O relatare cutremurătoare a fost împărtășită opiniei publice de jurnalista Magda Vasiliu, care se află internată într-un spital din Italia cu fiul ei de 8 ani bolnav de cancer. Ca Magda, un părinte din Constanța, Alexandru Eduard Ioniță, povestește prin ce a trecut cu fiica lui de 12 ani, Luiza, pe care indiferența și bătaia de joc din sistemul medical românesc au făcut-o să-și dorească să nu se fi născut.

Mărturia lui Alexandru Eduard Ioniță din Constanța, tată al două fetițe, este cutremurătoare. Fiica lui cea mare, Luiza, este unul dintre copiii României bolnavi de cancer pe care statul nu poate și nu vrea, de fapt, să-i ajute. După suferințe îndurate în spitalele românești, Luiza și-a pierdut chipul inocent, zâmbetul, bucuria de a trăi, ajungând la doar 12 ani să urle la vederea unui om în halat alb, spunând că-și urăște viața și își dorește să nu se fi născut. 

Ce se întâmplă când medicii uită că sunt oameni înainte de a fi specialiști și taie în carne vie în sufletul unui copil și al familiei sale, vedeți din confesiunea lui Alexandru Eduard Ioniță, un tată greu încercat de soartă, care îcearcă să rămână tare pentru copilul său și mai greu încercat. 

„Coșmarul copilei mele, Ioniță Luiza, de 12 ani, începe la sfârșitul lunii septembrie 2016, când soția a observat mică umflătură pe obrazul drept. La început cât o bobiță de orez, dar care se dezvolta. Fără să o doară, dar era mobilă, nu fixată pe os. Prima oară am fost la stomatolog. Acesta ne-a solicitat o radiografie. După două radiografii a fost evidențiată creșterea unui dințisor pe sub altul. S-a făcut intervenție și s-a extras dintele, dar umflătura a continuat să se mărească. Am apelat la un medic ORL-ist (dr. Aftemie) din Constanța care ne-a solicitat analize de sânge. În urmă rezultatelor de la analize (care au ieșit bine), doctorul ORL ne-a prescris tratament pe antibiotice, spunând că este un hematom. Întrucât la terminarea tratamentului cu antibiotice zona era și mai umflată, tovarășul doctor i-a făcut puncție (fără anestezie) și fără a trimite produsul recoltat la analize. După ce a observat că, de fapt, intervenția dânsului mai mult a agresat umflătura ne-a sfătuit să mergem să facem o tomografie. În ziua când a ieșit rezultatul tomografiei, domnul dr ORL-ist a spus că nu ne poate primi, că este foarte aglomerat... să încercăm peste câteva zile... Am căutat prin diverse cunoștințe un medic care să interpreteze corect rezultatele (cei de la tomograf au spus că lor le pare a fi o tumoare). Am mers pentru interpretare la un chirurg maxilo-facial de la spital Floreasca, (dr. Ștefănescu), acesta a programat-o la o angiometrie și i-a făcut recoltare de produs cu trimitere la analize. După realizarea angiometriei, doctorul chirurg ne-a chemat la el la cabinet și i-a mai făcut o puncție... ca să micșoreze umflătura. Analizele ieșite pe 15 decembrie indicau tumoră benignă, dar cu rezultate neconcludente, datorită prezenței unor celule care puțeau fi analizate doar cu probă de țesut (biopsie). S-a făcut prelevare de țesut și s-a trimis din nou la analiză. În această perioadă i s-au mai făcut încă două puncții tot de dl. chirurg de la Floreasca... pentru a micșora umflătura. 

Pe 19.12 a ieșit tumoare malignă, doctorul de la Floreasca a spus că este rău... și atât, ne-a lăsat cu ochii în soare. Am încercat să intrăm la un doctor la spitalul Marie Curie, însă acolo am fost sfătuiți să venim după sărbători... căci toți doctorii pleacă acum în concediu... (era și perioada în care a demarat scandalul Burnei). Am reușit internarea la urgență chirurgie Spital Alexandrescu (prin relații) unde a fost operată pe 21.12.2016 de dna. Dr. Balanescu. În ziua operației, a venit anestezista în cameră de spital și i-a spus Luizei să își ia la revedere de la mama sa, deoarece este operație cu risc mortal și s-ar putea să nu se mai trezească. După operație, când i-am spus chirurgului despre acest lucru, a început să râdă și să îmi spună că sunt și ei oameni. Copilul a fost readus de la reanimare încă inconștient, aruncat de pe targă pe pat (cu ajutorul nostru... pentru că asistenta nu putea singură) și lăsată în grija noastră în stare de inconștiență."  

