E o eroare să crezi că persecutorii aparțin trecutului, asemenea unor relicve de care nu se mai ocupă decît istoria. În realitate, trăim cu suflarea persecutorilor în ceafă, și numai naivii nu au intuiția supravegherii la care sîntem supuși cu asiduitate. Din acest motiv, a ocoli o astfel de temă ar fi o omisiune gravă. 

Lapidar spus, portretul persecutorului e alcătuit din patrusprezece trăsături din înmănuncherea cărora fiecare îl poate depista pe supraveghetor în preajma sa. Cînd spun „supraveghetor" sînt conștient că folosesc un eufemism, un cuvînt ce nu surprinde decît o parte din sensul propriu-zis al persecuției, și spun asta gîndindu-mă că persecutorul nu doar te umărește zilnic monitorizîndu-ți cuvintele, dar pe deasupra caută să te pedepsească pentru proasta inspirație de a nu gîndi ca el.

Laboratorul ImunoMedica


Prima trăsătură a persecutorului e că descinde din tagma celor care au adus comunismul în Europa. Grupul de conspiratori alogeni care au visat la întronarea revoluției bolșevice în toate țările europene, acei marxiști în ochii cărora dictatura proletariatului era doar un pretext ideologic menit a duce la propria hegemonie asupra întregii Europe, grupul acela reprezintă bunicii celor care astăzi ne sînt persecutori. Avem de-a face cu aceeași agresiune căreia i s-au modificat doar aparențele, spre a fi pliate pe calapodul epocii. Tocmai de aceea discuția nu se poartă la trecut, ci la prezent.

A doua trăsătură e că, după ce și-a omorît la propriu dușmanii, exterminîndu-i fizic în închisorile comuniste, persecutorul caută să-i omoare a doua oară, distrugîndu-le efigia postumă. Distrugerea aceasta merge de la diabolizare simbolică pînă la eliminarea din analele memoriei colective. În Imperiul roman, o persoana căzută în dizgrație intra sub incidenția lui damnatio memoriae, formă drastică de interzicere a pronunțării numelui său: public nu aveai voie să-i pomenești numele, în scripte nu ți se îngăduia să-l amintești, și în genere invocarea numelui îi era proscrisă. În felul  acesta uitarea îl preschimba într-o fantomă al cărei contur se ștergea treptat din amintire. Peste două generații, nimeni nu mai știa cine fusese cutare ins al cărui nefast gînd fusese de a se pune rău cu puternicii zilei. Aceeași logică a lui damnatio memoriae stăpînește mintea persectorului modern. El nu se mulțumește că adversarii au fost eliminați, acum vrea să le scoată numele din catastifele culturale, interzîcînd contemporanilor să vorbească elogios despre ei, interdicția mergînd pînă acolo că nu mai ai voie să le pomenești numele. Așa se face că statuia Mircea Vulcănescu va fi dărîmată, numele străzilor cu onomastică interbelică vor fi înlocuite (Noica, Eliade, Ion Petrovici de pildă), troițele cu iz interbelic vor fi înlăturate, iar victimele închisorilor comuniste vor fi împărțite în două categorii: cele benigne, despre care ni se va da voie să vorbim într-o oarecare măsură, și cele maligne, aflate dub incidența lui damnatio memoriae. Că asta se va întîmpla într-un stat de drept în a cărui Constituție libertatea de expresie e garantată e un detaliu juridic de care persecutorii nu se vor împiedica. Unde există o voință de cenzură trebuie să existe și o putință. 

