Un chip de copil transfigurat de emoție, pe care o lume întreagă a putut vedea întipărite panica și disperarea: „Cum îndrăzniți să ne furați copilăria și visurile?” Discursul Gretei Thunberg la ONU din data de 23 septembrie 2019[1] a împletit lacrimile cu furia. Politicienii lumii au fost somați să acționeze acum, într-un mod radical și lipsit de compromisuri pentru izbăvirea lumii de spectrul unei iminente apocalipse climatice, pe care oamenii de știință o tot propovăduiesc de 30 de ani încoace.

Greta Thunberg are încă înfățișarea unui copil, deși a împlinit deja 16 ani. Competențele ei în privința teoriilor științifice cu pricina sunt, desigur, nule. Dar ea crede în ele. O face sincer, cu toată ființa ei, fără să-și dea seama că ar putea fi o biată victimă naivă. În primul rând a ambițiilor părinților, dar și a unor influente grupări de lobby ecologist, a mass-media sau a politicienilor care îi cântă în strună, pentru că le servește de minune interesele[2]. Toate aceste cercuri au făcut dintr-o biată fată, ușor retardată în evoluția ei biologică (nu și intelectuală), suferind de o dereglare psihică (sindromul Asperger) care se manifestă printr-o fixație obsesivă, un adevărat profet al apocalipsei acestei noi religii care tinde să devină ecologismul panicard și irațional.

Cei care au de profitat de pe urma ei i-au confirmat și întărit obsesiile, i-au alimentat spaimele, au transformat-o într-o portavoce, fără să se gândească la consecințele dezatruoase asupra sufletului acestei ființe neajutorate și exploatată fără rușine. Consecința? În discursul ei de la ONU, Greta Thunberg și-a revărsat furia împotriva politicienilor, care chipurile nu acționează cu suficientă hotărâre pentru a opri așa-zisul dezastru climatic. Marioneta de care se folosesc aceștia riscă așadar să scape de sub control, pretinzându-le ca faptele să le fie consecvente până la sânge cu retorica practicată.

Nu încape vorbă, ei merită să fie admonestați sever, dar din alte motive: în fapt sunt doar niște șarlatani capabili să instrumentalizeze orice le servește interesul. Care, după cum vom vedea, este în primul rând unul de natură politică și socială. Iar figura de copil a Gretei, împreună cu toți copiii și tinerii inconștienți și disperați că nu ar mai avea niciun viitor și care ies pe străzi în numele mișcării „Fridays for Future” sunt niște paravane minunate îndărătul cărora păpușarii își văd de interesele lor.

A văzut cineva oameni de știință care să fie cuprinși de o asemenea disperare existențială? Cu toate că semnalele de alarmă vin de fapt de la ei. Nu, pentru că aceștia … vor să-și trăiască viața, sperând poate și la cununa de lauri acordată „salvatorilor planetei”. Se gudură în fața oricui le oferă mălai și faimă. Ei primesc fonduri generoase pentru ca rezultatele cercetărilor lor să se plieze pe agenda politică a sponsorilor. Le convine să fluture amenințarea, dar pe de altă parte să o lungească cât mai mult, pentru ca proiectele lor să continue să beneficieze de finanțare. Dacă ne-ar paște apocalipsa climatică în următorii 10 ani, nu le-ar mai păsa lor de astfel de amănunte, de bani și de lauri, ci ar fi primii care ar ieși disperați în fața întregii lumi, înaintea Gretei și a adolescenților care o idolatrizează. De fapt, ei lansează avertismente catastrofice în care în mod evident nu cred pe de-a întregul.  Ei știu că teoria lor nu e 100% dovedită, că există și obiecții semnificative, pe care le-ar dori cenzurate și marginalizate, și despre care vom mai vorbi. Sunt niște false Casandre, care pe undeva cred în „dracul” de care vor să ne exorcizeze. Numai că în sinea lor probabil că nu îl consideră atât de negru, pentru a putea profita cât mai mult de statutul care le este oferit politicieni. În mod evident, interesele unora și ale altora coincid, așa că ceea ce vedem zi de zi nu ar trebui să ne mai surprindă.

