În primul rând, trebuie precizat că nu este vorba de un pleonasm și nici măcar de o expresie redundantă. Pur și simplu, partidul nu este neapărat politic. Mai mult decât atât, în Occident se face adeseori chiar confuzie între partidă și partid. Poate că voi aborda în viitor și semnificațiile partidei sau partidului nepolitic, dar, cel puțin deocamdată, voi analiza rolul practic al partidului politic.

Ei bine, partidul politic exact asta este. O gașcă de indivizi, cu o ierarhie bine stabilită și care racolează sau își aservesc indivizi din toate ramurile societății. Cu cât acel cineva este mai bine plasat, cu atât mai mult este el dorit de liderii partidului. Politica în sine, pe de altă parte, este lăsată la îndemâna activiștilor politici, oameni îndoctrinați sau doar interesați, dar care aplică politica partidului în teritoriu. Soldații de rând și mercenarii pe înțelesul tuturor.

Doctrina, bat-o vina!
 
Evident, partidul în cauză are o doctrină, se adresează unei clase sociale și încearcă să țină pasul cu mersul istoriei. Asta, deoarece nu întotdeauna istoria, partidul și națiunea merg în același ritm. Să analizăm un pic ce s-a întâmplat în istoria României din acest punct de vedere și, extrapolând, să observăm când și de ce se ajunge la dispariția fizică a unui partid. 

Mai întâi, Partidul Conservator. Această grupare a activat în perioada 1880 - 1918 și a fost, alături de liberali, cea mai importantă partidă care a condus România în primii ani de după declararea independenței de stat și până la sfârșitul Primului Război Mondial. Inutil să mai precizez că era un partid neaoș, condus de români fanatici și dedicați României până la moarte, printre cei mai importanți lideri să-i numim doar pe Lascăr Catargiu, Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman sau marele Take Ionescu, Dumitru Ioan pe numele său real. Ei bine, acest partid a dispărut din istorie pentru că a susținut cauza Germaniei, iar liderii săi au colaborat cu trupele de ocupație ale Triplei Înțelegeri în timpul primei conflagrații mondiale. Oamenii aceia au crezut sincer în cauza Germaniei ca forță civilizatoare și au considerat chiar că o colaborare cu nemții ar ușura viețile bucureștenilor. Așa a și fost, dar istoria le-a fost potrivnică. Opinia publică i-a condamnat după război și, deși nu au avut soarta liderilor României de mai târziu, au căzut în dizgrație și au murit din punct de vedere politic.

Pe urmă, Partidul Țărănesc al lui Mihalache. Acesta are o evoluție diferită. Mai exact, va fuziona după Primul Război Mondial cu Partidul Național al lui Iuliu Maniu, iar din uniunea acestora va rezulta marele Partid Național-Țărănesc condus de Maniu. Aici, să zicem că ar fi vorba de o dispariție prin fuziune. Sau prin transformarea în altceva. Tot acest partid, renaște după 1989, își adaugă pompos titulatura de creștin-democrat și, sub conducerea lui Corneliu Coposu, îi va învinge pe foștii comuniști și va da țării un președinte și un prim-ministru. Ambii, cu slabe prestații, dar asta este o altă discuție. Totuși, și acest partid va dispărea din punct de vedere electoral, chiar dacă el există încă în acte. Aici, motivul este altul. Pur și simplu, liderii partidului au refuzat să accepte faptul că electoratul s-a schimbat, țara nu mai este cea din 1945 și, chiar dacă moral aveau dreptate, liderii țărăniști nu puteau și nici nu aveau dreptul să tragă țara înapoi la nivelul anului 1945. Dimpotrivă, trebuiau să vină cu o ofertă concretă pentru "țăranii" anilor 2000. La conservatori motivul dispariției l-a constituit neșansa deciziei istoriei universale, la cei din Partidul Național a fost vorba de o dispariție asumată prin crearea unei noi forțe politice, iar la țărăniști a fost vorba de o dispariție cauzată de neadaptarea la realitățile vieții cotidiene.
 
În final, vine și rândul liberalilor. Aceștia se adresează deja unei clase sociale inexistente, deoarece la noi patronatul este încă unul de stat, promovează lideri incapabili și compromiși și, ceea ce este cel mai rău, nu au niciun fel de program politic adecvat pentru țară și care nici măcar nu poate fi numit de dreapta, ci doar ambiguu.
 
Aici va fi vorba de apariția pe același culoar a unei forțe noi, tot de dreapta, cu un program mai adecvat, cu lideri tineri și bine înfipți în realitățile României de azi. După părerea mea, USB a înfipt deja primul cui în sicriul PNL. Și e trist. Adică, n-au reușit comuniștii, după ce i-au azvârlit după gratii pe lideri, nici măcar minerii asmuțiti de Ion Iliescu, dar sunt uciși cu flori de niște colegi de idei, mai tineri și mai ambițioși. Dragă PNL, îți doresc călătorie sprâncenată! Cred că, de acolo de unde sunt, primii doi Brătieni cel puțin, niște români excepționali, se întorc în morminte de rușine. Sincer acum, nu cred că poate fi comparat Ion I.C. Brătianu, zis "marele vizir", cu alde Blaga sau Gorghiu. Dar pieriți odată, fie și cu o secundă mai devreme! România va merge înainte prin ea însăși chiar și fără acești așa-ziși liberali de modă nouă, bruxelleză...