„O maimuțăreală” – așa își intitulează dl Sever Voinescu articolul publicat în numărul din 21-27 februarie al revistei „Dilema Veche” pe care o și conduce.
 
El însuși fiind un conservator, care își asumă în mod manifest credința creștin-ortodoxă, îi are în vedere prin acest titlu pe alți confrați de-ai săi, „conservatori” la rândul lor. După cum se vede, încurcate sunt căile … conservatorismului. Nodul gordian este raportarea românilor la UE, unde opiniile se despart. Dl Voinescu mărturisește că dacă ar fi american, ar fi un susținător, ce-i drept, nu foarte entuziast, al președintelui Trump. Dacă ar fi fost britanic, ar fi susținut Brexitul, dar cu multe semne de întrebare. Așadar un spirit dilematic în toată regula, în buna tradiție a revistei sale. 

Firește, dl Voinescu s-a declarat dintotdeauna un adversar hotărât al corectitudinii politice, al dirijismului stângii globalizante. Toate acestea sunt împărtășite însă și de alți compatrioți „conservatori” de-ai noștri, poate doar cu grade mai accentuate de susținere pentru Trump și Brexit. Unde se despart însă apele? Dl Voinescu ne mai înștiințează (ceea ce firește, știm cu toții), că din păcate el nu e nici american și nici britanic, ci român. Și ca atare, modelul de raportare la realitățile românești nu poate fi calchiat după calapoadele unor doctrine străine, adaptate și izvorâte dintr-o altă tradiție, dintr-un alt specific. Ar mai lipsi un pas și domnia sa ar deveni un gânditor politic de orientare autohtonistă, pășind pe urmele concepției eminesciene. Dar din păcate nu e în stare să-l facă. 
Miezul problemei constă de fapt în raportarea la UE. Chiar dacă e un eurosceptic care privește în mod critic o serie de aspecte ale structurii ei și ale măsurilor prin care această uniune încearcă să impună principiul globalist al dizolvării statelor în entități supranaționale, totuși dl Voinescu vede în apartenența României la UE răul mai mic în comparație cu eventuala izolare a României, rămasă suverană, dar în afara acestor structuri. 

„Încercînd să-mi exersez luciditatea pe cît pot, văd așa: dacă acest popor român al meu, cu suma lui de defecte și calități, ajunge să fie deplin suveran în propria noastră țară va fi o nenorocire, înainte de toate, pentru noi înșine. Dezastrul pentru România ar fi să încapă exclusiv pe mîna românilor! Dacă vrem să trăim cît de cît în siguranță și cît de cît în prosperitate, nu o putem face decît în interiorul UE, supunîndu-ne regulilor UE. Nu zic că aceste reguli îmi plac în totalitate, dar măcar îmi creează condițiile unei vieți decente și, mai ales, îmi permit să mă lupt pentru ceea ce cred. Lucid vorbind, orice alt aranjament pentru România de azi e mult mai rău. Putem visa la cai verzi pe pereți, desigur – eu vorbesc despre ceea ce este pe masa istoriei acum și despre alegerile pe care chiar le avem.”
 
Trebuie să recunoaștem și o dreptate parțială în cele spuse aici. Clasa noastră politică e un veritabil dezastru, un monument de incompetență, perfidie, balcanism și corupție. Dar dacă ar fi consecvent cu ideile pe care le profesează, dl Voinescu ar trebui să nu se împace cu ideea că remediile la această stare de lucruri vor veni din afară. Căci nu vor veni. Impresia multora este că dimpotrivă, potentații străini sunt perfect conștienți de această stare de lucruri, dar nu este în interesul lor și nici nu stă în puterile lor să o îndrepte. Ca atare, au inventat o serie de mijloace de presiune și de control, pentru a ține în frâu nărăvașa clasă politică dâmbovițeană. Numai că ar trebui să fie clar pentru toată lumea, acestea nu sunt un medicament cu virtuți curative, ci doar instrumente prin care România este ținută –iar aici vina principală aparține clasei noastre politice- într-un minorat perpetuu, pe care mulți critici îl asimilează statutului de „colonie”. Dacă parteneriat pe picior de egalitate nu se poate, atunci măcar sub forma asta – pare a fi judecata logică a mai marilor europeni.

Revenind. Aproape tot ce scrie dl Voinescu e bine și frumos, dar concluziile sunt în cele din urmă deprimante. Domnia sa nu vede posibil, nu încearcă să se implice concret într-o lucrare de transformare pe scară largă, dar din interior, a mentalităților românilor de azi. Asta deși un intelectual ca domnia sa ar fi printre cei mai nimeriți să pună umărul. Singura „scăpare”, care de fapt NU E, o vede în … UE, în ciuda politicii sale criticabile. Asta însă nu e nicio eliberare, ci un prizonierat perpetuu, în primul rând față de propriile metehne românești. E doar o ținere sub control a bolii, care nu întrevede nicio vindecare a ei.

Apartenența României la UE, dacă are aspecte pozitive, atunci ele constau în altceva. În primul rând ieșirea din izolare a României postcomuniste a fost și benefică. Românii au ce învăța, la nivel individual, la nivel de mentalitate, de la popoarele apusene. Nu vorbesc aici de instituțiile birocratice europene, ci de contactul omul simplu cu alte neamuri și alte culturi, mai avansate. Se poate învăța seriozitatea, corectitudinea, respectul pentru munca cinstită, care e la rândul ei respectată și răsplătită. Libera circulație e esențială. Firește, sunt și dezavantaje, dar ele rezidă mai degrabă tot în problemele cronice existente în vatra autohtonă. Dacă ar avea o perspectivă reală în țară, milioane de români stabiliți actualmente afară s-ar întoarce acasă, aducând cu ei experiența acumulată și o mentalitate modelată într-un mediu care în mod sigur le-a ajutat să le formeze personalitatea.

Această hemoragie etnică, această tragedie a risipirii românilor în diaspora, și-ar găsi rezolvarea tot numai printr-o profundă transformare pe plan intern, menită să le creeze condițiile întoarcerii.

Decât să gândească lucrurile numai pe jumătate, preferând varianta aspirinei pentru cancer, adică a binelui relativ și fără efect profund al apartenenței României la structurile birocratice ale UE (care e altceva decât Europa veritabilă), intelectuali ca dl Voinescu ar trebui să pună punctul pe i și să meargă până la capăt, să pledeze alături de alții, punând pe primul plan o profundă transformare internă a României. Și atunci da, până când se va ajunge acolo, va putea să declare că susține, dar numai cu titlu de provizorat, teza: „Și ce soluții ar putea exista pentru prezervare și prosperitate cu un popor aflat în acest stadiu? Practic, nici una în afara UE.”

De acord, dar dacă nu pledează în același timp pentru o ridicare a poporului român din acest stadiu larvar în care se află actualmente, adică să manifeste o abordare, ei da, „naționalistă”, că nu văd care ar fi termenul mai potrivit, pe o linie să-i spunem neo-eminesciană, dl. Voinescu nu face decât să se învârtă în jurul cozii. Iar ceea ce scrie sub semnul unor jumătăți de măsură, nu e atunci altceva decât ceea ce spune titlul propriului text: o maimuțăreală.