A treia trăsătură este că persecutorul vorbește mereu în numele legii, al cărei reprezentant se declară a fi. Arta persecutorului e că, aservindu-și clasa politică, ne impune legi ce justifică măsura lui damnatio memoriae. Persecutorul are mereu legea de partea lui, iar cei care se opun devin peste noapte „ilegali", fiind susceptibili de măsuri penale. Răstunarea e dramatică, căci ea confundă legimitatea unui om cu legalitatea lui, introducînd astfel dictatul ideologic prin intermediul legii. Legitimitatea unui ins e dat de gradul de rezonanță cu spiritul poporului din care face parte, pe cînd legalitatea e dată de modul de fi conform cu legea. În timpul comunismului, represiunea s-a făcut în mod legal, toate legile fiind în așa chip făcute încît ele să justifice crimele. Și cum legile fac dreptate păturii dominante din care persecutorul face parte, se ajunge la situația paradoxală că persecutorul, deși este profund ilegitim față de tradiția unei națiuni, el este perfect legal din punct de vedere al legislației pe care tot el, ca autor moral din umbră, a reușit s-o impună țării. Rezultatul consfințește o aberație care este impecabilă juridic: un ins care este ilegitim din punct de vedere spiritual (vernacular) devine instanța legală menită a instaura în numele legii damnatio memoriae. Și cum cine se opune legii este un răufăcător, el ori este pedepsit ori est scos în afara legii. A fi hors la loi e simptomul stigmatizării prin care persecutorul își scoate din arenă adversarii. Ion Gavrilă Ogoranu a primit în anii '50 două condamnări la moarte. Ambele sentințe erau perfect legale, în acord cu legislația țării, atîta doar că ele aveau drept țintă un om a cărui legitimitate vernaculară depășea bruma de credibilitate a instanțelor judecătorești. Aceste instanțe, legale fiind, erau ilegitime din cauza regimului criminal căruia îi erau aservite. Iată un exemplu de cum un erou legitim este pedepsit cu legea în mînă pentru dreptul lui de a se împotrivi comunismului. 

A patra trăsătură este că, scoțîndu-te în afara legii, persecutorul îți ia dreptul la replică: orice reacție de a te împotrivi dictatului lui damnatio memoriae e interpretată ca un act de încălcare a legii. Prin urmare, a te apăra de persecuție devine o imposibilitate, prin blocarea diversității de opinie. Pluralitatea părerilor e ștearsă în numele unui singur punct de vedere, care aparține firește persecutorului. Dezbaterea de idei nu poate avea loc fiindcă intră în tiparul de cenzură impus de lege. Urmarea e cazul clasic al delictului de opinie: putem discuta o temă numai în termenii impuși de lege, și dacă totuși nu gîndești cum vrea legea, ești declarat hors la loi. În felul acesta, libertatea de expresie este abolită. Carl Schmitt, în Glossarium. Însemnări de jurnal din 1947-1951 (Duncker&Humblot Verlag, Berlin, 1991) surprinde foarte bine umilința celui care i se ia dreptul la replică. Teologul cu precupări de jurisprudență scrie „non possum scribere in eum qui potest proscribere" („nu pot să scriu împotriva celor care pot să proscrie". Persecutorul chiar asta face, te proscrie în numele unor legi care sînt împotriva majorității din care faci parte, pentru a da cîștige de cauză minorității din care el însuși face parte. În genere, cînd parlamentul votează o lege, întrebarea automată pe care trebuie să ți-o pui este: Cui prodest? Cui folosește acea lege? Răspunsul persecutorului este: legea folosește democrației. Niciodată nu va spune că legea, fiind în favoarea lui, îi nedreptățește pe cetățenii a căror majoritate o desfide. Nu, persecutorul va salva aparențele, intonînd un cuvîntul imnic, în fața căruia nu există împotrivire: democrația.

Și astfel ajungem la cea de a cincea trăsătură: persecutorul vorbește mereu în numele democrației, din icoana căreia își face un panaceu. Mînat chipurile de bune intenții democratice, el vrea să apere comunitatea de primejdia totalitarismului, și de aceea îl înfierează pe oponent ca fiind antidemocrat. Consecința e compromiterea lui ideologică. În realitate, vorbind de democrație, persecutorul se are în vedere în primul rînd pe sine, mai precis plutocrația oligarhică din care face parte. Numai naivii mai cred că trăim în democrație, cînd de fapt trăim într-o plutocrație oligarhică, asta însemnînd o banalitate pe care o știm cu toții: puterea finanțelor în mîna unei oligarhii care, prin mijlocirea culiselor, impun clasei politice nu doar agenda temelor, dar mai cu seamă soluția lor. 
A șasea trăsătură este că persecutorul nu te pedepstșe niciodată cu mîna lui, ci își deleagă subalternii s-o facă. El e autorul moral contemplînd spectacolul unei represiuni cu care chipurile nu are de-a face, deși el a avut-o inițiativa ei. 

A șaptea trăsătură este că persecutorul face liste negre cu cei care nu sînt de acord cu dictatul lui damnatio memoriae. Listele sînt publicate în fiecare an spre a atrage atenția asupra creșterii îngrijorătoare a tendințelor antidemocrrate din societatea română. De fapt, aveam de-a face cu practica stîlpului infamiei în variantă modernă. Dacă, nu accepți regula impusă de persecutor, te alegi cu un stigmat pe care îl porți sine die. 