„A fost externată pe 24.12.2016, iar până pe 03.01.2017 a fost o recuperare bună fără evenimente. Începând cu 04.01 a început din nou să se umfle obrazul foarte repede. Menționez că la vizita de pe 03.01 i-am atras atenția doctorului că zona se învinețise și că se pietrificase. Pe 09.01 a fost reinternată în Spitalul Alexandrescu. Obrazul era umflat foarte tare și nu putea vorbi decât cu greutate. I s-a montat un dren pentru... eliminarea infecției și a fost ținută pe antibiotice și cu dren până pe data de 12.12, când au aflat rezultatul histopatologiei - rabdomiosarcom alveolar cu metastaze izostructurale limfoganglionare. Până la mutarea la Fundeni nu i s-a mai administrat nici o medicație la Alexandrescu. Inițial cei de la spitalul Alexandrescu au cerut să o transfer eu pe fată cu mașina proprietate personală la spitalul IOB Fundeni. După ce le-am spus că nu sunt ambulanță, au efectuat transferul ei. Ciudat este că pe fișa copilului nu apare nicăieri că a fost reinternată la spitalul Alexandrescu în perioadă 09.01. – 14.01.2017. Din clipa în care am aflat diagnosticul copilului, am acceptat sfatul prietenilor și am început să caut disperat o clinică în afară țării. Am trimis mail-uri și am telefonat la Instanbul, Viena, Milano și în Israel. În 24 de ore am primit acceptul de la spitalul San Paolo din Milano. Pentru a reuși să îmi scot copilul din spitalul Fundeni în dimineața zilei de 16.01.2017 a trebuit să apelez telefonic, prin intermediul unor oameni de bine la dl. Raed Arafat și la dl. Vlad Voiculescu (fostul ministru al sănătății). Asta deoarece spitalele noastre au protocoale peste care nu se poate trece, dar care se pare că sunt mai importante decât viața pacienților. Asta reiese cred și din replica dnei Monica Dragomir, de la IOB Fundeni, secția pediatrie, care în clipa în care ne-a adus documentele de externare ne-a azvârlit hârtiile în pat peste copilă și ne-a spus răspicat că nu ne înțelege decizia deoarece dacă fata nu începe în 24 de ore tratamentul chimio se curăță. Acest lucru îl spune un om care trebuie să salveze viețile copiilor noștri, de față cu ei. Ca o paranteză, nu pot înțelege de ce la Alexandrescu nu i s-a făcut un examen tomograf la cap, torace și stomac înainte de operație. Nu pot înțelege de ce nu a văzut-o un oncolog, noi nu am primit vizita nicunuia în cameră unde eram internați." 

 „În data de 17.01.2017, într-o singură zi, la spitalul San Paolo au fost făcute toate analizele pe care copila noastră le-a făcut în trei luni în România, și cele care nu s-au făcut. Începând de la analize de sânge, la examen tomograf, radiografie etc. Tot în acea zi, după interpretare, comisia de doctori ne-a comunicat că tumora este foarte avansată, însă din fericire nu s-a extins deocamdată. Că este necesară îndepărtarea mușchiului maseter dreaptă (facial) și a 2/3 din mandibulă dreaptă. Că există riscul ca să nu mai poată folosi ochiul drept o perioadă și că își poate pierde auzul pe urechea dreaptă. Ne-au întrebat cum plătim intervenția. Le-am spus că am plecat la cerere din România, că nu avem încă dosarul depus pentru obținerea formularului E112, însă vom plăti ca persoane particulare dacă este o problemă. Acești oameni minunați, cum ar trebui să fie și în spitalele noastre, ne-au spus că operația Luizei a plătit-o Dumnezeu și că nu trebuie să plătim nimic cât timp vom sta în acel spital."  

