*De un timp am ajuns să mă întreb dacă nu cumva scrisul meu a început să semene cu bombănitul unui bătrânel morocănos. Rămâne să meditez la asta. Însă până atunci tot o să mă refer la o nouă ieșire la rampă a d-nei Ana Blandiana. Ocazie cu care, la Radio Trinitas, ea a găsit că protestele #rezist din Piața Victoriei ar fi continuarea protestului tinerilor din 1945, din Piața Palatului Regal, și a Fenomenului Piața Universității 1990 „organizat de Liga Studenților și Alianța Civică”. Știm, d-na Blandiana a fost o animatoare ferventă a Mișcării #Rezist. E dreptul ei și nu are nimeni căderea să-i ceară socoteală pentru asta. Problema e doar cu intenția sa de a ne preda istoria după cum i se pare ei convenabil. Pentru că de fapt asta face d-na Blandiana când pune pe același plan recentele proteste #rezist cu cele din decembrie 1945 (mai ales cu ele). Are cineva nevoie de argumente că comparația d-nei Blandiana e mai mult decât deplasată?
 
Dacă în privința aceasta vorbim de o evaluare flagrant nepotrivită a unor evenimente istorice, dincolo avem de-a face cu un neadevăr factual la fel de cras: la vremea Fenomenului Piața Universității Alianța Civică pur și simplu nu exista; iar aici e ca și cum și noi am zice că Ana Blandiana ar fi fost (cum realmente a fost) un globe-trotter și o răsfățată a tiraniei înainte de a se naște. Scriu acestea cu tristețea că fosta colegă civică traversează o regretabilă și parcă tot mai acută derivă comportamentală. Precedată, și într-un fel parcă ;i anunțată, de una de ordin etic. Mai cu seamă din vremea în care a ținut morțiș să fie trecută în Raportul de condamnare a comunismului ca scriitoare interzisă sub comunism – ceea ce, știm și asta foarte bine, chiar n-a fost.

*După recentele călătorii peste Ocean prezidentul sas e un fel de second hand cu caroserie Volkswagen și motor Ford. 

*Contacte cu miliardarul american pedofil, sinucis în condiții ultradubioase în închisoare, aveau nu doar personaje ca Bill Clinton, unul din greii socialiștilor dușmani neîmpăcați ai lui Trump, ci și soțul Anei Birchall. Iar procurorul general american pare azi mai interesat să-i facă „foaie de parcurs” soției de la Justiția română a d-lui Martyn Birchall decât să elucideze dosarul care i-a adus pe americani în pragul răzmeriției. Și acestea toate în vreme ce socialiștii neo-marxiști pregătesc la vedere o lovitură de stat împotriva lui Trump, ultima șansă a SUA – și eu cred că și a unei bune părți a lumii.

*Parcă nimic n-a spus mai multe despre d-l Iohannis în acești cinci ani ca opoziția la declasificarea Protocoalelor ororii.

*De două luni românii sunt ținuți cu sufletul la gură, pe toate canalele, cu cazul Caracal – în care există suspiciunea uciderii a două tinere. Un imens spectacol la scară națională, care, cu toată imensa angajare a atâtor „autorități statale”, n-a adus nici cea mai mică clarificare. Dacă comparăm aceasta cu cazul crematoriului de la clubul Colectiv – din urmă cu patru ani, în care au murit 65 de tineri iar alți 186 au fost răniți – un caz în care încă din capul locului intenția a fost evident de mușamalizare, eu cred că avem încă o definiție a Statului nostru de drept.

*Mă uitam cum se plângea d-na Rovana Plumb de maniera cam golănească în care Bruxellesul i-a respins candidatura (un picuț și pe mâna ei) și îmi vinea să-i zic: Ai dreptate, toanto.

*În februarie anul ăsta una dintre secțiile unui Tribunal din Moldova (unde aveam domiciliul, ca reclamant), deși era strict competent să judece (pe Legea nr 544/2001, dosarul 2913/110/2018), mă trimite la Tribunalul București. În iulie mă prezint la termen la București unde are loc acest dialog: „- Dar ce căutați, domnule Stan, la București? - Nu știu nici eu, doamnă președință. - Bine, o să vă duceți de unde ați venit.” Conflictul de competență a fost soluționat acum câteva zile de ICCJ, și va trebui s-o iau de la capăt, după șapte luni de zile, din cauza unei judecătoare neprofesionistă sau de rea-credință. Așa că nu sunt din cale afară de optimist când mă gândesc că aceeași secție din Moldova urmează să judece peste puținezile și procesul în care am reclamat neexecutarea timp de circa 550 de zile a unei hotărâri judecătorești de către Președinție (ceea ce ar trebui să-i atragă, matematic, o amendă de circa 230.000 de lei). 

*Mi-s dragi fabulos omuleții de la terasele de pe Victoriei. Care-și beau cafelele la un metru de fluviul de mașini ce-i asurzește și le umple nările și ceștile cu vălătuci de fum și praf.