Pentru prima dată în istoria noastră de țară membră a Uniunii Europene, conducerea țării sfidează  Comisia Europeană și transmite semnale politice clare de protest față de felul în care structurile de conducere ale UE au înțeles să relaționeze cu noi.

Mai mult chiar,  avem, în sfârșit un acord național: președintele Iohannis, guvernul Ponta, fostul președinte Băsescu și toate partidele politice din Parlament au același mesaj: respingerea cotelor de migranți impuse de către Comisia Europeană.

În fapt, România nu refuză să primească imigranți, nici nu impune vreo condiție cu privire la acești migranți: să fie refugiați, să fie creștini, sau doar dintr-o anumită regiune) ci este dispusă să primească un număr de maximum 1785 de persoane- aceasta fiind capacitatea centrelor noastre de primire a migranților și capacitatea instituțională a statului român de a administra o astfel de problemă.

Comisia Europeană ar dori ca România să primească un număr mult mai mare: 6351 de migranți. Dar, să fim serioși, nu ar fi un număr de persoane atât de mare încât autoritățile române să fie excedate. Atunci, de ce toată această luptă politică între statele naționale și Bruxelles, luptă la care, iată, s-a raliat și România, cea atât de obedientă până acum?

Pentru că miza este mult mai mare: ea presupune crearea unui precedent deosebit de periculos: Comisia Europeană  ar dobândi, odată acceptată această logică a cotelor, o putere sporită de decizie asupra guvernelor statelor naționale. 

Dacă demersul contabilicesc al Bruxelles-ului (cum inspirat îl numea Klaus Iohannis) ar fi fost acceptat de guvernele naționale europene, atunci se deschidea oportunitatea pentru noi decizii similare: Comisia ar putea ”propune” (a se citi ”impune”- de fapt aceasta este o caracteristică a limbajului de lemn al birocraților ueuropeni- fac ”recomandări” care trebuie acceptate ca ordine) o serie întreagă de lucruri peste capul statelor naționale: cum ar fi chiar și o planificare economică, de genul planului Valev din CAER-ul anilor 60, idee ce a mai fost vehiculată la nivelul UE.

Bătălia este cea pentru suveranitatea națională versus autoritatea Uniunii Europene.  Bruxelles-ul nu își ascunde ambiția: Uniunea Europeană trebuie să ”evolueze” politic, social și cultural până la apariția unui stat unic: Statele Unite ale Europei, condus exclusiv de autoritățile de la Bruxelles, statele actuale devenind niște forme fără fond, memorii mai mult simbolice ale altădată pestriței Europe.

Uniunea folosește toate instrumentele pentru atingerea acestui obiectiv. Chiar și pe cele nedemocratice, și nu voi înceta să aduc aminte de fiecare dată când se ivește prilejul asupra caracterului anti-democratic de adoptare a Tratatului constituțional de la Lisabona statelor membre. Un instrument este și cel al componenței populației mature din statele membre ale UE.  Țări cu un climat cât mai multicultural, în care există un procent în creștere de non-europeni îndatorați Bruxellesului că au devenit parte a unor societăți occidentale, sunt mult mai de dorit decât țări relativ unitare etnic, conștiente de istoria și de tradiția proprie.

De altfel avem deja tot mai multe state europene unde orice referendum sau alegeri au deja rezultatele sensibil modificate de prezența populațiilor non-europene.

Cum de autoritățile statului român, altfel cele mai obediente față de Bruxelles, au intrat totuși în acest meci dintre statele naționale și Uniunea Europeană?

Răspunsurile ar fi mai multe:

Un prim răspuns ar fi interesul național. Ne-am obișnuit prea adesea să vedem doar aspectele negative ale clasei noastre politice. Și sunt multe, nu glumă. Dar pe de altă parte niciun român, oricât de hoț, corupt, ticălos, mediocru și elastic moral ar fi, nu încetează să fie român și, atunci când vine momentul istoric propice, românitatea din el se manifestă mai puternic, mai slab, mai coerent sau mai incoerent. Patriotismul este o virtute pe care toți o purtăm latent în noi. Nu toți eroii se nasc eroi. Însă momentul istoric este cel care îi obligă să se comporte ca atare.

Un alt răspuns îl sesizăm din multele declarații politice. Clasa politică românească a conștientizat că până acum România a fost instrumentalizată.  Nu ni se oferă nimic (fondurile acelea europene sunt mai inaccesibile decât Everestul pentru majoritatea românilor), ni se refuză drepturi prevăzute de tratatele europene- cum ar fi intrarea în Schengen (ceea ce, zic eu, e foarte bine, dar asta este o altă discuție),  interesele noastre cu privire la republica Moldova sunt ignorate, dar în schimb ni se cere să facem toate treburile murdare: să fim țapii ispășitori ai UE, să lătrăm la ordinele Comisiei și să spargem frontul statelor naționale (atitudinea României față de Ungaria lui Orban este un capitol trist din istoria, sper, încheiată, a servilismului Bucureștiului față de Bruxelles).

În sfârșit, un al treilea răspuns ar putea ține de starea de fapt. România ar fi fost singura țară din zonă care să accepte diktatul Comisiei europene și ….zona noastră este oricum cea mai afectată- grosul migranților vin prin Turcia și Grecia. Deci  nu avem alternativă decât să renunțăm la obediența față de Bruxelles.

Oricare ar fi cauza reală, marcăm un moment special din istoria noastră postcomunistă. Un moment care poate duce spre direcții din cele mai neașteptate pentru România. Sau poate să nu ducă nicăieri. Timpul ne va spune.