ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit.


Primul, "cel mai primul” lucru pe care l-am învățat de când cu treaba asta cu nașterea acasă a fost că dacă îți trece prin cap să naști acasă în România, primești cadou din partea societății un maldăr de etichete gata de lipit pe frunte. Așa că e bine să încep cu un mic disclaimer despre noi, pentru cei care pleacă deja cu niște ideiuțe preconcepute: nu suntem genul neo-hippie. Nici punk. Nici vama-veche. Nu te oprim pe stradă să-ți cerem "o țâgare”. Nu credem că omenirea a fost creată de o populație de șerpilieni cu libido ridicat și nici că la nașterea noastră a asistat vărul de-al doilea al lui Zalmoxes, că Zalmoxes avea altă obligație. Nu suntem nici genul turbonaționalist care și-ar broda motive populare românești și pe capacul de la WC. Apropo de WC, pe cuvânt că ne pricepem să-l folosim, indiferent dacă se acționează cu buton sau lănțișor și, wow!, chiar dacă e turcesc. Folosim cu regularitate săpun și deodorant (iar nevastă-mea, fie vorba între noi, pare să aibă o pasiune secretă pentru Domestos). Nu ne îmbrăcăm în saci de iută și opinci. Nu ne hrănim cu rădăcini și fructe culese din apropierea peșterii unde domiciliem. Iar cazierele noastre sunt curate ca o trusă medicală proaspăt sterilizată.

NELĂMURIREA NR. 1. DESPRE MEDICI

Apropo, că am zis "medicală” – e musai să știți de la bun început că n-avem a priori o problemă nici cu instituția spitalului și nici cu cea mai mare parte dintre medici. Dar, fiindcă a venit vorba -  aici e ceva ce nu înțeleg nici în ruptul capului: pe de o parte, aproape că nu există român care să fi trecut printr-un spital din țară fără să fi avut parte de experiențe traumatice. Că 3 ore de stat la coadă la urgențe. Că asistente obraznice care vor șpagă. Că medici care dau diagonstice sau tratamente aiurea și, evident, vor șpagă. Că au cumpărat din banii lor tifon și seringi. Că mulți în salon. Că mâncare proastă. Că boli luate din spital. Că toalete mizere. Etc-etc-etc, nu mai stric tastatura de pomană, știți foarte bine despre ce e vorba. Se știe – spitalele din România sunt sinistre. Buuuuuuuun. Spitalele din România sunt sinistre până când spui cuiva, cu glasul tremurând, că nevastă-ta ar vrea, dacă se poate desigur, să nască acasă. Și atunci, brusc, pentru cel căruia i-ai dat vestea (printr-un miracol pe care cercetătorii britanici nu îl pot explica) spitalele din România se dau de trei ori peste cap și se prefac în Case ale Speranței, Temple ale Sănătății, Spații Sacre ale Igienei, Siguranței și Deontologiei și, în general, în singurul loc în care poate să nască o femeie normală! (cred că v-am zis că nevastă-mea e o femeie normală, nu? Normală în sensul că nu e anormală, asta am vrut să zic.). Mă rog, aici de obicei urmează un scurt moment de perplexitate a interlocutorului și, după caz, ori o tăcere jenată (de genul: ”nu știam că ești din evul mediu. Poate e mai bine să vorbim despre vreme. Nu ți se pare că e cald azi?”), ori, și mai palpitant, un potop de acuze – că "se pot întâmpla atâtea”, că am văzut io la televizor, că cine moașă-sa pe gheață e moașa aia care vine să o asiste la naștere, că ce faci dacă copilu’ are cordonul înfășurat de optișpe ori în jurul gâtului și iese din maică-sa direct cu el în dinți? Degeaba le spui că nu trebuie să pui răul înainte, că nu trebuie să facă exces de senzaționalism pe tema copilului tău, că totul e ok, ecografiile sunt bune, moașa pricepută, grijulie și cu recomandări beton și nevasta, mai ales ea, e împăcată și liniștită de parcă zici că se pregătește de plimbat desculță pe plajă la Ibiza, nu de dureri, scrâșnete și urlete. Degeaba le spui că moașa nu are pretenția că ar substitui medicul și, în caz de orice eventuală complicație, tot moașa e prima care spune "hai la spital”. Degeaba le spui că mașina e parcată în fața scării și că ajungem la cel mai apropiat spital în 5 minute (și asta respectând semafoarele și cedând trecerea). 
 

Degeaba le spui că în spitalele din România medicii pot să te trimită să naști în altă parte, că ei nu lucrează ... la ora 14, că au uitat de enormul scandal de la maternitatea Giulești, că la Zărnești copilul a alunecat de pe masa de nașteri, că la Iași nu e bine să deranjezi medicii noaptea, chiar dacă ești în travaliu, că la Râmnicu-Vâlcea medicii cârpesc cum pot masa de nașteri care s-a și rupt cu o gravidă, că la Arad s-a murit, că la Sibiu s-a murit, că la Târgu-Jiu s-a murit, că la Mediaș s-a murit. Nu vă mai obosesc cu exemple. Căutați pe google ”malpraxis maternitate” – vă va da o cifră rotunjoară ca o fesă de bebeluș hrănit bine: 25.000 de rezultate! Sigur, o parte din ele pot fi doar acuzații nefondate. Dar rețineți – sunt doar rezultatele listate de un motor de căutare. Realitatea e de fiecare dată muuult mai cuprinzătoare decât relatările care au răzbătut la lumina internetului.

În plus, chiar și atunci când nu există malpraxis, când totul merge "bine” în spital – e recomandat să afli că lucrurile nu sunt obligatoriu OK pe termen mediu și lung, chiar dacă piticul a ieșit cu Apgar 10 și a primit din partea lu’ Pempărs un kil de scutece:  ar fi bine să știi există o întreagă bibliografie pe tema excesului de proceduri medicale standard care fac mai mult rău decât bine – având ca autori medici și moașe din Occident, nu vraci, nu vrăjitori, nu maeștri în mânuitul flăcării violet. A nu-ți pune asemenea probleme și a nu acumula un miiiiinim de noțiuni în epoca în care există Amazon, Jstor, Scribd - pe scurt, în care toată informația „e la click distanță”, de la cărți la jurnale de specialitate – e de nepermis.

Nu vreau să fiu interpretat greșit – dacă ar fi existat simptome incontestabile că nu putem naște decât în condiții de spital (spital nu înseamnă neapărat cezariană, dar asta e altă discuție), am fi mers la spital. Prin simptome incontestabile înțeleg: boli ale factorilor de coagulare - trombofilii, sindrom antifosfolipidic, lupus anticoagulant, lupus eritematos sistemic, malformații de cord al mamei sau ale fătului, boli ereditare de factor cromozomial etc... Dar reacțiile sunt adesea atât de disproporționate în raport cu realitatea de fapt încât realizezi că, născând acasă, izbești fără să vrei într-o problemă mult mai mare, un adevărat tabu al celor mai mulți dintre semeni: tabu-ul de a fi modern. Adică "civilizat”.

NELĂMURIREA NR. 2 – (mai scurtă) – DESPRE CUM SE NAȘTE "ÎN AFARĂ”

Și aici intervine a doua mare nelămurire a mea. Suntem o țară cu o dorință fierbinte de a imita Vestul civilizat. E ok. Vrem educație ca afară, vrem salarii ca afară, vrem pensii ca afară, vrem autostrăzi ca afară, vrem nivel de trai, PIB, taxe, servicii, benzină și pârtii de schi ca afară, vrem afară ca afară. Dar nașteri ca afară de ce mama-zmeilor nu vrem? De ce jumătate dincopiii români se nasc prin cezariană? De ce avem rata cea mai mare din Europa la cezariene, de patru ori mai mare decât a Suediei, care e la polul opus? De ce moașele au un statut legal clar definit în Occident, iar la noi cuvântul pare sinonim cu "babă care îți dă ierburi și eventual îți face incantații”? De ce ei, cei din Vest, au case de nașteri legal constituite, în apropierea spitalelor, case de nașteri unde femeia își duce în tihnă travaliul și unde medicul nu calcă decât dacă e nevoie? De ce la noi noțiunea de "plan de nașteri” ține de science-fiction, și nu de realitatea cotidiană a maternităților? De ce la ei gravida are dreptul de a decide ce proceduri să i se aplice - și în ce condiții, iar la noi medicul decide unilateral ce are de făcut, gravida fiind doar cineva (sau, mai bine zis, ceva?) care trebuie să accepte și să nu poată decide asupra a ce i se face? Și, nu neapărat în ultimul rând, de ce o canalie emasculată de pe net își permite să numească o femeie care a născut de două ori acasă drept "o puitoare proastă cu spume,idioată și egoistă”? Mai am vreo 536 de întrebări asemănătoare cu privire la fazele de după naștere – începând cu alăptarea și terminând cu sistemul de educație, dar deocamdată mă opresc.

