"Te-aș vrea înapoi, măcar pentru o secundă... Secunda aceea când simțeam cum îți tremură sufletul de emoție și al meu se inundă cu o fericire necuprinsă, când îmi spuneai «Mulțumesc, mamă!», în timp ce îmi ofereai, cu nesfârșită gingășie, un buchet de flori mereu surprinzător, compus de tine, cu grijă și sensibilitate, special pentru mine... în această zi. Indiferent ce va fi mâine, voi aștepta această clipă minunată, pe care sunt sigură că o voi primi în dar de la tine, sub o formă sau alta. Pentru că te iubesc, iar tu nu ai cum să uiți iubirea care ne leagă dintotdeauna și pentru totdeauna, peste timp și dincolo de timp, Fiul Meu Drag!”          
 

Sunt gândurile scrise în ziua de 8 martie de o mamă care și-a îngropat copilul. Bogdan a plecat de lângă ea la doar 22 de ani. N-avusese nicio boală incurabilă înainte, nu urcase băut la volan, nu fusese ucis într-o bătaie între clanuri. Plecase pur și simplu într-o seară de vineri, să se distreze cu prietenii într-un club, așa cum fac toți tinerii. Așa cum am făcut și noi, așa cum fac și copiii noștri. 

Doar cei care au trecut prin această inimaginabilă durere știu cum e să-ți îngropi copilul. Cum e să cauți răspunsuri, după moartea lui. Ce n-a fost de ajuns, unde ai greșit, ce cuvinte n-ai spus, ce gesturi n-ai făcut. Cum l-ai fi putut salva tu, ca părinte gata să-și dea viața pentru el. De ce a murit. Ce l-a ucis pe el și ce poți face tu, ca măcar alți părinți să nu mai treacă prin această cumplită pierdere. 

La trei luni după ce și-au îngropat copilul, părinții lui Bogdan Istrate au cerut spitalului unde fusese internat dosarul lui medical. Răspunsul pe care l-au primit ieri este năucitor: „solicitarea dvs. nu poate fi soluționată favorabil, având în vedere că nu există consimțământul expres al pacientului cu privire la comunicarea informațiilor medicale.”

Bogdan a fost internat în Spitalul Bagdasar Arseni din București în stare critică. Era intubat și avea arsuri pe corp și pe căile respiratorii. Cât de lipsit de orice urmă de umanitate și de raționament trebuie să fii, cât de absurd și cât de nemernic, ca să dai un astfel de răspuns părinților lui? Să le spui că nu au dreptul să afle vreodată cum și de ce le-a murit copilul, pentru că el, aflat în stare foarte gravă, n-a apucat să semneze o nenorocită de hârtie?

Ce nivel de secretizare au aceste dosare medicale ale pacienților internați în spitalele din România? Un individ suspectat de comiterea unor infracțiuni are dreptul, prin lege, să-și studieze dosarul penal și să xeroxeze pagini întregi din el. Părinții unui pacient internat în stare critică într-un spital din România nu au acces la dosarul medical al fiului lor. Nici măcar cât fiul lor mai respiră, pentru ca eventual să poată cere și o altă opinie medicală, în încercare de a-l salva pe cel căruia i-au dat viață. Dosarele medicale sunt mai secretizate decât dosarele penale. Pentru că dreptul la viață în țara asta e mai puțin important decât dreptul la libertate. 

„Toate informațiile privind starea de sănătate a pacientului sunt confidențiale chiar și după decesul acestuia”, spune conducerea Spitalului Bagdasar Arseni, în răspunsul dat părinților „pacientului”. Cât de confidențiale sunt aceste dosare medicale? Și în ce situații se invocă acest răspuns? La 17 decembrie 2015, RISE Project publica o serie de documente medicale de la Spitalul de Arși, documente obținute de jurnaliști pe surse, care arătau că pacienții aduși de la Colectiv fuseseră contaminați cu bacterii. 

Duminica trecută, reporterii de la „Ȋn Premieră” anunțau că au reușit să intre posesia câtorva dosare medicale ale pacienților de la Colectiv internați la Spitalul de Arși, Spitalul „Sfântul Ioan”, Spitalul „Bagdasar Arseni” și Spitalul Municipal. Ieri, Mirela Neag și Cătălin Tolontan au publicat analize din dosarele medicale a 13 pacienți internați la Spitalul Sf. Pantelimon, Spitalul de Arși, Spitalul Municipal și Spitalul Sf. Ioan.

Jurnaliștii au avut grijă să anonimizeze aceste documente. Ȋnsă părinții care au stat nopți la rând la căpătâiul copiilor lor și-i pot recunoaște, după numele medicului, după codul pacientului, după zona din care a fost recoltată secreția respectivă și după data la care aceasta a fost trimisă la laborator. Ȋn căutarea adevărului despre moartea copiilor lor, părinții rememorează la nesfârșit acele zile. Ce n-a fost de ajuns, unde au greșit, ce cuvinte n-au spus, ce gesturi n-au făcut. Cum și-ar fi putut salva ei copilul, ca părinți gata să-și dea viața pentru el. De ce a murit. Ce l-a ucis pe el și ce poți face ei ca măcar noi, alți părinți, să nu mai trecem prin această cumplită pierdere.

„Mi-e atât de dor să mai râdem împreună... Ȋți mulțumesc pentru comoara de amintiri pe care ai lăsat-o în sufletul meu și din care mă hrănesc zilnic... fără să mă satur vreodată. Te iubesc! Mama”. E declarația de 8 martie, pentru un copil plecat dintre noi.

Nimic nu-i mai poate aduce înapoi. Nimic nu poate umple golul imens pe care plecarea lor a lăsat-o în sufletelor părinților. Nu le mai puteți da copiii! Dar dați-le măcar, acestor oameni îndurerați, respectul pe care ei îl merită. Dați-le dreptul de a afla adevărul! Dați-le un semn de umanitate și de compasiune! Dați-le, unor oameni care și-au îngropat copiii cu pământ, mai mult decât un răspuns meschin, care vă acoperă pe voi cu hârtii. 

Dați dovadă că sunteți oameni! Cereți-le iertare, dacă ați greșit. Ȋndreptați răul. Nu-l ascundeți, așa precum își ascund criminalii urmele, încercând să scape.

 

Spuneți adevărul, oricare ar fi el. Și rămâneți oameni!