„Timp de câteva zile, până la operație, toți medicii veneau de câteva ori pe zi să stea de vorbă cu ea. Chirurgii, anesteziștii, asistentele, psihologul. Ne-au spus că trebuie să se acomodeze cu prezența lor. De câte ori intra un halat alb pe ușă, Luiza începea să urle. Acesta era rezultatul intervențiilor și umanității medicilor și asistentelor din România cu care a avut de-a face. Chirurgul-șef mi-a spus că după 40 de ani de practică, copilul meu este cel mai traumatizat copil pe care l-a văzut. Pe 20 ianuarie, Luiza a intrat la operație. O operație care a durat de la 7.30 a.m. la 18.30 pm. O operație care o va marca toata viața, care a desfigurat-o, dar care i-a dat in extremis o șansă la viață. O operație, în urma căreia, a putut însă să își miște pleoapa ochiului drept și să ne confirme prin semne că vede și aude, la câteva ore după ce s-a trezit. O operație care a fost urmată de trei zile la reanimare, în conditii absolut sterile și sub supravegherea de personal competent, nu lăsată în grija părinților în salonul comun. O operație la care au participat doi chirurgi, doi oncologi, doi anesteziști, psiholog... etc. Deoarece la începutul lui februarie, în cursul tratamentului postoperator s-a constatat o mica umflătură sub bărbie, care după prelevare țesut și analize s-a constatat a fi metastază, cei de la San Paolo ne-au transferat la Institutul National de Tumori Milano. Dosarul fetei era la INT deja de o săptămână, când am ajuns noi erau deja pregătite și substanțele pentru începerea chimioterapiei. De remarcat și aici atitudinea doctorilor, care în prima zi ne-au chemat pe noi, părinții, în sala lor de ședințe, ne-au prezentat constatările lor, iar pe urmă șeful de secție ne-a spus franc: „Ce vreți să vă spun? Că vă fac copilul bine? Nu pot să spun asta, nu sunt Dumnezeu. Pot doar să vă asigur că tot ce este omenește și tehnic posibil în acest spital se va face...”. În fișa de externare după operație de la Alexandrescu scrie VINDECATĂ." 

„După opt luni de chimioterapie și o lună de radioterapie ne pregătim să ne întoarcem acasă. Copilul meu este o umbră a celui care a fost, a uitat să zâmbească, a uitat să fie copil și mi-a spus că își urăște viața și că mai bine nu se năștea. A devenit conștientă la 12 ani că viața nu este chiar ca în filmele cu prințese și castele. Că o așteaptă o perioadă lungă de recuperare și o suită de operații pentru a îi reface, în limita posibilităților, fața. A învățat să nu mai privească în jur decât când e sigură ca nu se uita nimeni la ea, pentru a evita privirile curiosilor. Statul român, prin Casa de asigurări de sănătate, nu a plătit nici un leu. Asta deoarece dosarul nostru a fost declarat incomplet de mai multe ori. În primul rând pentru că nu scria tipul de radioterapie care se va face copilului în Italia. Dacă radioterapia era identică cu una făcută în țară... nu se acceptă plata, deoarece se poate face și în țară. Dacă era un tip de radioterapie care nu se face în țară… nu se face plata pentru că nu pot verifica costurile. De asemenea ni s-a spus că scrisoarea medicală de la doctora Monica Dragomir – spital Fundeni nu este concludentă și că nu reiese de acolo că tratamentul trebuia făcut în afară deoarece nu se poate face în România. Am mers la dna doctor la Fundeni. 

Mi-a spus cu nonșalanță, certându-mă parcă, că dânsa a făcut o grămadă de astfel de rapoarte și că au fost bune, că oricum este vină noastră că am luat copilul de la Fundeni și l-am dus în Italia, că acolo a fost nenorocit și i s-a pus viață în primejdie prin operația care i s-a făcut. Că potrivit protocoalelor internaționale (sic!) acest tip de tumoră nu se operează decât în cazuri extreme și se tratează cu chimioterapie și radioterapie. Că ar trebui să îi dau în judecată pe medicii din Italia pentru malpraxis. Că dacă lăsăm fata la ea la Fundeni îi punea „o pungă cu de toate” și în trei zile o rezolva. I-am spus că fata a fost operată prima oară în România, la spitalul Alexandrescu și că greșeala pleacă de la erorile doctorilor români care au consultat-o și tratat-o de la început. Mi-a spus că în România nu a fost operată, nu e adevărat - „ce, aia a fost operație? Au făcut o tăietură să preleveze țesut pentru histopatologie...”. 

