ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit.


Revenim cu partea a doua a poveștii despre familia care a decis să aducă un copil pe lume, acasă. De data aceasta, este mărturia mamei.

"Recunosc, atunci când a început aventura visam să ajung să scriu această poveste.


Cred că multă lume cunoaște sentimentul: sperăm să fie bine, în același timp încercăm să nu ne creăm așteptări prea mari ca să ne auto-ferim de dezamăgiri. Cel puțin eu așa funcționez. Așa că în timpul întregii aventuri am încercat să nu mă gândesc obsesiv la final, ci să fac ce-mi stă în putință pentru momentul prezent, dar cu perspectiva finalului ”dorit” în minte.

Nașterea nu este o știință, dar nu mai este nici un instinct. Nimic din jurul nostru nu ne mai stimulează să fim instinctuale ca mame, nici în sarcină, nici în procesul nașterii și cred că nici apoi, în creșterea copiilor. Eu am simțit nevoia să îmi completez sau să îmi confirm slabele instincte prin informare. De aici și până la găsirea oamenilor potriviți care să îmi fie alături a fost doar un pas, mare, dar doar unul.

80% din această poveste se datorează oamenilor potriviți.

Începusem să mă informez total dezinteresat, înca dinainte să rămân însărcinată despre naștere în general și ca orice femeie auzisem diverse povești mai mult sau mai puțin grozave, dar în orice caz tabuizate. Impresia generală era că nașterea trebuie să se întâmple și se întâmplă cumva, nu prea ai ce face, nu deții controlul, per total e ceva complet neplăcut, dar din fericire se uită și trece. Pe acest fond solid construit de către mass media, societate și de poveștile din jur îmi era și mie frică de naștere, mi se părea ceva oribil, umilitor, insuportabil de dureros etc.

Însă uitându-mă înapoi îmi dau seama din nou de cum funcționează principiul ”nimic nu e întâmplator”. Cu câțiva ani în urmă, căutând cu totul altceva pe internet am găsit o cărțulie despre naștere, scrisă de o mamă care se hotărâse să-și nască acasă cel de-al 3-lea copil și argumenta de ce. Din nou povești sinistre din spitale, dar în plus explica foarte frumos procesul nașterii, altfel decât mi-l imaginasem. Am dat uitării povestea asta până când am rămas însărcinată.


După ce am aflat că sunt însărcinată am început să citesc intens diverse surse pe internet (mult blamatul citit pe internet), informațiile s-au acumulat și încet am început să îmi fac o altfel de imagine despre naștere. Se întrezărea ideea că de fapt e altfel și că se poate și altfel. Mi-a fost clar ca cezariana la cerere nu era o opțiune și în sufletul meu am simțit că o să fie totul bine cu sarcina astfel încât speram să nu fie necesară o cezariană pe motiv medical. Auzisem inclusiv despre varianta de a naște acasă. Am respins-o complet, deoarece mi se părea un lucru nebunesc mai ales la primul copil. E drept, citisem multe povești despre cupluri care au născut singure acasă, fără asistență profesionistă... Așa că am început să caut medicul și spitalul care să mă sprijine cât mai firesc într-un proces pe care instinctiv îl simțeam a fi cât se poate de firesc. Sunt convinsă că sunt una din multele persoane care ”au ros” blogurile, forumurile, prietenii și cunoscuții căutând ce ar fi mai potrivit pentru ele. Deși respinsesem ideea de a naște acasă, curiozitatea m-a determinat să ”mai sap” totuși și în domeniul acesta, așa că îmi făcusem o idee despre ce și cum ar decurge lucrurile și aflasem că există moașe care asistă nașteri la domiciliu.

Într-un final m-au convins părerile pozitive găsite citind forumurile despre o doamnă doctor, pe care m-am şi hotărât să o vizitez. Eram deja în săptamâna a 10-a, începuseră presiunile din jur: "ai găsit medic?”, ”ți-ai făcut analizele?” etc. Așa că am fost la medic și mi-am făcut și analizele. Lucru firesc de altfel. Din păcate doamna doctor nu a fost deloc pe sufletul meu, ba dimpotrivă.

Nu vreau să insist foarte mult pe vizita la medic, pentru că mi-e clar că sunt două modele de îngrijire maternă total diferite, lucru foarte bine explicat de moașa Ina May Gaskin în cărțulia ei ”Ina May’s Guide to Childbirth”. Modelul medical ia în considerare toate posibilele probleme și nu face pași înainte să elimine atât cât îi stă în putință orice suspiciuni cu privire la aceste probleme. Foarte corect de altfel, însă suspiciunile rămân până în ultima clipă, iar potențialele probleme sunt cumva prioritare normalității. Dacă ar fi să compar cu domeniul juridic, mi se pare că modelul medical pleacă de la "prezumția de vinovăție”  - încercând să găsească toate argumentele care ar putea demonstra vinovăția, înainte să te declare ”nevinovat”. Din acest motiv nu m-am putut identifica cu acest model. Am preferat să fiu considerată ”nevinovată” – adică sănătoasă, iar în cazul în care s-ar fi identificat o problemă, să se acționeze în consecință încercându-se remedierea ei. Adică un pic invers. Dacă suntem bine sănătoși la momentul t, atunci facem planuri în funcție de asta. Dacă la t+1 se schimbă ceva, acționăm în consecință.

Marea dezamăgire de după vizita medicală m-a determinat să îmi schimb total părerea, brusc m-am hotărât să iau în considerare și varianta nașterii acasă, nefiind însă în niciun caz convinsă 100%, lucru pe care i l-am comunicat cu ceva emoție soțului meu, care de altfel îmi sugerase asta de la bun început. I-am scris uneia din moașele despre care citisem, da, pe internet, după ce am făcut o muncă de detectiv căutând orice informație care se putea găsi despre ea. Deși din punct de vedere al cantității de informații nu era pe primul loc, totuși acel ”nimic nu e întâmplător” m-a determinat să o contactez pe cea pe care ulterior am "botezat-o" Moașa cu Boașe, care mi-a răspuns prompt și prietenos, după care ne-am și întâlnit. Nu am avut până foarte târziu încredere în decizia mea, din cauză că mi se părea în continuare prea exotică, nu eram convinsă că este cea mai sigură alegere pentru copilul meu, nu mi-era clar ce se întâmplă dacă apare vreo urgență. Cu toate aceste suspiciuni în minte am continuat să mă întâlnesc cu ea din dorința de a o cunoaște mai bine și de a mă convinge că am făcut alegerea bună. Aș fi avut mare nevoie ca o ”instanță superioară” să-mi dea undă verde, să mă asigure că e ok să merg mai departe așa. Însă Dumnezeu nu are megafon, e ceva mai subtil.

Tot din nevoia unei confirmări am început să citim și eu, şi soțul meu, de data asta și cărți, nu doar ”pe net”, şi nu doar cărţi traduse şi publicate la noi. Lista noastră de lectură conține, printre altele, următoarele lucrări fundamentale: Odent, Michel - Nașterea în epoca plasticului, 2011, Odent, Michel - Sănătate primordială. Să înțelegem perioada critică dintre concepție și naștere, 2007, Odent, Michel - Nașterea și alăptarea, Dick-Read, Grantly - Naștere fără frică. Principiile și practica nașterii naturale, 2006 (prima apariție: 1959), Gaskin, Ina-May - Ghidul nașterii – 2003, Newman, Jack - Ghid pentru alăptare – 2000, Pearce, Joseph Chilton - Copilul magic – 1977, Chamberlain, David - Ferestre către pântec, 2013. Am reușit să facem și note de lectură la unele dintre ele și să le traducem spre uzul public. Le puteți vedea aici.

În paralel am căutat studii despre nașterea naturală și despre nașterea acasă, despre cât este de sigură și ce riscuri majore există. Punctul de pornire a fost publicarea ghidului National Institute for Health and Care Excellence (NICE) referitor la sănătatea femeii și copilului la naștere - poate fi găsit aici. Ghidul s-a publicat în decembrie 2014, exact în perioada când aveam nevoie să iau o decizie, deci la fix și noutatea constă în încurajarea mamelor din Marea Britanie să planifice nașterea acasă în condițiile unei sarcini normale și fără riscuri. Conține informații foarte tehnice, bazate pe studii de la care am și plecat în cercetarea pe care am făcut-o. Foarte multe studii sunt publicate pe PubMed. Cele care au fost cele mai importante pentru mine sunt aici.

Recomand oricărei viitoare mame să se informeze, există resurse nelimitate disponibile, nu  trebuie decât să cauţi şi vei găsi informaţii preţioase, diferite de "mainstream”, diferite chiar şi de unele teorii din Facultatea de Medicină, dar bazate pe studii foarte recente. Ne pregătim pentru orice în viaţă, examene, evenimente, teste, dar lăsăm naşterea cu totul în mâna altora, tocmai naşterea, cea mai personală şi grozavă experienţă din viaţa unei familii. Pentru că aşa e cutuma, pentru că aşa se face, pentru că un doctor ştie şi pe noi nu trebuie să ne mai intereseze.

Recomand de asemenea mamelor să urmeze și cursuri prenatale, eu am mers la cele organizate de moșica noastră și de soțul ei. Respirația este vitală în travaliu, de asemenea este vital să cunoști ce se întâmplă, în ce stadiu se află corpul, ce se întâmplă cu corpul tău și cu copilul. Așa că orice curs care oferă aceste informații este de dorit. În plus, cu ocazia cursului am petrecut foarte mult timp cu moșica și am construit practic o relație. Nu pot să nu pun accentul și pe acest lucru, deoarece mi se pare acum esențial să existe o bază a relației cu persoana care asistă nașterea. Pentru mine a fost extrem de important să simt grijă și chiar dragoste în acele momente și nu răceală în cel mai bun caz politicoasă, dacă nu chiar mult mai rău (nu pot să nu îmi amintesc toate poveștile despre nașteri în spitale în care mamele sunt tratate cu cea mai josnică lipsă de respect). Sunt convinsă acum că este suficient să îți fie sugerat doar ”că nu poți”, ”că nu te dilați”, ”că nu împingi bine (?!)”, ”că zbieri prea tare” etc. ca să fie dat peste cap tot procesul nașterii. Un proces extrem de fragil, în care mintea mamei aproape ”se dizolvă” în instinct. Nu prea înțelegeam când citeam în perioada de documentare despre starea de transă, însă chiar se întâmplă dacă este lăsată să se întâmple și culmea, chiar ajută.

Înaintam așadar în sarcină cu îndoieli strict raționale legate de alegerea modului în care voi naște. Strict raționale, deoarece pe plan spiritual mă simțeam deja mai liniștită și în plus am solicitat ajutorul de sus, tot așteptând acel răspuns dacă este sau nu decizia bună.

De mare ajutor a fost întâlnirea cu dr. Anca P., o doctoriță minunată, cu doctoratul obținut în Marea Britanie, ieșită din tiparele ”clasice”, care m-a încurajat dintr-o perspectivă rațională și din altă sferă decât cea în care îmi concentrasem eforturile până atunci, adică aceea ”alternativă", nemedicală. Aveam așadar și confirmarea ”medicală” că nu este o alegere atât de extravagantă și că aveam și o soluție de back-up în caz ca s-ar fi arătat necesară în timpul travaliului. Asta însemnând că aș fi fost primită la spital în caz de necesitate, fără să fiu tratată ca un extraterestru care a îndrăznitsă riște viața sa și a copilului.  

În timpul sarcinii am făcut 3 ecografii dintre care două morfologii și analizele standard de sarcină, mai puțin triplu testul. Sunt de părere că în special în cazul planificării unei naşteri acasă este necesară o cunoaștere cât mai bună a evoluției sarcinii și în plus pentru mine a funcționat o abordare cât s-a putut de echilibrată a problematicii investigațiilor în sarcină, adică nici deloc, dar nici în fiecare săptămână.

Una dintre greșelile pe care le-am făcut în sarcină a fost să îmi fac scenarii cu privire la data nașterii, eram convinsă că o sa nasc mai repede decât termenul estimat. Între timp aflasem că vom avea o fetiță, bebelușul era foarte activ în timpul vieții intrauterine, se zvoneşte ca fetiţele sunt mai harnice, astfel încât mi-am construit impresia că va dori să se nască mai repede ca să aibă mai mult ”spațiu de joacă”.

Cu cât m-am apropiat mai mult de DPN și nu apărea niciun semn evident că fetița ar fi pregătită pentru marele moment, cu atât au crescut neliniștea și nerăbdarea. Cred că ultimele două săptămâni au fost cele mai dificile. Asta mi-a demonstrat încă o dată cât de greșit este să planifici, să îți construiești scenarii și în definitiv să îți dorești să controlezi întâmplări care sunt în fond incontrolabile. Există două evenimente mari în viaţă despre care vom şti întotdeauna cu siguranţă că se vor întâmpla, însă nu vom şti niciodată cu siguranţă când. Naşterea şi moartea sunt în mâinile lui Dumnezeu.

Travaliul nu se declanșează nici ca în filme, nici ca pe internet. Este o experiență cât se poate de personală și sunt convinsă că la fiecare femeie se întâmplă altfel și în alt interval de timp. În plus, nu este un proces care începe brusc, ci unul care se pregătește în timp. Dacă ne cunoaștem îndeajuns corpul și avem și niște noțiuni despre ceea ce ar trebui să se întâmple, este posibil să identificăm niște semnale, însă nu cred că se poate determina științific, cu precizie de ceasornic cât mai durează totul, după ce s-a întâmplat cutare lucru, conform unor standarde și proceduri fixe.

Travaliul și nașterea au fost pentru mine niște experiențe imposibil de descris acum în cuvinte. Da, și pentru că se uită mult din acele momente. Dar și pentru că sunt extrem  de diferite în comparație cu orice altă întâmplare dintr-o viață de om. Nu cred că este întâmplător faptul că se uită. Și mai ales nu cred că suntem construite să uităm pentru ca să depășim ”durerea aceea cruntă”, ci pentru că e o experiență mai mult decât fizică, care rămâne întipărită mai mult în sufletesc decât în raţional. Pentru  mine ceea ce am simțit în travaliu nu a fost durere. Durerea este o senzație foarte concretă. Senzațiile din travaliu sunt altfel, însă iată că nu există un cuvânt care să le definească în mod clar. Recomand lecturarea cărții lui Grantly Dick Read – Birth without pain – în primul rând pentru că dă curaj, apoi pentru că autorul pune niște probleme pe care nu le-am mai întâlnit în alte materiale legate de naștere. Dincolo de aspectul psihologic al nașterii, care este abordat și de Michel Odent sau de Ina May, Grantly Dick Read abordează natura spirituală a experienței nașterii. Așadar, pentru mine au fost esențiale nu doar confortul psihologic asigurat de mediul ”casnic” și de oamenii care ma însoțeau ("asistau” este un cuvând prea ”rece”), ci și faptul că datorită acestui confort am putut să resimt și latura spirituală a acestei experiențe. Nu în sensul că am apucat să fac rugăciuni complexe, ci în sensul stării în care simți că nu îți mai aparții ție însăți, că totul se întâmplă dincolo de puterea ta, dar că se întâmplă cu un sens. Este şi suferinţă în travaliu, dar o suferinţă "constructivă”, bună, despre care simţi că nu e în zadar.  Așadar cum s-ar putea numi durere acest cumul de senzații în care corpul face tot, mintea este într-un fel de transă, controlul raționalului tinde spre zero iar la final te trezești în brațe cu un om nou. Nu cu un picior în ghips, nu cu o măsea umflată în timp ce trece efectul anesteziei, nu cu o vânătaie...

Detaliile ”tehnice”ale travaliului meu: în total 16 ore, dintre care 10 ore lejere, cu contracții neregulate, inclusiv perioade scurte de odihnă şi somn și aproximativ 4 ore de muncă serioasă, iar expulzia 17 minute.

