Gheorghe Burnei, pus sub acuzare pentru luare de mită și suspectat de experimente neautorizate pe copii, a fost reținut de procurorii Parchetului Tribunalului București, care cer duminică unui judecător de drepturi și libertăți arestarea preventivă a chirurgului ortoped.

Chirurgul ortoped ar fi folosit atât dispozitive medicale omologate, cât și unele create special pentru el, care însă nu erau omologate, spun procuroprii DNA.

Denunțul împotriva chirurgului ortoped Gheorghe Burnei a fost făcut în septembrie, iar cauza vizează 17 fapte de corupție comise în perioada octombrie-noiembrie, potrivit Parchetului Tribunalului București.

În 6 decembrie, Casa Jurnalistului a prezentat cazul unei fete, care, în urma a 11 operații efectuate de Gheorghe Burnei, de-abia se mai poate da jos din pat, după ce medicul i-ar fi implantat un dispozitiv ceramic neomologat.

Medicul Gheorghe Burnei este profesor universitar la Catedra de Chirurgie și Ortopedie Pediatrica a UMF "Carol Davila" din București și șeful Clinicii de Chirurgie și Ortopedie Pediatrică din cadrul Spitalului "Maria Sklodowska Curie".

El a realizat șase intervenții chirurgicale în premieră mondială și 22 de intervenții chirurgicale în premieră națională, potrivit prezentării sale de pe site-ul rețelei de clinici "Regina Maria".

Psihologul și ziaristul Gabriel Diaconu a publicat o opinie interesantă pe pagina sa de Facebook legată de acest caz.

"Eu înțeleg că sunt puse în discuție câteva lucruri vis-a-vis de parcursul de viață al lui A. Nu îi spun pe nume din motive sper lesne de înțeles. Primul lucru, de fapt prima acuzație a familiei, respectiv jurnaliștilor din anchetă, e că profesorul Burnei nu a respectat canonul de bune practici când a făcut operația pentru patologia de care suferea fetița.

Asta se întâmpla acum 18 ani. Acum 18 ani România încă nu implementase vreun ghid de bune practici în specialitățile medicale. Fiecare profesie avea manuale, tratate, experiență câștigată mai pe unde apuca fiecare. Era o luptă corp la corp, de multe ori, să aduci tehnologie nouă într-o țară care, cam la aceleași momente, prefera să bage bani în autostrăzi, borduri și chiolhanuri. Eu mi-aduc aminte cum arăta medicina în 1998. E anul când am intrat la Facultate. Era și vai, și-amar. Manualele erau litografiate, tratatele erau aduse pe bani mulți, xerocopiate de unde apucai, și puțini erau corifeii „cunoașterii”. Și mai puțini erau cei cu adevărat pasionați. La 8 ani de la Revoluția din 1989, când începe povestea asta, spitalul Marie Curie era o speluncă. Și nu numai el. Toate spitalele. Nu se vorbea, încă, de etică, de consimțământ informat, de alianță terapeutică, de toate lucrurile pe care noi astăzi punem preț. Să îl judeci pe Burnei de-atunci în raport cu canoanele de azi e deja un fals de argumentație.

Profesorul Burnei e reputat pentru inventică. Pentru modul temerar de-a face operații acolo unde alți oameni nu s-ar ”băga”. Cu atât mai puțini se băgau în 1998. Carevasăzică beneficiază de prezumția că, în absența unei medicini bazată pe dovezi (EBM) s-a bazat mai degrabă pe propria-i eminență. Astăzi unii îi spun aroganță. Astăzi unii îi spun ”complex Zeus”. Sunt tot ce se poate aceiași care, acum 18 ani, i-ar fi recomandat unui părinte să se ducă la un om precum Burnei. Pentru că nu toți sunt nebuni precum Burnei. Această ”nebunie” făcea parte din filosofia de practică medicală pe care-am întâlnit-o și eu, ca student. Burnei era nebun în ortopedie pediatrică. Irinel Popescu era nebun în transplant hepatic. Ioanel Sinescu și Lucan erau nebuni în transplant renal. Dan Enescu era nebun în arsologie. Horațiu Moldovan era nebun în cardiologie intervențională. Da, medicina românească în urmă cu 18 ani era o adunătură de nebuni. Frumoși ori mefistofelici, e o chestiune de interpretare astăzi. Sunt zile în care mi-i amintesc într-un fel. Sunt zile în care luminile pălesc. Astfel că stabilim contextul primelor contacte dintre pacient, și medic.

Și-apoi e toată încâlceala bio-vitroceramicii pe care-a folosit-o Burnei. Mai multe voci profesionale menționate în anchetă spun că a fost o eroare medicală, că nimeni nu (mai) făcea asta (vezi mai sus). BVC... Pe engleză i se spune ”bioglass” sau ”bioceramics”. Sunt materiale compozite care interacționează cu matricea osoasă. În ancheta colegilor mei sunt făcute două afirmații: 1) că BVC nu e un produs omologat de Agenția Națională a Medicamentului, respectiv că 2) profesorul Burnei ar fi folosit-o ”experimental” (nu e totuna cu a spune că a făcut un ”experiment„ pe pacient, nota bene!) în operația care-a declanșat lanțul de eșecuri ulterior, către concluzia aparentă a prezentului.

BVC a început să fie fabricată de inginerul Negreanu la câțiva ani după ce acesta și-a deschis o mică afacere de familie. Poneti SRL, și-au zis. Produsul, PAW-1, a început să fie folosit la spitalul Foișor de Ortopedie, din Capitală, în 1995. Timp de 6 ani, până în 2001, ortopezii de la Foișor au operat pacienți pe care au folosit BVC, cu concluzii revizuite în 2006. Nu mă întrebați cum de știu asta, că e simplu: am căutat (deh, fiecare cu documentarea lui). Negreanu și alții au început să publice despre proprietățile BVC-ului încă din 1996. Prima oară când întâlnești bio-vitroceramica în online e pe aplicații pentru proiecte de cercetare la Ministerul Educației, prin 1999, 2000, 2001. Prima oară BVC e menționată pe lista bio-tehnologiilor agreate de Ministerul Sănătății (sic!) în 2001. Maglavaisul (ca să-i spunem așa) e folosit curent în stomatologie, chirurgie BMF (buco-maxilo-facială), mai puțin în marea ortopedie pe motiv că n-ar fi foarte bioactivă.

Problema nu e BVC-ul. Problema e că a) era folosită uzual la București în perioada de timp în care Burnei a operat-o pe pacienta în cauză (deci din două una, ori și cei de la Foișor erau în ilegalitate, ori BVC-ul era omologat pe cheia vremii, și se folosea), respectiv b) dacă România avea o alternativă ”mai bună”, ”premium” la bio-vitro-ceramică pe care Burnei ar fi putut-o folosi. Finalmente, e de discutat dacă se impunea folosirea de BVC. Doar doctorul Burnei poate oferi un răspuns coerent la ultima întrebare, și sunt sigur c-o va face. Cât privește celălalte două chestiuni, pentru mine e rezonabil să observă că mai degrabă e o răfuială între profesioniști, decât o propunere fundamentată pe argumente, respectiv adevăruri istorice.

Pentru că, în 1998, în România, polimerii și biotehnologiile abia intraseră în Ortopedie. Nu există articol în vreo revistă, decât o mențiune trandafirie prin 1996, despre uzitarea lor. Carevasăzică operația făcută de profesorul Burnei la vreme intră în categoria intervențiilor de pionierat.

Casa Jurnalistului, în ancheta lor, omit să vorbească de vreo statistică privind succesul intervențiilor similare de implantare de BVC. Dacă ai să stai să cauți, vezi că cei de la Foișor se laudă cu o rată remarcabilă de succes (în aceeași perioadă). Carevasăzică un medic de bună credință, mai ales dacă știe de rezultatele colegilor lui, va fi, tocmai, înclinat să emuleze practica. Buna credință este ceea ce face diferența, aici, între multiplele interpretări istorice ale raportului medic-pacient între dr. Burnei și familia pacientei (care la vremea respectivă avea doar 1 an).
Această bună credință poate fi testată, empiric, prin faptul că, în toți anii care au urmat, familia a revenit la dr. Burnei. Și nu o dată, sau de două ori. Au revenit de 11 ori, pe parcursul a 17 ani, cât a trecut până povestea să devină publică! Trebuie că dacă medicul respectiv nu a cultivat atașament, bună credință și respect în relația cu pacientul acesta din urmă nu s-ar întoarce decât cu pistolul la tâmplă la el. Ori lucrurile nu stau deloc așa.
Intervențiile de tip pionierat în medicină, cât timp sunt făcute cu acordul familiei și/ sau pacientului, trebuie protejate de interpretarea malițioasă și tendința vulgului de-a le judeca doar după rata de succes. Jenkins a trebuit să își injecteze singur ser variolizat ca să convingă o comunitate că merită să-și facă ”vaccinul”. Christian Barnaard a eșuat la primele  intervenții de transplant de cord până să-i iasă, și să deschidă o nouă cale în medicina secolului XX.  Primii pacienți supraviețiuiau zile, sau luni. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi scris despre Barnaard în presa românească a zilelor noastre. Că astăzi îl acuzăm pe Burnei de tocmai acel păcat care duce medicina înainte, care o propagă, o face să fie temerară, să fie inovativă, îmi pare nu doar absurd, cât reducționist.

Vor spune unii că patologia respectivă nu cerea intervenții temerare. Și că exista un mod ”conservator” de-a trata lucrurile, care poate i-ar fi clădit un alt destin. Doar că aici intervin cifrele. Displazia congenitală de șold netratată poate duce la complicații. Una dintre ele a fost bâlbâită de doctorul Burnei, un om care când e luat la mitralieră de un jurnalist se pierde. Aceea de osteonecroză. Da, acesta n-a fost un caz tipic. În medicină lucrezi cu materialul clientului. Poate să fie vina ta, ca doctor, dacă lui nu-i va merge bine. Dar trebuie să demonstrezi o relație cauzală între actul medical și consecințele lui adverse, și mai trebuie să demonstrezi că acest act medical a fost făcut fie în neștiință de cauză, fie cu bună știință dar din motive obscure, spre dauna pacientului. Nu se pune problema aici. Doctorul Burnei a acționat potrivit propriilor credințe. Dacă cineva ar avea o curiozitate să-i vadă statistica de reușită pe aceleași proceduri ar putea să găsească situații quasi-identice, comparabile, în care exact același algoritm a dat roade, și pacienții au recuperat, și-au fost bine.

Asta este o altă diferență între jurnalist, și medic. Jurnalistul vede N= 1, acel caz care reprezintă excepția de la regulă. Medicul vede lucrurile mult mai nuanțat, într-o paletă de probabilități, șanse, riscuri, și management al riscului. Dacă am face medicină doar în acele cazuri care au 100% șansă de reușită, nu s-ar mai numi medicină, și n-ar mai fi nevoie de noi. Există un prag al prognosticelor unde hotărârea doctorului poate fi considerată eroism, nebunie, sau malpraxis. Dacă există acceptul pacientului sau al familiei, granița dintre eroism, nebunie și malpraxis este estompată, și devine serviciu în slujba vieții, și-al credo-ului hipocratic, acela că facem tot ce ne pricepem mai bine să salvăm o viață, să dăruim sănătate unui alt om prin practica noastră.

Această pledoarie ar putea să continue, deși este atinsă, pe undeva, de aceeași futilitate precum gestul oricărei alte persoane de-a instila, în medicina românească, o formă robustă de profesionalism ori autenticitate. Multe dintre cazurile devenite ”șoc, groază, halucinant„ în ultimii ani, dincolo de marota hoțiilor administrative, au suferit de diletantismul celor care-au scris despre ele, respectiv tăcerea complice a breslei. Acolo unde un for profesional ar trebui să stea lângă profesionist mai degrabă descoperi interese, râci vechi, polițe de plătit și cinism. Acolo unde-ar trebui să ai o Autoritate Regulatoare privind praxis, și malpraxis, ai doar o poliță obligatorie și un Colegiu relativ tepid implicat în protecția propriului Ordin. Și, finalmente, ai un Minister care timp de 20 de ani a permis lacune largi în legislația medicală, pentru ca mai de curând să le transforme în hiatusuri de vulnerabilitate pentru doctor, inamicul nou al Sănătății.

Pentru mine doctorul Burnei nu e nici înger nici drac, nici vlădică nici opincă. Exact același standard de gândire l-aș aplica și dacă în locul lui ar fi Ionescu, sau Popescu, sau Bumbești-Livezeni. Nu caut să apăr un hoț acolo unde acel hoț a furat. Nu caut să apăr un impostor acolo unde impostorul s-a erijat în expert. Aici vorbim de un medic care a executat un act medical. Pentru mine actul medical este sfânt. Și singura judecată asupra actului medical n-o poate face nici măcar instanța de judecată, procuratura, macații sau mai știu eu cine. Judecata medicală o poate face o instanță medico-legală, una care să traducă, pe cât posibilă, canonul nostru într-un vernacular accesibil altora.

Îmi e trist de cât de demonetizată a devenit meseria noastră de când cu advent-ul Internet-ului. Dintr-o dată toată lumea se pricepe la vaccinuri, la cancer, la pneumonii, la schizofrenie și la necroză acetabulară. Toată lumea are o opinie, că doar e democrație, despre ce-a făcut omul ăla în sala de operație. O fi băgat șurubul prea mult. O fi strâns șaiba prea tare. E un vacarm al vocilor plictisite ale oamenilor care, în loc să mai dea cu o mătură prin propriile vieți, irosesc o ciudată empatie pe povești altfel dramatice, dar în care Lupul cel Rău e obligatoriu profesionistul. Că Burnei a operat mii nu contează. Că a operat ore la rând nu contează. Că a operat zile și nopți, iar nu contează. Că s-a instruit zeci de ani la rând, cui îi pasă. Toată lumea știe că medicina e ca și gătitul lui Jamie Oliver, rapid și poți s-o faci și din resturi.

Cumpătați asupra tuturor acestor gânduri, de veți fi avut răbdare să citiți până la capăt. Și nu vă grăbiți. Graba servește tartorului minții. Și tartorul minții te minte că e simplu să gândești", încheie autorul.