ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


ActiveNews a început un serial despre scrierile lui Nae Ionescu. Marele filozof român, considerat părintele celei mai strălucite generații de intelectuali dată de România modernă, este în opinia noastră mereu actual. De două ori pe săptămână vom posta articole cu texte integrale ale lui Nae Ionescu, care ating subiecte variate: de la guvernarea țării, la ortodoxie sau politica externă. Evident că în analizarea textelor trebuie ținut cont de perioada în care au fost publicate și de realitățile de-atunci, pentru a nu se înțelege altceva. Textele sunt transcrise din volumul "Drumurile destinului românesc", apărut la editura Vremea și respectă grafia folosită de editori.

A fi "bun român" 

Întâmpinarea, plină de dorința sinceră a unei lămuriri, pe care colegul meu de învățământ, d. prof. Frollo, a publicat-o în această foaie în apărarea românilor catolici, ne dă prilejul să revenim asupra unor chestiuni pe cari noi, la Cuvântul, le socotim drept fundamentale.

D. Frollo se întreabă surprins și, oarecum, îndurerat: de ce și de unde îndârjirea unor cercuri ortodoxe împotriva românilor de confesiune romano-catolică? Adică cum, un catolic nu poate fi un "bun român"? Și nici nu mai așteaptă răspunsul; căci dreptatea atitudinii d-sale îi apare ca evidentă.

La prima impresie - desigur! Dar numai la prima impresie. Căci, în fond, chestiunea așa cum e pusă de d. Frollo și, în genere, de toți românii catolici sau numai catolicizanți, este cu mult prea puțin precisă pentru a putea contribui la lămurirea problemei.

În adevăr, oricât de paradoxal s-ar părea, toți românii catolici sunt în măsură a răspunde victorios la întrebarea dacă un catolic poate fi un "bun român". Nici unul însă nu se oprește la chestiunea mai simplă - dar cea relevantă - dacă un catolic poate fi "român". Et pour cause (n.r. și e clar de ce!, în limba franceză), Căci a fi "bun român" este, sub raportul etnic și spiritual, mai puțin decât a fi "român" pur și simplu. Dar ceea ce în adevăr  atinge miezul problemei noastre nu e chestiunea bunului român, ci a românului.

Să ne lămurim. "Bun român" este o noțiune foarte vagă, foarte complicată și foarte confuză. Ea închide un element de valorificare morală, unul de încadrare politică, și, în ultimă analiză, de apartenență spirituală.

Bercu Solomon, din târg de la Pașcani, care muncește de dimineață până-n noapte, care își plătește regulat birurile și e respectuos de legile țării, care a fost în război și și-a împlinit însărcinările cu convingerea fermă că e dator să o facă, este desigur un "bun român".

Samuel Micu, cărturarul ardelean care a mers după învățătură la Roma, a adus de acolo dovada latinității noastre și a contribuit ca nimeni altul la definirea, la delimitarea conștiinței noastre naționale, este iarăși un "bun român". Și tot așa, pentru a ne ține în istorie:

Ion Brătianu-tatăl, care a construit armătura statului românesc modern și a urmărit, cu o putere vie încă în copii lui, înstăpânirea românilor asupra statului și avuției din coprinsul lui, a fost un "bun român".

"Buni români" toți aceștia trei, fără îndoială. Dar și români? Aci e nodul chestiunii. Să nu mai vorbim de Solomon, săracul - deși poate cel mai patetic dintre toți. La el situația e clară: "bun român", adică: bun cetățean al statului român, în cea mai largă accepțiune a cuvântului. Pentru asta însă, nu e nevoie să fii numaidecât român, nu? După cum nu e Bercu Solomon, deși nu este exclus ca acesta să fi murit în război, cu liniștea detașată și lipsită de retorism a celor cari cu conștiința împlinirii unei datorii față de o realitate colectivă care îi înglobează și îi depășește.

Cazul lui Samuel Micu e ceva mai complicat. Călugărul acesta papistaș este unul dintre ctitorii conștiinței românești. S-ar putea pune oare la îndoială românismul lui? Și totuși, se poate. Eu nu vreau să cercetez aici dacă Samuel Micu a fost sau nu român cu adevărat. Cred însă că pot afirma că nu e nevoie să fii român, ca să faci ce a făcu Micu.

Iată, mai anul trecut, ne-a cercetat aici în București un englez, colonelul Wedgewood. Wedgewood este un englez de baștină. Neamul lui fabrică porțelanuri de vreo două sute de ani. Colonelul nostru este însă...ziarist. Poate că puțini oameni au făcut pentru conștiința etnică și pentru naționalismul evreu cât a realizat Wedgewood, acest stăruitor și îndărădnic militant al sionismului. Care este însă situația lui?

Dacă ar fi locuit în Palestina, ar fi fost, desigur, un "bun evreu". Este el însă pentru asta și evreu? Evident, nu!

...Iată, deci, cum cazul lui Samuel Micu devine irelevant.

Mai rămâne cel al lui Ioan Brătianu-tatăl. Exemplul colonelului Wedgewood este și aici hotărâtor. S-ar putea totuși ca el să nu epuizeze fondul chestiunii; de aceea vom insista.

E incontestabil că Ion Brătianu a voit să fii român. A voi să fii român nu înseamnă însă și a fi român. A fi român însemnează o stare naturală, o formulă de echilibru a existenței din care decurg, prin însăși desfășurarea vieții, anumite forme. Un bob de grâu. dacă îl îngropi în pământ, la umezeală, încolțește și dă fir. Un anumit fir, cu o anumită dezvoltare, necesară, mai dinainte determinată de însăși structura bobului de grâu. Așa se petrece și cu "românia" noastră. A fi român însemnează a avea o anumită plămadă, din care decurg cu necesitate absolută anumite atitudini și gesturi. Voința noastră nu are nimic de zis în această împrejurare; pentru că noi nu ne putem depăși în chip normal pe noi înșine decât încetând a mai fi noi înșine. Prin urmare: Ion Brătianu-tatăl a construit statul nostru modern. Este acest stat în adevăr românesc? Dacă da, atunci, desigur, Brătianu a fost în adevăr român. Dar dacă statul nostru modern nu e cu adevărat românesc? Atunci lucrurile se schimbă: Ion Brătianu a fost "bun român", adică a avut cele mai bune intențiuni pentru poporul și statul nostru - dar "român" nu a fost. După cum nu e grâu sămânța care sfârșește prin a purta un spic de orz.

Iată deci adevăratul cadru al problemei. Catolicii români revendică pentru ei calitatea de a fi "buni români". Es ist zu viel des Guten (n.r. Asta e prea mult, în limba germană în text). Noi ne-am mulțumi numai cu răspunsul la o întrebare...mai modestă: Buni români puteți fi și, desigur, sunteți. Sunteți însă și români? O vom lămuri tot noi.

Cuvântul, 30 octombrie 1930 (inclus în Roza vânturilor)

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews