Sunt convins că, din cauza șubrezirii fundamentului nostru social prin continua și agresiva relativizare a moralei, poate spre  75 % dintre noi, dacă am fi fost în locul politicienilor trecuți și actuali am fi făcut/am face la fel și unii poate și mai rău. Și că această realitate este o piedică imposibil de trecut, la nivelul forțelor omenești, pentru împlinirea dorinței sincere a celorlalți 25 % de a merge altfel lucrurile în România.

O altă realitate este aceea că toată lumea este nemulțumită; cei mai mulți cârâim, criticăm, înjurăm, destui probabil că și blestemă. Unii chiar deplâng în gura mare lipsa unei mitraliere cu care să-i termine pe nemernici. Uneori se referă chiar la toți politicienii.

De ce? Pentru foarte mulți dintre noi, poate pentru cei mai mulți dintre noi, în mod sigur pentru prea mulți dintre noi, doar pentru că nu suntem în locul acelora. Să facem noi ce fac ei. Și să ne placă.

Ceea ce este deconcertant și absurd-hilar-tragic, e faptul că nemulțumirea nu ne vine din evaluarea justă, obiectivă, informată, a raportului conducători – populație, ci din raportarea la noi înșine. Suntem nemulțumiți pentru că noi nu suntem acolo, suntem nemulțumiți pentru că noi nu putem fura, suntem nemulțumiți pentru că noi nu putem înșela, suntem nemulțumiți pentru că noi nu putem fi corupți (iar dacă deja suntem. pentru că nu suntem într-o categorie mai mare de corupție, unde dai tunul, nu împuști leul cu praștia), suntem nemulțumiți pentru că nu ne îmbuibăm și nu ne umflăm conturile ca alții; adică ăia de acolo. Nemulțumirea a devenit poezie: ai, nu ai, te plângi, o reciți. Iar la unii

Ba chiar și infractorii – și nu mă refer numai hoții de buzunare sau de casă, la borfașii mărunți, ci la criminalitatea organizată, la criminalitatea economică, la tâlharii din politică – sunt nemulțumiți. De ce? Pentru că fiind alții la putere și nefiind loc – bani la buget – pentru toată lumea, alții fură mai mult decât ei. La toți aceștia nemulțumirea este nu numai conjuncturală, ci și expresia unei imoralități de profunzime. La unii este chiar strategie de acoperire pentru prima sută de milioane de euro apărută nu se știe cum în dreptul numelor lor.

Ce fac însă restul? Cei care chiar și-ar dori o lume curată, dreaptă, care își doresc să-și vadă de treaba lor în timp ce conducătorii își văd și ei de a lor? 

Între faptele milosteniei sufletești, a patra din șapte ne îndeamnă „să ne rugăm pentru aproapele”. Între cele nouă porunci bisericești, a cincea ne îndeamnă mai focalizat „să ne rugăm pentru cei din fruntea țării”. După dragostea de Dumnezeu, în cele zece porunci bisericești, accentul secund cade pe dragostea de aproapele.

Cine este aproapele? Oricine este în nevoie și cu care viața noastră – nu numai drumurile – se intersectează. Sunt conducătorii noștri dintre aceștia? Sunt!

După cum spuneam și mai sus, de dimineață și până seara, în fiecare zi îi criticăm și îi înjurăm. Și cu asta ce am făcut? Stau dracii ciopor pe ei ca să-i învețe și să-i ducă la cele rele? Noi le trimitem și mai mulți; trag ei urmările cine știe căror păcate din neam și personale? Hop și noi cu blestemele! Practic îi legăm fedeleș ca să nu mai poată scăpa.

În legătură cu rugăciunea de ajutor către Dumnezeu se spune că ea nu trebuie făcută decât pentru ceea ce omului îi este imposibil (și evident pentru ceea ce este în ordinea lui Dumnezeu și nu împotrivă), pentru că ceea ce omului îi este imposibil lui Dumnezeu îi este posibil. Putem noi schimba starea de fapt din această țară prin acțiuni izolate sau chiar asociate? Părerea mea fermă este că nu. Și că doar ceva miraculos, ceva care depășește planul uman ne poate ajuta, poate ajuta aceste dorințe, voci, acțiuni izolate ca lucrurile să se îndrepte.

Din nefericire, noi nu folosim cea mai teribilă armă și nu facem apel la cel mai prețios și puternic aliat al celor bune împotriva celor rele și al celor buni împotriva celor răi: noi nu ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca conducătorii noștri să se schimbe în bine.

Rugăciunea pentru cei din fruntea țării nu este pentru ca ei să trăiească sănătoși în hoție, crimă și desfrâu – așa cum cred foarte mulți care îi boscorodesc pe preoți pentru că fac această rugăciune la slujbă. Îndemnul la rugăciune este pentru ca noi, cei care cu adevărat vrem să fie altfel lucrurile și oamenii, și care nu-i urâm, ci îi plângem pe cei care se pierd și își pierd mântuirea, să cerem de la Dumnezeu ajutorul pentru acești oameni, scăparea lor din întunecarea simțurilor, din gheara amăgitorului, desvrăjirea lor.

Dar, cum să se schimbe oamenii și lucrurile când noi ne rugăm (dacă ne rugăm) tot numai pentru noi? Cum să se schimbe cei din frunte când, în afara preoților – și poate și unii din aceștia mecanic – nimeni nu se roagă pentru ei? Aproape nimeni nu se roagă la Dumnezeu ca să avem conducători mai buni. Și atunci Dumnezeu cum să-i ajute pe unii să se schimbe sau să-i ajute pe alții, mai buni, să ajungă acolo, dacă noi nu-i comunicăm acest lucru? Dacă nu îi cerem să ajute. Cu perseverență și chiar cu fermitate.

Ne rugăm pentru morți? Da. De ce? Ca să le ierte Dumnezeu păcatele. Credem în asta? Unii poate da, alții poate speră, alții o fac la nivel de superstiție. Dar ne rugăm (e adevărat că mai ales pentru ai noștri). Mai participăm și la înmormântarea altora. Ne impresionează un destin public. Ne mai amintim de cine știe ce înaintaș celebru al neamului. Și nu ne dăm seama că conducătorii răi (ca orice om rău, de altfel) sunt, într-un fel, ca niște morți-vii, niște zombi.

Destui au putut să constate, sau au primit mărturie de la alte persoane, cum rugăciunea unui singur om a făcut minuni pentru un altul sau pentru alții. Imaginați-vă voi, cei care spuneți că credeți, că sunteți ortodocși, puterea a câtorva sute de mii de rugăciuni, a câtorva milionae poate, care îi cer lui Dumnezeu un bine pentru aproapele nostru! Să ne imaginăm, noi cei care spunem că credem, că suntem ortodocși, ce va face Dumnezeu cu rugăciunile noatre? Le va arunca? Le va neglija? Sau va ține cont de ele? Păi dacă există – și credem asta, nu? – și dacă ne iubește – și credem asta, nu? – eu zic că le va împlini. Dar trebuie să lucrăm în acest sens și să avem răbdare. Dar se pare că nu credem; sau ne e lene, sau ne trufim cu curăția noatră, sau nu avem răbdare, ceea ce tot pe acolo e.

Spune Sf Efrem Sirul într-o minunată rugăciune:

E adevărat că „fiecare popor are conducătorii pe care îi merită”? Da, dar nu în sensul înțeles de toată lumea; nu ca o expresie a nemerniciei acelui popor, ci ca o modalitate de îndreptare. Ca în cazul oamenilor buni care trec prin necazuri, boli, suferințe mari, pe care, la o judecată simplistă, nu le merită. Și totuși le au. Și, în timpul acesta, mulți ticăloși par a se bucura de acoperirea lui Dumnezeu, trăind în huzur și lipsiți de necazurile celorlalți. Operează Dumnezeu cu măsuri diferite? Nu, diferite sunt persoanele: posibilitățile lor, puterile lor, arborele lor genealogic spiritual, crucea lor, astfel că pe fiecare pronia divină îl tratează altfel. 

Din această perspectivă, noi, cei care spunem că credem, că suntem ortodocși, dar nu facem ceea ce ne-a învățat Hristos pentru a-i ajuta să se schimbe (odată cu ei și pe alții și, de ce nu, și pe noi, căci orice rugăciune, dar mai ales cea pentru aproapele, îl transformă și pe cel care se roagă), suntem și cei care îi merităm cel mai abitir pe acești conducători.