolitic actual, lipsa unui (mare) partid conservator s-ar putea să fie un mare risc pe plan extern. Pur și simplu, într-un context în care în SUA și în atâtea alte țări europene au ajuns sau urmează să vină la putere forțe și figuri de orientare conservatoare, e un mare risc de țară ca, în forumurile internaționale sau în reașezările geopolitice ce vor urma, interesele românești să nu poată fi reprezentate și apărate de un partid capabil să joace cartea opțiunilor conservatoare. 

Culmea este că această lipsă reprezintă o îndepărtare radicală de tradițiile istorice și de bunele practici ale diplomației românești care, cel puțin până au venit comuniștii la putere, niciodată n-a mizat totul pe o singură carte sau pe o singură variantă considerată câștigătoare din start. Clasa noastră conducătoare din trecut, cu toate păcatele sale, a știut mereu că nu-i sănătos să joace totul pe o singură carte. Drept urmare, în politica românească din trecut au existat mereu mai multe facțiuni și tendințe (filofrancezi și filogermani, pro-ruși și pro-turci, etc.), deseori reprezentate în aceeași familie boierească. Ceea ce a contat până al urmă a fost faptul că, dincolo de toate vicisitudinile momentului și de alianțele de-o vreme cu câte o mare putere străină, pe termen lung a primat voința trans-partinică a ”partidei naționale”.

 

Ultima manifestare a acestei tradiții istorice a avut loc în vremea lui Ion Antonescu (căruia nu-i fac aici nicio apologie, ci doar vreau să ilustrez o permanență a istoriei românești), cel care, în ciuda alianței cu vremelnicul hegemon german, a tolerat, ba chiar a și protejat combinațiile forțelor politice adverse ce mizau pe altă carte câștigătoare (anglo-americanii / URSS) în marea conflagrație de la mijlocul secolului al XX-lea. 

Din păcate, chiar dacă i-au criticat greșelile, cei ce i-au urmat lui Ceaușescu i-au împărtășit iluzia că istoria nu poate merge decât într-o singură direcție (comunismul în cazul Ceaușecu, liberalismul integrării europene în cazul urmașilor). Iată însă că în acest ceas istoric rotativa socialisto-liberală (pusă la cale de niște șmecheri fără lecturi serioase de istorie și, mai ales, fără frecvență la valori perene) se găsește în gravă disonanță cu mersul lumii și cu tendințele majore pe plan internațional. Nu-mi fac absolut nicio iluzie că mamelucii aflați la ”cârma” PSD sau PNL vor reuși să facă vreo diferență și să minimizeze riscurile cu care statul român se va confrunta pe plan internațional într-o vreme de posibile mari reașezări geopolitice și de radicală restructurare a Uniunii Europene. 

Și pe plan internațional dar și pe plan intern România are nevoie de un partid care să militeze pentru stat național, pentru monedă națională, pentru armată națională și, ca și corolar firesc, pentru familie normală și o ordine socială compatibilă cu valorile creștine. PSD și PNL, ca să nu mai vorbesc de USR sau caricatura de PRU, niciodată nu vor putea să-și asume un astfel de curs istoric, conservator, național și compatibil cu o ordine socială care să nu scoată de facto creștinismul în afara cetății. Dată fiind oferta electorală aferentă alegerilor din 11 decembrie 2016,  singurul partid care ar avea șanse să susțină un astfel de curs istoric este Alianța Națională România. În consecință, și ca să-i dau o șansă de actualizare acestui curs istoric (singurul pe care-l consider capabil de a stopa prăbușirea în plină desfășurare a statului și a națiunii române), voi vota cu Alianța Noastră România la alegerile parlamentare din acest an.