Se apropie de final mandatul actualei guvernări a UE. O perioadă în care disensiunile și tendințele centrifuge din cadrul Uniunii s-au înmulțit și agravat periculos.
 
Repet, în acești ultimi cinci ani personal am avut pentru prima oară percepția că establishmentul european a lucrat, parcă chiar premeditat, tocmai împotriva intereselor Uniunii. S-ar putea răspunde că lucrurile doar par a sta așa – și că în realitate ele se explică, de exemplu, prin dorința Germaniei și Franței de a consolida Uniunea în jurul puternicului lor tandem. Presupunând că o asemenea intenție chiar a existat, întrebarea e dacă Berlinul și Parisul au materializat ceva din ea. 

Personal, nu cred. Iar asta pentru că în afară de un număr de declarații, foarte optimiste la vremea lor, nu văd absolut nimic concret care să le fi urmat. Poate că nimic nu e mai elocvent în sensul acesta decât numărul mare de teme într-un dezacord aproape conflictual pe care actuala echipă  de la Bruxelles o lasă moștenire celei viitoare. O concluzie interesantă mi se pare că putem trage dacă privim la natura câtorva dintre  cele mai acute asemenea teme: migrația, politica externă și de securitate (apărare) comună, incriminările repetate privind statul de drept și drepturile omului aduse –  cel mai adesea nejustificat (și parcă chiar șicanator) – guvernelor din Est etc. Concluzia este că temele de departe cele mai problematice sunt cele de natură politică. Iar concluzia următoare este, cred, că dacă aceste probleme vor continua și după alegerile din mai anul acesta, componenta politică a UE (spre deosebire de cea economică) va trebui minimizată la ceea ce s-a dovedit deja strict necesar și fezabil. În caz contrar, proiectul generos gândit de Helmut Kohl și François Mitterrand la începutul anilor 90, și caricaturizat în acești ultimi ani de Angela Merkel și Emmanuel Macron, are șanse bune ca în curând să eșueze total. Apropo, aș spune că în ultimul deceniu UE a fost UE fix în măsura în care principalul lider european (d-na Merkel) și partidul său au fost ceea ce doctrinar au pretins a fi – creștin-democrați.

Încă o dată, nu cred că locul României e în afara UE; în afara UE e locul celor care au adus Uniunea în situația de azi (și care, mai ales, s-ar mai și împotrivi reformării ei). Eurobarometrul din septembrie trecut a confirmat o nouă creștere a euroscepticismului – iar în cazul românilor un record îngrijorător (doar 49% dintre ei mai cred că apartenența la UE e bună). Recentul Brexit a sintetizat poate cel mai bine cauzele situației actuale a Uniunii; cei ce nu-i creditează cu suficientă maturitate politică pe britanici, mă tem că au ei înșiși o problemă de maturitate. Și cum ar putea fi altfel când insularii au pus degetul pe mai toate rănile UE: politica privind imigrația, limitarea excesivă a suveranității parlamentelor, politica greșită de apărare comună, legiferarea excesivă impusă de Bruxelles statelor membre etc. Cât privește strict țările estice lucrurile stau încă și mai rău. În cazul României, de exemplu, o listă exhaustivă mi se pare greu de făcut: anularea referendumului din 2012, ingerințe în justiție, intervenții ilegitime repetate pentru accesul la resursele naționale precum și în favoarea multinaționalelor și băncilor străine etc. Aici se cuvine numit explicit cazul d-nei Kovesi, fosta șefă a DNA. Aflat în plină desfășurare, el poate să aibă un deznodământ dezastruos pentru UE dacă responsabilii europeni – de voie, de nevoie – se vor solidariza până în pânzele albe cu un magistrat în legătură cu care există deja suficiente indicii că, sub girul lor interesat, a comis în România abuzuri grave.        

Ultimele două guvernări de la Bruxelles, dar mai ales actuala, au făcut foarte clar un lucru: componenta politică a UE (însemnând în special criteriile politice de la Copenhaga) a devenit un instrument pe care greii Uniunii îl folosesc tot mai subiectiv și tot mai mult în interes propriu împotriva celor mai mici. „Europa cu două viteze” începe să devină tot mai mult o realitate ce neagă tot mai evident imperativul generos pe care  Kohl și Mitterrand l-au înscris după prăbușirea comunismului în noul Tratat al UE: "importanța istorică a sfârșitului divizării continentului european”. 

În ultima decadă, mai ales procedurile și cazurile concrete în care Bruxellesul a incriminate statelor estice încălcarea criteriilor politice (democrația, drepturile omului și statul de drept) au arătat o dublare perfectă a acestor cerințe în raport cu exact aceleași criterii pe care exact aceleași țări le au de îndeplinit ca membre ale Consiliului Europei. Puțină lume a observat cum în ultimii ani Bruxellesul s-a folosit tot mai des de Comisia de la Veneția (instituție a Consiliului Europei) ca să-și ratifice acuzațiile și măsurile punitive, tot mai discreditate, la adresa guvernelor estice. 

Dar exact aceeași strategie o vedem aplicată în chiar aceste zile și cu privire la CEDO. Aflați într-o situație fără ieșire în apărarea lui Kovesi (pe care și-o doresc refugiată pe postul de procuror șef al UE), greii Uniunii (care sunt concomitent și greii Consiliului Europei și ai CEDO) au impus Curții de la Strasbourg soluționarea în regim de urgență a dosarului lui Kovesi. Fosta șefă a DNA s-a plâns CEDO de revocarea din funcție (o comicărie juridică, în raport cu jurisprudența de decenii a CEDO) la data de 5 ianuarie, pentru ca la 5 februarie (după numai o lună, deci) Secția a patra a Curții să decidă soluționarea în procedură de urgență a cauzei. Cine cunoaște cât de cât practica CEDO știe bine că de o asemenea urgență n-au avut parte nici chiar plângerile inter-statale, în cauze de conflict armat soldat cu pierderi de vieți omenești. Decizia din 5 februarie a Secției a patra (care deja nu mai lasă dubii în privința verdictului final) e în mod evident una politică, dictată de interesele politice al Bruxellesului. Ea va rămâne în analele Curții drept o mare rușine, după care nimeni nu mai are a se mira de nimic din evoluțiile viitoare ale CEDO. 

În sfârșit, președinția în exercițiu a Consiliului UE oferă României o oportunitate istorică să inițieze, împreună cu alte state membre, propuneri pentru o reformă a Uniunii. Însă mă îndoiesc serios că așa ceva se va întâmpla. Drept pentru care cred că nu ne rămâne decât să sperăm că ne vom alătura celor care vor găsi ei, eventual, că UE trebuie și poate să aibă parte de un nou început. 


2% din impozitul pe salariu
Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a siteului ActiveNews România, nu către stat. Companiile de publicitate și multinaționalele nu ne iubesc. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Familia, Credința și Țara.

Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.