RUȘII ȘI AMERICANII este titlul unei rubrici permanente în cadrul căreia încerc o analiză (dezorganizată) a lumii de astăzi și a celei posibil a se naște din ea. Este un titlu generic pentru cele două tendințe în înfruntare globală în acest moment: lumea unipolară a imperiului și lumea multipolară a statelor suverane. Dar, evident, vom avea în analiză și cazul particular al celor două state și popoare.

Strategia Americii, în mai toate statele și regiunile globului, a fost și este cea de dezbinare, haos, confruntare, moarte, suferință, după vechea rețetă „dezbină și stăpânește”. Este ceea ce a făcut în Asia de Sud-Est – Vietnam, Cambodgia, Laos, Peninsula Coreeană, Orientul Mijlociu, nordul Africii, zona Caucazului, sau Ucraina, pentru a aminti numai câteva, deși  nici unul din popoarele procopsite cu grija mortală a Americii nu a întreprins vreun act criminal pe teritoriul acesteia și împotriva acesteia.

Inspirată, coordonată și instrumentată de SUA, atât prin intermediul Departamentului Stat, cât și a CIA, sau a ong-urilor soroșisto-CIAiste (în sensul finanțării și coordonării lor), dar și a unor membri ai Congresului, cum este cazul senatorului McCain, lovitura de stat din 2014 din Ucraina a adus la putere o zonă ultranaționalistă a societății ucraineene, cu rădăcini directe în mișcarea nazistă ucraineană trecută și în cea neo-nazistă actuală – vezi structurile paramilitare și/sau mafiote și/sau politice Aidar, Azov, rebrănduită și intrată în politică sub noua denumire de Partidul „Corpului Național”, Donbas și mai ales Pravîi Sector.

Nu e de mirare, deci, că în Ucraina se mizează astăzi pe naționalismul extremist. Nu e de mirare că celelalte etnii sunt negate, nu e de mirare că noua lege a învățământului desființează învățământul – cât era – în limba minorităților. Dar nu despre această lege vreau să vorbesc – s-a dezbătut pe larg și în România, parlamentul a adoptat o declarație de îngrijorare cu un apel la soluționarea situației în sensul păstrării drepturilor minorităților (normativ european obligatoriu), iar președintele Ionhannis, urmând parlamentul, într-o gest (paradoxal pentru el) de normalitate și-a anulat vizita la Kiev, ci despre cât de aliat ne este „marele aliat”.

În septembrie 2016, ambasadorul Klemm (exponentul politicii SUA în România) își permite să apară în fotografii în care ține steagul așa-zisului Ținut Secuiesc. Explicația: a fost luat de valul simpatiei și căldurii gazdelor sale și a acceptat să țină steagul „din politețe”.

O explicație greu de digerat de la un diplomat de carieră pentru că un astfel de gest este o certificare și binecuvântare a unor aspirații separatiste, mai ales atunci când cel în cauză reprezintă puterea mondială, care stabilește ce e bine și ce e rău în lume.

Peste un an, în septembrie 2017, ambasada SUA în Ucraina, țara mult îndrăgită de americani pentru că le dă posibilitatea de a se așeza în coasta Rusiei și de a finanța, instrui și înarma mișcări separatiste și/sau insurecționale, care să-i dea dureri de cap „diabolicului” Putin, transmite, cu ocazia adoptării de către parlament a noii legi a educației, un mesaj de felicitare pentru „continuarea reformei educației și investiția în tineri” pe care o puteți citi la https://twitter.com/USEmbassyKyiv/status/906801089181306880.

Niciun reproș de încălcare a drepturilor minorităților – cum primește România pentru faptul că asigură învățământ în toate limbile și reprezentare politică automată – nicio remarcă critică.

De altfel, nici la nivel european nu s-au produs cutremure de indignare, nu s-au ridicat voci critice și aspre de primi-miniștri și președinți în afara celor ale Rusiei și Ungariei, și în mai mică măsură, ale Greciei și Bulgariei. Ceea ce nu e chiar de mirare, dovedit fiind că statele occidentale europene au susținut, alături de SUA, lovitura de stat din Ucraina.

Și, pentru că tot vorbeam despre ong-urile politice, subversive și militariste ale Americii și finanței globaliste, cine credeți că s-a ocupat de reforma legii învățământului din Ucraina? Nimeni altul decât amabilul, culantul, atotprezentul domn Soroș, prieten, inspirator și finanțator, prin caracatița ong-urilor sale, al celor mai multe mișcărilor separatiste, insurgente, teroriste, fie că e vorba de Daesh, de organizațiile paramilitare neo-naziste ucraineene, de insurgența musulmană din Birmania și alte sute de astfel de creații ale infernului.

Mai precis, reforma educației în Ucraina a fost realizată de Ministerul Educației al Ucrainei în cooperare cu fundația internațională „Renaissance”, înființată în 1990 de  George Soros, al cărui nume îl veți găsi la mare cinste pe site-ul acesteia la „About us”, alături de vestita sa Open Society. Și, evident, că în atari condiții nu putea să fie vorba de nicio critică din partea SUA, căci ar fi însemnat chiar o autocritică, cuvând pe care America nu l-a învățat încă la școala relațiilor internaționale.

Din păcate, pentru cine crede altfel, SUA dovedește foarte clar că nu este un aliat al României (și al oricui altcuiva), așa cum mi s-ar putea răspunde la întrebarea (pe care o voi pune într-un text viitor intitulat: Pentru cine mor românii în Afganistan?), ci un șef care își urmărește numai propriile interese, în împlinirea cărora nu are nicio problemă de a provoca cu bună știință moartea a milioane de oameni, rănirea altor milioane, sau refugiul a zeci de milioane. Iar în această ecuație infernală, ce mai contează o rupere în bucăți a României, sau anularea dreptului de a fi ungur, român, rus sau orice altceva în Ucraina?

De ce fac americanii aceste jocuri, ați putea întreba, pentru ce au nevoie de ele când sunt oricum cei mai tari?

1. Exact din motivul enunțat în primul paragraf: de a crea tabere, tensiuni, confruntări (politice sau/și militare) și de a deveni terțul de care depind toate, cel care împarte arme, bani, expertiză și „dreptate” și pune guverne ascultătoare.

2. Pentru a arăta cine e șeful.

3. Pentru că sunt pe cale de a nu mai fi cei mai tari.

4. De „fun”. Să recunoaștem: la nivel personal e chiar amuzant să-ți bați puțin joc de niște „țărănoi fundamentaliști înapoiați” și prostovanii să continue a-ți săruta galeș condurul.

Ca o concluzie la cele 4 de mai sus: Te duci într-o țară ca ambasador, urechezi președintele, pălmuiești parlamentul, jignești poporul retrograd,  inciți mișcări subversive, organizezi și participi la „revoluții” ale maselor indignate, la marșuri ale diversității, faci „lobby” (adică trafic de influență) pentru firmele de acasă,  șutuiești guvernul, te fotografiezi cu exact cel mai controversat simbol al celei mai sensibile teme dintre majoritate și o minoritate semnificativă. Și pe urmă faci pe prostul (dar nu ești, nimeni să nu înțeleagă așa ceva ca intenție de a jigni a acestui text, căci nimeni nu-l poate crede pe un ambasador prost). Cele de mai sus nu se referă la un ambasador anume, ci la o serie întreagă de astfel de „reprezentanți iluminați” ai unor state iluminate, care au trecut pe aici.

 

Articol apărut mai întâi pe blogul autorului.