Ziua Națională a României a trecut, iar ceremonia mediatizată a îngânat apatia unei societăți românești inerte, nearticulate de însemnătatea acesteia.

La fel cum campaniile electorale de mai ieri se reduceau pentru cei mai mulți români la pungile de făină și sticlele de ulei ambalate de partide în culoare politică, Ziua Națională a României  pare a reprezenta doar o altă zi liberă pentru cei mai mulți cetățeni, și prilej de gâlceavă sterilă pentru politicieni.

Doar parada militară a părut a deranja calmul unei zile pe care, altfel, mulți dintre români nu au posibilitatea de a o sărbători în adevărata ei semnificație. Oare ce să însemne această zi pentru românul postdecembrist, și ce oficialități sunt îndreptățite să îl învețe cum să o celebreze? Ce mai poate înseamnă  patriotismul azi pentru români, în era globalizării, când acesta căpătat nuanțe cosmopolite,  iar a-ți iubi pământul înseamnă a iubi toată planeta Pământ? Cine-l poate convinge pe român să celebreze Ziua Națională, și, instrui, în ce mod ar trebui să o facă? Este participarea la parada militară apogeul manifestării patriotismului românesc?

Concentrarea mediatică a Zilei Naționale pe defilarea militară scapă din vedere faptul că valorile neamului românesc nu au fost sădite pe acest pământ de tancuri sau de avioane de vânătoare, ci de români care și-au pus în slujba țării valoarea umană, intelectuală și profesională. Îi pot înlocui oare pe Vasile Goldiș sau pe Take Ionescu recent achiziționatele (și lăudatele ) avioane F-16? La ce ne sunt ele de folos? La refacerea României Mari?

Bineînțeles, nu este un secret că patriotismul românesc a fost trivializat după 1989 de fiecare politician care a căutat să-și fortifice paleta de privilegii, sub stindardul artificial al „iubirii de țară”, iar Corneliu Vadim Tudor a fost poate exponatul cel mai sonor al acestui flagel.

Astăzi, lupta anticorupție și noua legislație referitoare la finanțarea și afișajul în campania electorală au dezmorțit (ca niciodată) în politicieni grija pentru valorile naționale, ca o ultimă carte pe care o joacă în fața votanților, în lipsa atuurilor de altădată.  Rumoarea politicianistă declanșată de neinvitarea la paradă de către președinte a persoanelor care sunt condamnate penal are fix acest motiv la bază. Din aceste motive, patriotismul, pare românului de rând, a fi devenit doar un ultim refugiu al ticălosului, iar prăpastia dintre 1 decembrie 1918 și prezent e un abis politic parcă ireversibil.

Dar Ziua națională a României reprezintă mult mai mult decât o simplă sărbătoare națională, pe care suntem siliți să o consumăm anual, ca pe o datorie patriotică golită de conținut. 1 decembrie este 1 decembrie 1918 ,este ziua în care românii de peste Carpați au înflăcărat speranțele întregului neam românesc în plină iarnă, iar din această pornire a speranțelor lor s-a născut și România Mare.

1 decembrie 1918 este o zi în care armele tac, una în care oamenii liberi devin vocali, și își fac auzită vocea lucid, mai clar și mai puternic ca niciodată. Este o zi în care iubirea de țară trebuie să respingă oratoria stearpă și naționalismul isteric, o zi în care ar trebui să conștientizăm că patriotismul nu este o izbucnire de emoție scurtă și nebunească, ci o dăruire liniștită și statornică de o viață pentru țara ta.

Documentul în care vibrează aceste lucruri este Declarația de la Alba Iulia. Nu există un alt text în limba română, poate cu excepția înflăcăratei „Proclamații de la Islaz”, mai generos și vizionar pentru poporul nostru. Declarația de la Alba Iulia oferă românilor o oglindă în care se pot privi, aflând chiar acolo că nu impulsurile barbare ce ne bântuie amintirea dictaturilor îndurate în secolul trecut sunt manifestarea sănătoasă și climatul fertil pentru dezvoltarea copiilor noștri, ci acea căldură care a încălzit iarna lui 1918, îndreptând România generațiilor viitoare spre pluralism și o democrație curată.  

Declarația de la Alba Iulia nu este doar declarația de drepturi a celor de peste munți. Ea trebuie citită ca un contract ce întemeiază un stat și refondează o națiune. Declarația de la Alba Iulia este hârtia translucidă pe care sunt înscrise, spre a dura, elementele lucide ale acestui decalog al libertății și patriotismului constituțional.

În concluzie, manifestarea politicianistă de Ziua Națională nu a făcut altceva decât să curme adeziunea naturală a românilor pentru ceea ce ar trebui să reprezinte o zi sacră ca asta. Decăderea morală în care fecundează clasa politică de azi pare imposibil de dizolvat. Tototdată, somnul în care ne cufundăm alterează instinctele civice și reduce națiunea la o masă informă de iobagi care acceptă dominarea ei perpetuă de către o castă de stăpâni.

B.P. Hașdeu spunea că „greșelile născute din iubire de Patrie le iartă și Dumnezeu”, pe cele îndreptate benevol împotriva țării nu le iartă nici El, nici istoria. Prin urmare, huiduiala nu este reacția care trebuie să caracterizeze românii pe 1 decembrie, scârbiți de politicienii care acompaniază parada la care au invitat poporul să asiste. Generațiile următoare vor fi mai bune, implicit și viitorii conducători vor fi stimulați să însemne mai mult. Vindecarea însă trebuie să înceapă în noi, în fiecare dintre noi (e o afacere individuală), de jos în sus, de la baza societății.

Chiar Declarația de la Alba Iulia este însăși răspunsul și sursa în care putem regăsi simbolic alternativa și răspunsul pentru noi. Recitirea ei este adevăratul act de patriotism, într-o zi confiscată de parada militară și de orgoliile politicianiste efemere.

La mulți ani, România!