În cele ce urmează voi încerca o analiză lucidă și obiectivă a fenomenului la care asistăm în prezent și care datorită atenției excesive pe care i-o acordă mass-media occidentală ne va urmări și în anii următori. Trebuie să lăsăm isteria deoparte și să punem în evidență o serie de fapte esențiale pentru a înțelege ce se întâmplă de fapt cu lumea de azi.

Marea Transformare: schimbarea urgentă a paradigmei energetice

Teoria care a căpătat treptat un caracter de dogmă indiscutabilă este cea a „încălzirii globale antropogene”, adică a încălzirii fără precedent a climei planetei datorată emisiilor de CO2 (dioxid de carbon), gaz rezultat din toate procesele de ardere a combustibilor fosili: benzină, motorină, gaz, cărbune. Adică practic tot ceea ce a constituit motorul civilizației de până acum, resursa principală de energie care a permis dezvoltarea economică și atingerea unor standarde de viață superioare tuturor epocilor istorice anterioare.

De-acum însă: STOP! Teoria conform căreia concentrația sporită în atmosferă de CO2 antropogen ar cauza un efect de seră la nivel planetar reclamă măsuri radicale. Dacă omenirea nu va renunța total și cât mai rapid (în mare parte în următorii 10 ani) la aceste surse de energie, ne paște „apocalipsa climatică”: o încălzire globală a temperaturii planetei cu 4-5 grade în următoarele decenii, cu consecințe catastrofale pentru întreaga omenire. Soluția propusă e „decarbonizarea” totală și folosirea în exclusivitate a „energiilor verzi”, „regenerabile” (eoliană, solară, hidraulică, etc).

O gândire rațională trebuie să fie conștientă de faptul că resursele de combustibili fosili sunt limitate și se vor epuiza în timp. Că în viitor va trebui apelat oricum la surse alternative de energie și la noi tehnologii. Unde e așadar problema? Ei bine, aceasta constă în urgența cu care trebuie să se facă această tranziție, chiar dacă tehnologiile menite să le înlocuiască pe cele vechi nu sunt nici pe departe la fel de fiabile. În mod normal, noile tehnologii, atunci când se vor dovedi cu adevărat performante și rentabile, le vor înlocui de la sine pe cele vechi. În câteva decenii acest fapt s-ar fi putut produce de la sine, pe cale „naturală”. Numai că în realitate asistăm la o forțare fără precedent, aproape irațională, în această direcție. Se vizează în primul rând renunțarea cu orice preț la tehnologiile prezentului, pentru a impune „de sus în jos” anumite alternative care încă nu și-au dovedit fiabilitatea deplină.

Aceste metode heirupiste pretind că pun pe primul plan reducerea emisiilor de CO2. Noul președinte al Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a declarat chiar că țelul care trebuie atins de Uniune este cel de „zero emisii” în anul 2050. Așadar această politică va avea mai devreme sau mai târziu efecte asupra tuturor țărilor europene, inclusiv asupra României, unde deocamdată nu e o temă fierbinte. Dar nu peste mult timp va fi, nu încape îndoială.