Deci, dacă nu am fi fost o țară care să combine perfect superstițiile băbești cu mentalitățile ginecologice din anii ‘60 și cu știrile de la ora 5,dacă am fi dovedit măcar un minim de civilizație bine înțeleasă, soția mea ar fi născut, fain-frumos, la o casă de nașteri. Neexistând această variantă normală, a născut acasă. Cu moașă. Și cu asistentă de moașă. Și, da, cu mine. Și a fost fabulos.

Înainte de a vă spune concluziile mele concrete, de soț care a văzut cu ochii lui ce alți bărbați nici cu gândul nu gândesc, mai trebuie să clarific un aspect. Străvechea idee preconcepută despre moașă este că aceasta nu poate fi altceva decât o babă cu ceva îndemânări practice, care, în lipsă de altceva mai bun (a.k.a dispensar sau spital), le ajuta pe vremuri să nască pe gravidele de la sat folosindu-se de o combinație de buruieni, incantații, vrăji, rugăciuni, scuipături și o fiertură magică din cozi de șobolan, guler de pui de viezure și unghii de broască râioasă prinsă la miezul nopții, pe malul iazului, într-o noapte cu lună plină. Nu știu cum o fi fost pe vremuri, dar știu cât de greu a fost troller-ul cu dispozitive & scule & unelte pe care l-a adus cu ea moașa noastră. Practic, moașa venise cu un mini-spital cu ea – n-aș putea să spun la ce foloseau toate minunile alea, știu doar că printre ele se aflau inclusiv tuburi de oxigen și un Doppler pe care l-a folosit permanent în timpul contracțiilor pentru a vedea dacă există vreun semn de stres fetal. Cum n-a fost cazul de stres fetal, se pare că moașa n-a mai trebuit să apeleze la soluția extremă cu fiertura magică pe bază de cozi de șobolan, menționată mai sus...

Cât despre partea empatică, le urez tuturor femeilor care nasc  să aibă parte măcar de 10% din grija și atenția de care am avut noi parte în primele două săptămâni de la naștere: în prima noapte, moașa și Teo au rămas la noi – pe la 4 dimineața, când copila se trezise cu poftă de lapte și scâncise un pic, moașa – care dormea în camera vecină - s-a sesizat din oficiu, ca DNA-ul, și s-a înființat instant în cameră să urmărească mufarea la sân și comportamentul copilului și să mai povestim una-alta așa, plini de euforie cum eram cu toții. Apoi, vreme de jumătate de lună, ne-am văzut aproape zi de zi - și nu doar controale rapide de rutină, ci întâlniri lungi, cu sfaturi, cu lecții, cu povești, cu amintiri, cu râsete, cu plimbări (da, am scos copilul la aer repejor, la vârsta de o săptămână) și cu bârfe (doar ea și cu nevastă-mea, eu jur că nu am participat de-loc!). Bag ambele mâini în foc că nici la clinica aia măreață din Turcia unde s-a tratat domnu’ prim-ministru, fie-i meniscul viabil, nu ai parte de asemenea „servicii” super-premium, indiferent de mărimea sumei de pe factură sau, după caz, a șpăgii. Știu și de ce, nu e greu deloc: pentru că moașa fetiței noastre are din plin ceea ce lipsește atâtor funcționari din sistemul medical – vocație. Iar vocația nu se plătește, ci, cel mult, se răsplătește.

REVELAȚII

Noi, românii, avem un obicei absolut tâmpit – înjurăm de lucrurile sfinte. Nu știu dacă suntem sau nu unicat în lume, dar e cert că avem la dispoziție un rușinos stoc verbal de înjurături de dumnezei, de hristoși, de morți, de mamă, de grijanie. Printre ele se află, la un nivel ceva mai soft, și ciudata "moașă-ta pe gheață!”. Bine, sincer, faza cu gheața eu nu prea o înțeleg, dar e clar că moașa era, pe vremuri, o instituție atât de sacră, încât, în buna tradiție locală, a meritat creată o înjurătură numai pentru ea. Acum, cu toată povestea asta cu nașterea acasă, am înțeles și de ce... Asta ar fi una dintre revelații.

Următoarele două revelații vin la pachet:

- în timpul nașterii, femeia e o ființă incredibil, inimaginabil, nemăsurat de puternică. Nu am fost niciodată nici misogin, nici susținător al cauzei feministe - și, după experiența asta, nici atât. Dar, soților din lumea întreagă, eu vă dau un singur sfat: dacă viețuitoarele astea dotate cu sâni, poșete și piele fină de care ne legăm noi pentru toată viața și poate chiar și after-hours; dacă toate fiarele ăstea care altminteri se miorlăie de la o unghie ruptă; pe scurt, dacă femeile și-ar putea pune, toate la un loc, rezervele de forță pe care eliberează în travaliu, în scopul, să zicem, de a ridica de la zero un set nou de piramide egiptene (că alea vechi s-au cam uzat, nu mai sunt așa glossy) – și asta, doar dotate fiecare cu câte o lopată, o cazma și o pălăriuță chic de paie – eu zic că nu le-ar lua mai mult de o oră – hai – o oră jumate, cu tot cu ștersul prafului și udatul florilor din ghiveciul de la intrare. Vi se pare că e întâmplător că cele mai puternice uragane poartă nume de femei: Katrina, Sandy, Agnes, Camille, Wilma?. Mie nu.

-în timpul nașterii, femeia e o ființă incredibil, inimaginabil, nemăsurat de fragilă. Nu de complicații m-am temut cel mai tare – aici era domeniul moașei, eu în general nu mă tem decât pentru lucrurile pe care le pot schimba, altfel nu cheltuiesc gazul. Nu de faptul că la un moment dat dulcea mea soție, tandră și iubitoare, împingea ca buldozerul cu capul în perete și nu simțea ni-mic! Nu de faptul că uneori, îmi sucea degetele în poziții oarecum nefirești cu atâta precizie de mă întrebam de ce nu mi-a spus niciodată că a făcut jiu-jitsu! Cel mai tare mi-a fost teamă de ORICE eveniment de doi lei care ar fi putut să o scoată din starea aia. Orice - vreun moșneguț justițiar de pe scară care să bată la ușă tare și să amenințe că dacă nu încetăm cu tulburarea liniștii publice, cheamă poliția. Vreo ridicătură de sprânceană a moașei pe care ea ar fi putut s-o înțeleagă greșit, s-o ridice instant la puterea a zecea și să facă din asta o tragedie. Vreo tăcere care, în mintea ei – atâta câtă mai era în momentele ălea, ar fi putut însemna semnul unei catastrofe iminente.

Știți care a fost momentul critic al travaliului? Când moașa ne-a sfătuit să schimbăm poziția – „din patru labe”, în "pe vine”. Ați citit bine. Gândește-te că stai în patru labe și ți se spune să te muți pe vine. Cât îți ia? 3 secunde? 5 secunde? Serios, e simplu chiar și pentru cei cu scutire la ora de educație fizică și cu abonament zilnic la McDonalds. Ei bine, soția mea – aceeași soție care făcuse deja gaură în perete cu capul și-mi rupsese 8 din cele 10 degete disponibile, bonus zgârieturi pe mâini, același monstru de forță și voință de care v-am povestit mai sus – când a auzit că trebuie să-și schimbe poziția, a început să scâncească neajutorată și să îngâne: "nu pot, nu pot…” Era atât de tulburată încât pur și simplu nu percepea explicațiile noastre – pur și simplu am luat-o toți trei pe sus (a născut efectiv în brațele mele, la vreo 20 de minute după această manevră mega-ingenioasă). Și atunci, dacă pe ea a tulburat-o atât de tare o banală schimbare de poziție, pe canapeaua noastră, cât de tulburător trebuie să fie să naști într-un mediu necunoscut, dacă nu chiar ostil, cu asistente care te tratează doar ca pe o alta care naște sau, mai rău, îți strigă (caz real!) că nu împingi bine, că omori copilul? Dar cât de tulburător trebuie să fie să naști în salon cu alte femei, în toată forfota? Dar cât de tulburător trebuie să fie ca asistenta să îți pună cotul pe burtă și să lase cu greutatea pe ea, ca un măcelar sau ca un mecanic de la vulcanizare, care vrea să scoată cauciucul de pe jantă?

