Rodica Mătușa este unul dintre cei mai iubiți medici din Constanța, care face o muncă excepțională, dedicându-se total și fără prejudecăți, copiilor fără copilărie, copiilor infectați cu HIV.

Timp de peste 20 de ani, dr. Rodica Mătușa a luptat pentru a asigura tratament, integrare școlară și, mai ales, socială, copiilor infectați cu HIV.

„Prin ce am trecut eu acum aproape 30 de ani, cu copiii infectați cu HIV... spun că am trecut prin iad. Dacă aș fi în fața Sfântului Petru i-aș spune „Dă-mi drumul în Rai, pentru că în Iad am fost” - Rodica Mătușa.

În deceniul nouă al secolului trecut, zeci de mii de copii din întreaga țară erau infectați cu HIV, un virus despre care nu se știa mai nimic la sfârșitul anilor ‘80. Un virus și o boală, SIDA, ascunse de guvernul comunist de la acea vreme deși țara noastră, se va afla mai târziu, ocupa un rușinos prim loc în Europa la numărul cazurilor de copii infectați. 

„Înainte de 1989 eu eram șef de secție pe Boli Infecțioase Copii și coordonam această problemă pe județul Constanța. Nu pot să spun foarte multe, decât că, sigur, am fost implicați în problema Sidei. Dar acest lucru era ținut secret și noi ne desfășuram o parte din activitate, sau mai bine zis, acești copii erau internați într-o anexă a Spitalului de Boli Infecțioase din Constanța, undeva la subsol, unde aproape nimeni nu avea acces. De multe ori aveam și doi <<domni>> de pază la ușa de intrare, fiind lăsat să intre numai personalul medical”, povestește dr. Rodica Mătușa pentru Gândul.info. 

O boală apărută brusc, mulți copii care mureau, iar medicii nu puteau să spună că este vorba de SIDA. În certificatele de deces apăreau diferite alte cauze, apăreau boli diareice, pneumonii, septicemii - boli care aveau legătură cu infecția cu HIV, dar nicăieri nu apăreau aceste cuvine: HIV sau SIDA.

„Nu prea vreau să-mi exprim părerea în legătură cu istoria infecției HIV în România, o las pe seama specialiștilor. Dar, ca să-mi dau cu părerea, vin cu un exemplu: Eu aveam registrele tuturor copiilor decedați în secția de boli infecțioase și cu acest registru trebuia să mă duc, lunar, la Direcția Sanitară unde se discutau cazurile de mortalitate la copii, iar noi, doctorii și cadrele sanitare, eram muștruluiți în general că nu ne făceam treaba ca lumea și de aceea mureau copiii. De exemplu, prin hepatită virală de tip B sau post-transfuzională, în anul 1987 au murit trei cazuri la copii. În 1988 au murit patru, iar în ‘89, 32 de copii au murit cu această boală. Li s-a pus acest diagnostic la decese - hepatită virală post-transfuzională non A, non B, cum se numea atunci. Deci boli care au exact aceeași cale de transmitere ca și infecția cu HIV. Observând multe boli revelatoare de SIDA, dar după ‘90 ne-am dat seama. Atât de mulți copii decedați în anii anteriori trebuia să ne facă să ne gândim la acest lucru. Erau copii cu Herpes Zoster - și un copil de câteva luni nu avea de ce să facă Herpes Zoster, sau cu meningite pneumococice. Sau erau foarte slabi. Lucruri care trebuia să te facă să te gândești la SIDA”, spune specialistul infecționist.

Citiți AICI interviul complet