A opta trăsătură este că persecutorul e maestrul lamentației, văitîndu-se că e discriminat. Ipocrizia merge pînă acolo că se declară victima unui plăgi pe care tot el a inventat-o, cum e cazul comunismului. Obișnuit să fie privilegiat, adică discriminat pozitiv, atunci cînd dă peste inși care nu-i fac jocul, începe să se vaite că e discriminat negativ. Și astfel se atinge apogeul duplicității: persecutorul strigă că e persecutat, în vreme ce adevărații persecutați nu mai au dreptul la replică.

A noua trăsătură este că persecutorul a întruchiparea spiritului răzbunător. Se  răzbună la a treia generație pretinzînd că face dreptate, cînd de fapt creează o nedreptate și mai mare printr-un procedeu vindicativ. Pe persecutor nu-l preocupă adevărul, el vrea doar să învingă impunîndu-și punctul de vedere, și pentru asta se răzbună pe amintirea morților și pe destinul viilor.

A zecea trăsătură este că, luîndu-ți dreptul la replică, persecutorul îți ia și dreptul de a-ți exprima aversiunea față de el. Nu-l mai poți arăta cu degetul, nu-l mai poți ataca, căci ți se ia dreptul la legitimă apărare, și nu oricum, ci prin legi votate de Parlament. Starea de „legitimă apărare" e înlocuită cu starea de legală timorare. A-ți exprima vreun sentiment negativ față de persecutor devine un sacrilegiu, o stare tot atît de vinovată precum o infracțiune propriu-zisă. Algoritmul se rotunjește: în primul pas ți se ia dreptul la reacție, în al doilea pas ți se ia chiar dreptul de a-ți exprima dezgustul, iar în al treilea pas vei fi obligat să-ți exprimi aprobarea pentru dictatul lui damnatio memoriae. Dacă nu-ți vei exprima consimțămntul vei încăpea pe listele anuale cu răufăcători antidemocrați.

A unsprezecea trăsătură este că persecutorul e un adept consecvent al ideii că societatea trebuie preschimbată într-un panoptic modern: cu cît supravegherea a mai stăruitoare, cu atît abaterile de le dictatul lui damnatio memoriae vor fi mai rare. În felul acesta persecutorul suferă de chiar defectele pe care le impută spiritelor antidemocratice: e totalitar, fiindcă vrea să controleze gîndirea oamenilor, e antidemocrat, fiindcă scopul lui e hegemonia propriei pături în dauna oricărei alte comunități, e fundamentalist, fiindcă pune la fundamentul lumii propriul său Dumnezeu.

A douăsprezecea trăsătură este că persecutorul își rîde în barbă de moliciunea ancilară a politicienilor pe care îi dresează cum vrea el. Pe cît de curtenitor se poartă cu ei în public, pe atît de mare îi este disprețul cu care le privește ușurința cu care au acceptat să-l slujească. Disprețul stăpînului față de slugă în varianta prevenitoare a surîsului cordial.

A treisprezecea trăsătură este că persecutorul urăște atavic acele exemple de demnitate care au darul de a-i micșora influența acaparatoare. Tocmai de aceeea persecutorul e cuprins de frenezie profanatoare cînd aude de eroi (partizani), de martiri (victimele din închisorile comuniste) sau de sfinți (figuri duhovnicești cu atracție asupra maselor). Aceste figuri sînt capitalul totemic al cărui simbol îl indispune peste măsură. De ce? Fiindcă intuiește cîmpul de forță simbolică, cu precădere religioasă, ce emană dinspre aceste figuri. Un popor ce-și întreține cultul exemplelor de demnitate are o imunitate cu care persecutorii au mult de furcă. De aceea, cuvintele acestea – eroi, sfinți, martiri – au un damf „antidemocrat" ce-l scot din minți pe persecutor, și așa se explică de ce zelul cu care caută să le anihileze amintirea atinge un prag draconic.

A patrusprezecea trăsătură este că persecutorul se folosește de orice doctrină de stînga pentru a distruge imunitatea colectivă a unei națiuni. Și cum azi corectitunea politică e în vogă, primul care ține perorații în numele multiculturalismului e chiar persecutorul.

Să ne uităm atunci în jur: cine sînt cei în al căror portret se adună trăsăturile de care am vorbit? Îi știm, dar ne prefacem că nu le vedem aroganța cu care își bat joc de eroii noștri.