Ceea ce mă duce cu gândul la următoarea revelație:

-anume, că e o eroare cât toate zilele să crezi că o femeie în travaliu e doar un corp care naște. Poate de aici pleacă tot scandalul ăsta cu procedurile medicale neomenești: că femeia (și, în general, pacientul) este tratată ca un fel de mașinărie anatomică pe care trebuie s-o manipulezi tehnic, rece, profesional, cu sculele potrivite, pentru a o aduce la rezultatul X. N-a zis nimeni că nu e o parte de adevăr în treaba asta – până la urmă, de aia există medicamente & tratamente. N-a zis nimeni că de-acum încolo obstreticienii trebuie să înceapă să plângă alături de mamă, de să sară halatul de pe ei și să li se aburească ochelarii. Dar, vă jur, nu aveți idee cât de mult contează în economia unei nașteri vorba bună,  încurajarea, ținerea de mână... Sunt acum 100% sigur că e adevărat ceea ce spun Michel Odent și Grantly Dick-Read – că hormonii de stres sunt absolut incompatibili cu hormonii care ajută la dilatare. Ceea ce înseamnă că cel puțin o parte din problemele de travaliu din spitale sunt cauzate de însuși mediul spitalului. Ceea ce înseamnă că mă bucur enorm că soția mea a ales varianta nașterii home-made și că a fost tratată ca o femeie în carne, oase și suflet, iar nu ca o mașină defectă.

Ultima revelație. După naștere, mulți m-au întrebat dacă nu mi-a fost frică. Nu mi-a fost. Nu sunt vreun mare curajos din fire (deși m-am uitat în copilărie la multe filme cu Șvărțănegăr, pe bune) - dar chiar nu mi-a fost. Nu a fost nevoie să-mi țin discursuri automotivaționale în cap, pe model de film american – că trebuie să-i fiu alături soției, că I gotta do it, God damn it. Prostii. N-am simțit nici un moment frică. Am simțit în schimb altceva: recunoștință. Multă de tot. Așa de multă că, dacă recunoștința mea ar fi fost o apă, ar fi umplut apartamentul și ar fi inundat toate etajele de sub noi și, după ce ar fi inundat vreo câteva străduțe și un bulevard, s-ar fi vărsat în Dâmbovița, crescându-i simțitor debitul.

Alții, mai prețioși din fire, m-au întrebat dacă nu mi-a fost ... cumva, știi tu... gen, scârbă... Adică, totuși, lasă romanțele – nașterea e cu sânge, cu secreții, cu sudoare, cu placentă, cu cordon ombilical, cu vernix, cu mirosuri tari, cu imagini hard-core. Da, așa e, nașterea e cu toate astea și poate fi și cu altele, mai mari decât acestea. Dar mie îmi plac femeile reale, și mai ales de nevastă-mea. Iar femeile reale, spre deosebire de Lara Croft, Xena sau Prințesa Leia din Star Wars, nu sunt incolore, inodore și insipide, ci au gust, miros și personalitate. Și, da, fac copii!

Nu mi-a fost scârbă de absolut nimic. Adică înțelegeți, dragi colegi de testosteron, că femeia care naște cu voi de mână sau în brațele voastre e tot femeia pe care o știți – tot contradictorie, tot același amestec inefabil de mătase și fier-beton, care acum e floare și într-un minut se face fiară, tot așa cum o știai. Totul e cumva la fel, numai că de o sută de ori mai intens. Și ea, implicit, e de o sută de ori mai frumoasă. Și e mare păcat să ratezi așa ceva.

N-am simțit scârbă. N-am simțit frică. Cum aș fi putut? N-am avut loc decât de dragoste. Dragostea aia despre care spunea Dante (îl știți, poetul din Evul mediu ăla întunecat și înfricoșător, în care femeile nașteau acasă, ca nevastă-mea), că "mișcă soarele si celelalte stele”. Doar atât. Ceea ce vă doresc și vouă.

Și acum, să vă fac cunoștință cu nevasta mea nemaipomenită. Nu știu dacă v-am zis, dar a născut acasă :)
  
Va continua...
 

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews