Sever Voinescu continuă în Dilema Veche un subiect foarte important și, recunosc, surprinzător: noua dictatură care ne așteaptă după colț. Pe lângă faptul că omul scrie asta după alegerile europarlamentare - cum adică, dictatură când toată lumea vrea stat de drept, pușcărie pentru hoți și Europa?! - o face în condițiile în care numeroase opinări imunde ce se potrivesc profilului descris de dumnealui sunt găzduite generos chiar de revista pe care o conduce ca redactor-șef.

În text Voinescu descrie asfel activismul agresiv care va sta la baza viitoarei dictaturi:

Citez: „Aș fi vrut să vorbesc mai mult despre acea frică a celor mai mulți oameni care permite, în cele din urmă, militanților abuzivi minoritari să se impună. Menționam în treacăt frica de represiune socială. Cuiva căruia îi vine să se ridice împotriva abuzurilor corectitudinii politice, de pildă, nu‑i mai e frică, slavă Domnului, de dubele negre din toiul nopții. Îi e frică, însă, de scandalul pe care activiștii îl pot face. Dacă ființa sa nu îi mai este amenințată fizic, precum în anii 1950, ea este sub presiune morală, astăzi. Iar dacă mediul său profesional este unul de natură intelectuală, îi e frică chiar și pentru cariera lui. Militanții pun etichete (este singurul lucru la care sînt cu adevărat buni, să lipească eticheta calomnioasă de om!). Întrebarea nu este de ce activistul e scandalgiu de felul lui și lovește cu etichete infamante în toate părțile. Întrebarea este de ce societatea le acceptă. Și, mai departe, de ce ai accepta și tu, om decent, etichetele puse de militanți? De ce, cu alte cuvinte, dacă militanții zbiară că X are capul pătrat și tu vezi că nu-l are, accepți să te porți cu el ca și cum ar avea capul pătrat? De ce lumea se dă la o parte din calea unuia care sparge, înjură, țipă – pot înțelege. Dar de ce se face că-l crede? Aici intervine un al doilea gen de frică. E frica de scandal.

De cînd se știe lumea, omului cuminte, echilibrat, mediu, firesc îi repugnă scandalul. La fel, de cînd se știe lumea, scandalagiii știu bine că omului decent îi e frică de scandal. Activistul are temperament de scandalagiu. El e mereu gata de protest, de plîngeri și reclamații, e mereu amorsat să arunce invective, să „dea palme", să demaște, să arate cu degetul. Să vrei să schimbi lumea după cum te taie pe tine capul presupune să ai puterea de a face scandal. Cu cît mai mare, cu atît mai bine. Revoluția franceză și revoluția bolșevică au fost, în fond, niște colosale scandaluri – astea sînt scandalurile-model, scandalurile la care visează umed orice scandalagiu. Și oamenii obișnuiți, cei care nu vor să militeze, adică marea majoritate, se tem.

Dar cei cu frică/oroare de scandal pot avea o speranță, totuși. E adevărat că lumea de azi pare a-și organiza libertatea în așa fel încît scandalul devine de rigoare. Dar, fiind atîtea scandaluri, efectele lor nu mai sînt atît de dureroase. Pur și simplu, orice scandal este temperat, de nu chiar anihliat de altul, care curge ine­vitabil alături. Victima unui scandal nu mai este izolată. Alături de ea se află zeci, sute, mii de victime de același fel. Săptămîna viitoare aș continua acest subiect.” Am încheiat citatul.

Observații importante, dar parcă neduse până la capăt. Activistul și activismul nu e doar despre scandal. Mai degrabă scandalul sau propensiunea pentru scandal este ingredientul social care face ca ceea ce declanșează activistul să găsească ecou în masă/societate. Ceea ce face, însă, activistul, este să facă agitatorică profesionistă, după carte (a lui Lenin, Saul Alinsky(FOTO) sau altii ca ei). Să forțeze schimbarea socială și culturală prin strategii perfect cinice și raționale, mobilizând resurse, oameni, căutând aliați, atacând metodic și cu știință. Asta e mult mai mult decat „scandal”. Asta e știință, război simbolic științific. Cu asta cucerești o cetate, o lume.

Scandalul intervine doar ca formă, ca mediu, dacă vreți, prin care revoluția devine „populară”. Invidia, bârfa, răutatea, resentimentul, ambiția, sunt materiile prime mobilizate de activiști pentru a crea scandal în societate.

Să mă explic. În comunism existau ședințele de autocritică. Erau momente în care erau denunțați cei neconformi, puși la zid, presați să-și facă o demolatoare auto-critică și să se angajeze să-și îndrepte atitudinea și să dea dovadă de vigilență revoluționară. Ei bine, acest mediu în sine e creat profesionist. E o chestiune de inginerie socială, de control social. Un instrument puternic ce schimbă câmpul societății și se insiunează în raporturile sociale și de putere. Dar ce se întâmpla în interiorul ședințelor ținea de scandal, de pus poale în brâu, de răutate, invidie, de dorința de a lovi în celălalt și a-i lua locul sau doar de a fi statisfăcut că îi faci rău unuia.

Scandalul e o consecință și e o maniera de a transforma acest instrument de control social într-unul efectiv, într-unul care lucrează. Așa și astăzi: ședințele de wokeness din Occident nu sunt doar un scandal în sine, asta e secundar. Sunt un instrument de forțare a schimbării sociale și culturale și de control social. Scot la suprafață ce e mai urât și mai scandalos din oameni. Dar nu doar asta e miza.

Noi, conservatorii, putem strâmba din nas. Vai, ce maniere! Ne repugnă scandalul. Dăm din mânuțe a lehamite și mergem mai departe. Dar nu cu scandalul avem noi cea mai mare problemă. Ci cu revoluția.

Dacă rămânem doar la impresia de suprafață, atunci vom semăna puțin cu niște băbuțe amabile conservatoare care văzând un gang rape vor reacționa cast și moral: vai, maică, dar nu-i frumos!