Toate cheltuielile de aici din Italia, tratamentul, mâncarea, transportul au fost și sunt plătite din donații. Donații ale prietenilor, colegilor dar și a unui număr extraordinar de oameni necunoscuți cu suflet mare. Am fost ajutați de o doamnă care ne-a pus la dispoziție un apartament în care să stăm, fără costuri. Și de câteva fundații din România. Am fost contactat de câteva televiziuni, pentru participarea la emisiuni în care să prezint drama copilului și să pot solicita ajutor financiar. Mi s-a impus însă accesul la copil pentru filmări în exclusivitate și la rudele apropiate. Numai cine a trecut sau trece prin așa ceva știe ce dramă de zi cu zi trăiește copilul și părinții. Ce suferințe, ce dureri. Nu am putut să adaug la acestea și coșmarul apariției în public."  

„După 20 de ani în care am cotizat lună de lună la sistemul național de sanate, în care ne-am plătit taxele și impozitele a trebuit să solicităm ajutor pe facebook, deoarece nu aveam posibilități de a trata copilul în afară. Câți alți părinți sunt în aceeași situație cu a noastră? Am cunoscut foarte mulți aici în Italia. Câți însă nu mai ajung la o clinică din afară și le mor copii în spitale sau acasă datorită incompetenței, prostiei și nepăsării celor care ar trebui să se ocupe de salvarea lor? Ce încredere mai poate avea un părinte în sistemul național de sănătate când mie personal, unul din șefii Casei de asigurări Constanța mi-a spus că mă înțelege ca părinte, însă nu poate aproba eliberarea E112 pentru că așa este legea? Cine face legea? Oamenii nu, de ce nu poate fi schimbată? Suntem în Uniunea Europeană numai ca să oferim o piață de desfacere a produselor de mâna a treia, ca să le culegem căpșunile și să le îngrijim bătrânii? Care sunt până la urmă și drepturile noastre? Unul din oncologii de la Milano mi-a spus mai în glumă mai în serios, că dacă nu ar fi văzut dosarul copilei nu m-ar fi crezut. Că unii din cei mai buni medici oncologi din Italia sunt români... dar ceea ce aude și vede el că se petrece în țara noastră pare să arate că spitalele noastre sunt abatoare sau morgi, nu locuri unde se practică medicină. 

Am ales ca toate controalele și examenele care se vor face pe perioada următorului an până la definitivarea tratamentului să le facem tot aici în Milano. Ne-am pierdut încrederea în sistemul medical românesc, în protocoalele lor internaționale și în aprovizionarea spitalelor cu medicamentele necesare și cu tehnică medicală. Banii pentru așa ceva se duc în buzunarele nemernicilor care conduc acest sistem al ororii, justiția îi ia, îi perie și îi face mai albi și mai pufoși. În acest timp, sute poate chiar mii de copii suferă din lipsa de medicamente și tratament adecvat. Medicii și asistentele sunt dezumanizați și uită că înainte de orice trebuie să rămâi om. De câte ori a trebuit să reiau istorisirea acestor evenimente, le-am retrăit. Doare de fiecare dată, este ca un coșmar care se repetă la nesfârșit. Când cineva te întreabă: , simți nevoie să îl strângi de gât... De câte ori și cum îi poți spune cuiva care nu a trecut prin așa ceva, că binele sau răul se comunică doar după un examen RMN sau tomograf, din trei în trei luni, că ești condamnat să trăiești toată viață cu teama unei recidive? Cum să îi explici cuiva nopțile în care îți duci pe brațe copilul la toaletă și înapoi, în care vrei să urli, dar nu poți pentru că îi curmi somnul agitat și chinuit?"