AVANTAJELE ”TEHNICE” DE A FI ACASĂ:

-          cele 10 ore ”lejere” le-am petrecut în liniște, fără controale inutile, fără întrebări, fără figuri străine, am putut să mă relaxez într-atât, încât am reușit să dorm între contracții, ceea ce a fost esențial pentru efortul ulterior;

-          am putut să stau în orice poziție, așa cum m-am simțit mai confortabil;

-          nu a existat presiunea timpului;

-         odată cu intensificarea contracțiilor și înaintarea travaliului, am beneficiat de toate condițiile psihologice ca să mă ”pierd” în travaliu, să nu rămân prea trează din punct de vedere rațional, mental din nevoia de a controla anumite aspecte din jur, pentru că am avut încredere că totul va decurge cu bine;

-          prezența și susținerea cât se poate de directă a soțului meu;

-         nu a existat presiunea mutatului dintr-un loc în altul, de acasă la spital, din rezervă în sala de travaliu, din sala de travaliu în cea de naștere, dintr-o poziție în alta etc.

-          am avut parte de toate acele excentricități pe care cu greu le obții la spital:

-   naștere fără substanțe ”de ajutor” (oxitocină, glucoză etc.)

-   fără epiziotomie (da, au existat rupturi, însă am avut ocazia să constat faptul că există o capacitate incredibilă a corpului de a se reface atunci când nu se intervine fără rost. Așadar am văzut pe propria piele, la propriu, că e mai eficientă o cusătură după o ruptură decât după o tăietură)

-   clamparea târzie a cordonului ombilical, executată de chiar tatăl copilei (cu instrumentele moșicăi), după încetarea pulsațiilor, (evident că nu am ”cules” celule stem, există din nou și referitor la acest subiect nenumărate studii care demonstrează cât de necesare îi sunt copilului atunci, când se naște și cât de restrânsă este utilizarea lor după recoltare în acest moment.)

-   nașterea ”naturală” și neforțată a placentei și evitarea chiuretării

-   atașarea imediată a copilului la sânul mamei – culmea, se poate și așa. Fetița a supt imediat colostrul,  și de atunci este hrănită la cerere. Sunt convinsă că astfel am evitat și angorjarea sânilor sau mastita atunci când a intervenit ”furia laptelui”, deoarece sânii s-au autodrenat, canalele fiind deja ”funcționale”. Insist pe partea cu alăptarea pentru că bunul său mers este influențat în mare măsură de naștere și de ce se întâmplă cu copilul imediat după naștere. Dacă lucrurile se întâmplă așa cum au fost făcute să se întâmple, da, de Dumnezeu, și dacă nu se intervine fără rost (nu sunt în niciun caz contra procedurilor medicale atunci când sunt necesare!!!), vor funcționa în general bine și fără complicații deosebite.

Nu reușesc să îmi dau seama cum reușesc femeile să se miște înainte de expulzie, să se suie pe masa de nașteri, să stea în poziția aceea complet nefirească. Pentru mine a fost o dramă faptul că exact înainte de expulzie a trebuit să îmi schimb poziția, dar în punct fix, mai exact din ”patru labe” în ”pe vine”. Mi se părea ceva imposibil de realizat în acel moment. Dar gravitația chiar funcționează, dovadă că după schimbarea poziției fetița a ieșit aproape imediat. Deci le admir enorm pe femeile care găsesc puterea să treacă prin toate acele proceduri pe care eu acum cu atât mai puţin le înțeleg, dar care se fac de ani de zile, peste tot, fără întrebări, fără contestare.

Câte din toate acestea s-ar fi putut întâmpla fără ajutor de specialitate? Din punctul meu de vedere nimic. Reușita nașterii copilului meu se datorează în enormă măsură moașei, de la partea de pregătire până la momentul culminant – travaliul și nașterea. Dincolo de abordarea ”profesionistă” în care am avut cea mai mare încredere, felul în care s-a purtat cu mine mă duce acum cu gândul la modelul moașelor antice – mame care ajută alte mame. De altfel și etimologia cuvântului este extrem de interesantă și merită atenția, mai ales că în ziua de azi moașa este privită cu ironie sau superficialitate din cauza decăderii rolului său în procesul nașterii:

<< În privința numelui ei în română, tot ce ne pot spune lingviștii până acum este doar atât: moașă se apropie de albanezul  motshë/ moshë, vârstă.
Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că moașă și mo(t)shë provin din aceeași limbă, limba traco-geților.Iar faptul că moașă nu există decât în română și în dialectele ei sud-dunărene și că singura-i rudă este acest motshë/moshë din albaneză ar putea însemna, la prima vedere, că avem de-a face cu un cuvânt preindo-european. Judecând după originea lui motshë/moshë, putem spune că, dincolo de legătura evidentă dintre moshë (vârstă) și moașă…… o legătură care sugerează că moașa era femeia în vârstă, bătrâna care trăise destul cât să capete cunoștințe și experiență, ca să poată aduce copiii pe lume…… avem toate motivele să credem că moașa că era mult mai mult decât o „obstreticiană”.Era, de fapt, femeia (atot)înțeleaptă, cea care dădea celorlalți… măsura înțelepciunii și care era, ea însăși, măsura înțelepciunii.Nu întâmplător i se spunea femeia-știutoare.Evident, era „o știutoare” pentru că știa să salveze viața mamei și a copilului care se aflau, literalmente, în mâinile ei.>>

Așadar toată îngrijirea și grija maternă pe care ”femeia știutoare” ni le-a oferit întregii familii în timpul procesului și după naștere sunt neprețuite și ne-au ajutat enorm să pășim lin către viața în trei.
 
Alături de moașă m-a ajutat enorm Teo ”a.k.a. moșica 2”, fără de care nu aș mai fi reușit să recuperez respirația corectă în ultima parte a travaliului și la expulzie. Am menționat deja că respirația este esențială - ei bine, este și dificil de susținut în mod corect. În expulzie mi-a fost foarte dificil să controlez corpul în mod rațional, așa că și respirația a luat-o razna, scăzând astfel și eficiența contracțiilor. Teo a respirat cu mine, pentru mine, lângă mine, ajutându-mă într-un final să recuperez respirația corectă. Așa că respirația corectă plus schimbarea poziției au dus fără întârziere la nașterea copilului.

Cât despre prezența soțului meu, deși inițial tindeam să cred că nu voi dori să fie prea aproape către finalul travaliului și în momentul expulzie, până la urmă am născut literalmente în brațele lui și nu cred că aș fi putut altfel. M-a susținut la propriu, fizic și psihic prin prezența sa și prin faptul că am putut să ”mă agăț” de el. Cu cât am înaintat în travaliu, cu atât am conștientizat mai puțin prezența celor din jur şi implicit a lui, dar am simțit mai intens prezența și sprijinul lui (am fost totuși suficient de conștientă să îi evit brațul atunci când am simțit nevoia imperioasă de a mușca din ceva). Acest lucru s-a datorat în special faptului că a fost foarte stăpân pe sine și nu mi-a transmis emoții negative, frică, timiditate, ci calm și putere. Cred acum cu tărie că naşterea este o experienţă care aparţine întregii familii. Este un moment spiritual, mai mult decât emoţional. Femeia nu clădeşte viaţa singură, aşa cum nici cuplul nu clădeşte viaţa singur, ci este doar un mediu prin care vine viaţa nouă. Aşa că dacă bunul Dumnezeu cu siguranţă participă la orice naştere, de ce să fie evitat tatăl, cealaltă jumătate a "mediului”?

Finalul poveștii mele este despre mirosul copilului ”proaspăt” născut. Nu am auzit nimic și nu am citit nimic despre acel miros imposibil de comparat cu orice, dar care mi-a rămas întipărit în nări și pe care îl caut încă atunci când o strâng la piept pe mica Ecaterina. Este mirosul vieții, care a apărut odată cu senzația extraordinară a ieșirii unei ființe vii din mine. Travaliul a fost o muncă grea, răsplătită în mod minunat cu un moment care durează puțin, dar pe care îl resimt și acum ca pe o veșnicie frumoasă. A fost într-adevăr mult mai mult decât o senzație fizică. Transa din timpul travaliului a dispărut ca prin minune și am trecut brusc într-o stare de euforie copleșitoare, trăită conștient și percepută cu toate simțurile şi cu întreaga simţire".
 

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews