Britanicii au ieșit și, parafrazându-l pe Mark Twain, nici noi nu ne simțim prea bine. Știu, nu se pune problema unui referendum pe tema ieșirii României din U.E., nouă ni se potrivește Europa. De fapt, s-ar putea să nu plecăm noi de bunăvoie, s-ar putea să ne dea ei afară. Sau să se închidă pur și simplu U.E., caz în care probabil am rămâne ultimii unioniști de pe continent, să măturăm sala și să spălăm vasele murdare, adică ceea ce știm noi mai bine. E suficient să conștientizăm că tot ce are un început, neapărat trebuie să aibă și un sfârșit, și-atunci ar trebui să ne punem puțin mintea la contribuție. Ne-ar fi mai bine? Ne-ar fi mai rău?

Hai să vedem în ce constă binele de acum: patru milioane de români în afara granițelor, care trimit constant bani în țară. Din păcate, nu trimit nici competențe, pentru că preferă să le țină la ei, nici experiență, din același motiv, sau o fac într-o măsură pe care n-o simțim. N-am auzit de români care să vrea să se întoarcă în patrie și să deschidă o afacere, deși asta e ceea ce ne-ar trebui. Unii dintre ei au întrerupt pentru totdeauna legăturile cu România, au cetățenia altor state și principala lor preocupare este ca generația următoare să fie perfect camuflată în peisaj. Acolo, vorbesc acasă limba țării-gazdă, pentru a crea copiilor ambientul lingvistic perfect. Pentru ei, Româna a rămas undeva în urmă, într-un punct de trecere a frontierei.

Hai să vedem în ce constă răul de acum: patru milioane de români în afara granițelor, care trimit constant bani în țară. Afluxul acesta monetar, care a devenit notabil încă din vremea lui Adrian Năstase, a reprezentat plasa de siguranță care a împiedicat România să intre în incapacitate de plată. De atunci și până astăzi, este o lungă agonie în locul un faliment sănătos. Banii însă vin ca ploaia în deșert: în absența unui minim strat de sol sănătos, tot ceea ce prinde viață trăiește nepermis de puțin. A propos, în deșert nu lipsește apa, ci solul. Tot așa, în România nu lipsesc banii, ci dorința de a-i înmulți altfel decât prin dobânzi bancare. În ziua în care conaționalii noștri ar fi siliți să se întoarcă, ar regăsi exact sărăcia care i-a făcut să ia calea străinătății. Și asta pentru că sunt bani orientați în consum, care vin din Occident pentru a fi cheltuiți în România pe mărfuri occidentale. Ghiciți unde se întorc. După cum se poate vedea, binele e mai mult rău, iar răul e mult mai amplu.

Partea bună este că, odată cu românii forțați să se întoarcă, ar trebui să se ducă acasă, de la noi înspre occident, toată căpușele pe care UE ni le-a trimis sub numele de "investitori străini”, aciuați taman în sectoarele care fuseseră monopol de stat. Austriecii de la Schweighofer care ne taie pădurile; paraziții din sectoarele de distribuție ale energiei electrice, gazului, apei potabile; ploșnițele din sectorul bancar; agricultorii care acaparează pământurile românești etc. Într-o lume care nu mai vrea sclavii noștri, prezența sugativelor în România ar fi pe deplin indecentă. Oricum este. Cu aceste două superprobleme pe cap, clasa politică românească ar trebui să se întrerupă din pișcotăreală și să facă singurul lucru care îi poate face iertată corupția, și anume să guverneze. Adică să ia decizii autentice și să suporte consecințele.

Ar dispărea mirajul fondurilor europene, adică a banilor românești care ajung la Bruxelles și se întorc în România cu condiția ca U.E. să-și dea acordul pentru investițiile irelevante de la noi. Probabil că ar trebui să-i investim noi înșine, fără binecuvântarea europeană, și atunci ar trebui să începem să ne gândim ce anume vrem să se întâmple cu satul nostru, cu orașul, cu județul, cu țara noastră. Am putea remarca de exemplu că o Românie a regiunilor autonome, după model german (sau elvețian, sau spaniol) are mai multe șanse să fie performantă decât o Românie a centralismului absolutist, după model francez. Și atunci probabil că am face un kilometru de autostradă și-n Moldova, dar nu mai mult de un kilometru, ca să nu mai spună moldovenii că regiunea lor e Sicilia românească. De fapt, o Românie a regiunilor autonome ar însemna o deplasare a Puterii înspre cetățean, cu toate consecințele benefice ale acestei schimbări de centru de greutate.

N-ar mai fi subvenții europene pentru agricultură, dar nici mărfuri alimentare europene subvenționate preferențial care să ne falimenteze fermierii. Probabil că n-ar mai fi foarte facil să plecăm din România, dar am descoperi atunci că turismul românesc depinde în primul rând de noi. Bănuiesc că nici studenții români n-ar avea parte de foarte multe schimburi cu universitățile străine, dar probabil că n-ar mai insista libidinoșii de la Bruxelles să ne bage pe gât educația sexuală în școli și marșuri ale diversității perversiunilor sexuale. În general, dreptul românesc n-ar mai fi sluga dreptului comunitar în țara noastră.

Dacă am începe să gândim pe termen mediu-lung, ne-am uni cu Basarabia și am deschide un contencios internațional cu Ucraina pentru problema Bucovinei de Nord sudului Basarabiei, pentru că suntem prea mici ca să ne permitem asemenea pierderi. În plus, am putea sesiza că o grădină de legume ca Basarabia nu se aruncă peste geamul Istoriei, în condițiile în care solul fertil se profilează ca fiind aurul viitorului. Și nu vorbesc despre secolul XXV, mă refer chiar la deceniile care vor veni. România de ieri a fost grânarul Europei, e adevărat, România de mâine ar putea fi grădina ei de legume, vremurile s-au schimbat, dieta a suferit modificări majore. Din acest punct de vedere, suntem mai bogați decât tot Occidentul care, în timpul Revoluției verzi, și-a transformat solurile în steril, cu tot atâta viață ca și betonul. Doar că bogăția noastră o controlează alții.

Cu Uniunea Europeană suntem într-o utopie, un fel de spațiu cosmic al realității în care consecințele faptelor noastre par a fi imponderabile. Ne-am distrus industria, ne distrugem agricultura, ne călcăm în picioare restul de identitate pe care modernitatea ne permisese să-l păstrăm. În loc să plătim pentru asta, suntem lejeri, plutitori, infantili și dependenți. Dacă am părăsi UE, ar trebui să fim brusc realiști și gravi, ca un bolnav deconectat de la aparate. Firește, nu va fi niciun Romexit, cum nu este niciun Brexit. Democrația europeană funcționează, dar numai în incintă. Încercați să nu vă amăgiți, tehnocrații de la Bruxelles au transformat votul într-o formă de show, iar lista e lungă, începând cu alegerile pentru așa-zisul Parlament European, instituție mai mult decorativă în raport cu Comisia Europeană, ai cărei membri nu sunt aleși prin votul europenilor. Până acum, singurele țări care au putut ieși din UE sunt cele care n-au intrat niciodată: Norvegia, Islanda, Elveția și Turcia. Nimeni nu va pleca, nici britanicii, nici noi, o să murim cu toții de gât, dar uniți.

 

Articol apărut mai întâi pe blogul autorului