Ceea ce nu ne spun artizanii acestei politici, este de unde va veni curentul „ecologic” necesar, dacă în viitor întreg parcul de automobile va folosi motorul electric? Sau litiul necesar bateriilor, o cantitate ipotetică, aflată mult peste rezervele mondiale existente? De unde? Deși dreptul la liberă circulație e prezentat drept una din realizările fundamentale ale UE, acesta va trebui reinventat. Străbaterea continentului dintr-o parte în alta cu un vehicul a cărui autonomie măsoară în jur de 300 km și a cărui reîncărcare durează câteva ore, va deveni o experiență insolită. Stațiile de reîncărcare, care se presupune că vor fi supraaglomerate, vor deveni un soi de oaze multifuncționale în deșertul de beton al autostrăzilor. Pentru a ajunge să stai câteva ore cu mașina „la priză” va trebui să aștepți cuminte, la rând, alte ore bune. Probabil în jurul acestor puncte se va dezvolta o întreagă industrie de agrement, cu restaurante, magazine, parcuri de distracții, cinematografe, piscine, hoteluri. Omul nostru care sosește acolo cu bateria descărcată va trage un tichet cu un număr de ordine, după care se va putea relaxa în voie până îi vine rândul la alimentat. Un viitor minunat, nu-i așa? Un scenariu demn de utopiile SF! Ce ne-am putea dori mai mult: orice călătorie mai lungă va îmbina de-acum încolo utilul cu plăcutul!

Viitorul ne va aduce probabil și acel miraculos combustibil care încă nu există, și cu care vor putea circula vapoarele și avioanele, care nu vor mai avea voie să folosească păcura, motorina sau kerosenul, toate fiind combustibili fosili, emitenți de CO2. Ne poate da detalii vreunul din politicienii care s-au molipsit această fixație a decarbonizării totale și cât mai rapide? Cu ce combustibil vor circula aceste mijloace de transport? Pentru a visa mai departe la cum ar arăta atunci viitorul: ne vom întoarce poate la corăbiile „ecologice” cu pânze, de pe puntea cărora vom putea admira magnifice panouri solare zburătoare? Sau mai degrabă, deși nu se spune explicit, se are în vedere reducerea masivă a transportului pe apă, prin aer dar și pe uscat?

Cu ce surse de energie se vor încălzi locuințele oamenilor, în cazul în care combustibilii fosili vor fi la un moment dar interziși? Tot cu electricitate, eventual cu pompe de căldură alimentate cu electricitate? Dar blocurile, instituțiile, halele industriale? E drept că există deja tehnologii în acest sens, pompe de căldură gigantice, dar ele sunt folosite doar la clădiri noi, construite la alte standarde de izolație termică. Ne spune cineva cu ce se vor încălzi clădirile vechi mari, unde sunt analizele dacă adaptarea acestei tehnici la clădirile existente e fiabilă sau la un preț accesibil omului obișnuit? Sau cum se va depăși dezavantajul inerent al acestor pompe de căldură, care la temperaturi foarte scăzute își ating limitele, sistemul de încălzire fiind nevoit să apeleze la resurse suplimentare pentru a asigura în interior o temperatura decentă? Cum combustibilii fosili vor fi interziși, singura variantă rămâne curentul electric. Produs prin ce metode? Instalații eoliene, care pe o vreme liniștită dar geroasă de iarnă, pur și simplu ... stau? Așadar, chiar dacă această tehnologie e o variantă bună în multe cazuri, deocamdată nu e o soluție universală.

Toate cele de mai sus vor trebui să devină realitate peste nici 30 de ani, dacă se va merge în direcția decarbonizării totale în termenul preconizat. Numai că alternative serioase pe scară largă nu există încă. Deocamdată se improvizează. Ideea pare a fi mai degrabă aceea de a restrânge, limita, interzice, în numele unei ipotetice „stări de urgență climatică” și pe urmă: las’ că vedem cu ce le vom înlocui pe toate acestea pe scară largă. Există un plan care să mizeze cumva pe extinderea masivă a energiei atomice care, după cum se știe, nu emite gaze cu efect de seră? Măcar pentru o perioadă de 30-40 de ani, timp în care s-ar putea dezvolta în liniște tehnologiile viitorului care să constituie alternativa reală la cele de până acum? Evident, nu, pentru că nici energia atomică nu e considerată „ecologică”.

Acest imperativ al salvării planetei e de fapt doar pretextul ecologic pentru o transformare socială fără precent, care nu poate fi realizată cu metode democratice. Când vine vorba de viața sau de moartea lumii, oamenii ar putea fi siliți să aleagă între o dictatură globală și extincția speciei umane – cel puțin dacă ne luăm după concepțiile artizanilor acestei Mari Transformări[3] (a se vedea și „Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă”[4] a ONU, analizată aici [5] ) teorizată de ideologii unui curent care poate fi descris cel mai bine prin termenul de eco-marxism. Care diferă de marxismul clasic doar prin pretextele invocate, țelul final fiind același. Căci după unii, doar socialismul planetar, dirijismul total, ne mai poate salva de apocalipsa climatică care ne-ar amenința în viitorul apropiat.

Cu câțiva ani în urmă, când presa mainstream nu era subordonată complet acestei tematici, se mai puteau citi interviuri cu titlul „Pe drumul spre dictatura climatică” [6] , în care istoricul și  profesorul berlinez Wolfgang Wippermann, expert în totalitarism, aprecia ideologia acestei „Mari Transformări” drept o distopie, un produs al unor fanatici ai științei care vor să-și impună concepțiile cu orice preț. Pe scurt, avem de-a face cu o mentalitate îmbibată de „mesianism revoluționar”, cu scopul de a face o lume mai bună, trecând peste”mecanismele de blocaj” și pozițiile de „veto” care ar inhiba această transformare. Spus fără perdea: o dictatură la scară mondială.

Observații pertinente, căci tocmai asta pare a fi urgența reală a promotorilor acestei religii seculare: transformarea societății în sensul cedării controlului (adică a resturilor de democrație care au mai rămas) unei elite globaliste „luminate” care ne va conduce pe cele mai înalte culmi ale … nu vă sună cunoscut? Iar unul ca Ceaușescu … nu cumva ar putea fi reabilitat cândva drept un veritabil pionier al salvării climei? Cu restricțiile sale forțate la combustibili, căldură, curent electric, carne (considerată mai nou neecologică) prin care a ținut un popor întreg în întuneric, frig și foame, nu s-a dovedit el oare un vizionar cu adevărat „genial” și un înaintemergător al actualului trend ecologist? Din păcate pentru el, nu a știut să-și împacheteze suficient de bine aceste măsuri nepopulare. I-a lipsit argumentul irefutabil al celor de azi, că toate aceste sacrificii trebuie făcute pentru salvarea planetei. Altminteri, peste 30 de ani i s-ar fi ridicat probabil statuie la Bruxelles ... Iar tovarășa Elena, nu cumva își va putea restabili și ea faima de academician specialist în „codoi”, termen aflat actualmente în vogă maximă?

Știință instrumentalizată de politica globalistă. Omniprezentul Soros amestecat și aici.

Ideea instrumentalizării politice a teoriei „încălzirii globale” a apărut în 1988 în Statele Unite. Pe 23 iunie 1988, înaintea unei comisii a Senatului prezidată de senatorul democrat Timothy Wirth a fost prezentat un raport al climatologului (de fapt de formație astronom) James Hansen, la acea vreme președinte al „Goddard Institute for Space Sciences”[7] [8].  Wirth, printre altele membru al organizației globaliste „Council of Foreign Relations” (CFR) [9], a intuit imediat potențialul mesajului acestei teorii în folosul agendei globalismului, indiferent de corectitudinea ei. Într-un interviu publicat în 1993, acesta este citat cu afirmația: „Va trebui să ne folosim de tema încălzirii globale. Chiar dacă teoria încălzirii globale este falsă, noi vom face ceea ce trebuie, în termeni de politică economică și de mediu” [10]. Cu alte cuvinte, ceea ce primează este de fapt cu totul altceva decât adevărul științific.

Desigur, pentru atingerea scopurilor politice dorite, această teorie trebuia prezentată drept una indiscutabilă, cu un caracter cvasi-dogmatic. Era nevoie de o autoritate științifică menită să vegheze la „puritatea” ei. Astfel a luat ființă sub egida ONU, tot în 1988, institutul „Intergovernamental Panel on Climate Change” (IPCC), care publică anual rapoarte alarmiste despre încălzirea globală în care se pretinde că aceasta se datorează într-o proporție covârșitoare cauzelor antropogene. Încă de la începuturile sale, acest IPCC s-a manifestat drept o organizație cu scopuri în principal politice, iar nu legate de ținuta și rigoarea științifică. Faptul nu a scăpat ziaristei Elaine Dewar de la Hamilton Spectator, care pe lângă această observație mai scrie, legat de impresiile pe care le-a lăsat Maurice Strong, președinte al United Nations Environment Program (UNEP), una din instituțiile care au „nășit” IPCC, că acesta doar „se folosește de ONU drept o platformă pentru a „vinde” criza globală a mediului și agenda guvernării globale”[7].

Mașinăria de propagandă a început să funcționeze la turație maximă, fiind finanțată în mod evident cu sume uriașe. În anul 2006 s-a lansat celebrul film „An Incovenient Truth” al lui Al Gore, fost vicepreședinte al SUA sub regimul Clinton, menit să prezinte această problematică publicului larg. Filmul a constituit piesa principală din intensa campanie de lobby făcută de Gore la acea vreme care – oare e o surpriză? – a fost finanțată în mod substanțial de cine altcineva, decât de faimosul George Soros [11]! Om inteligent și totodată cât se poate de pragmatic, acesta a intuit toate avantajele pe care le poate aduce o campanie cât mai zgomotoasă pentru „protejarea climei”. Astfel, controversatul multimiliardar, cunoscut pentru talentul său în domeniul speculațiilor bursiere, nu a putut pierde prilejul să-și recupereze cu surplus investițiile făcute în campaniile de lobby și în ONG-urile ecologiste. Nu e de mirare că activitățile acestora și influența lor asupra politicii guvernamentale (în perioada ante-Trump) au dus la prăbușirea acțiunilor unor mari companii de exploatare a cărbunelui. Astfel încât cei care au pariat la bursă pe această evoluție, precum a făcut Soros, s-au ales cu câștiguri imense[12].

Cele doar câteva elemente prezentate aici ar trebui să fie suficiente pentru a înțelege că această teorie a încălzirii globale e doar un pretext sau instrument menit să provoace profunde transformări social-politice la scară mondială. Iar faptul că e promovată cu atâta asiduitate drept un adevăr indiscutabil (fie că e sau nu așa) nu trebuie să ne mire.

Cu toate acestea, adevărul unei teze nu depinde de intensitatea propagandei făcută pe seama ei, ci trebuie analizat prin prisma cu totul altor criterii.

Absența consensului științific

Un document recent al IPCC[13], făcut public nu întâmplător exact în preajma summitului ONU pe tema climei din 21-23 septembrie 2019, trage ca de obicei un vehement semnal de alarmă, susținând că ghețarii din zonele arctice se topesc într-un ritm accelerat, rezultatul fiind creșterea catastrofică a nivelului oceanelor planetare în deceniile următoare, cu un impact dezatruos asupra așezărilor umane din zonele de coastă. Acest apel disperat (care cerea politicienilor să ia măsuri neîntârziate pentru a preveni catastrofa) a fost, bineînțeles, preluat cu generozitate de toate mediile mainstream.

Aproape simultan, pe 23 septembrie 2019, peste 500 de oameni de știință din numeroase țări au semnat o scrisoare deschisă adresată Secretarului General ONU, Antonio Guterres, în care din contră, se face un apel la rațiune și luciditate, respingându-se tezele „alarmiștilor”[14]. Astfel, sub titlul „Nu există o urgență climatică”, documentul expune elocvent și concis următoarele puncte: încălzirea climei are atât cauze naturale cât și antropogene, iar acum asistăm într-adevăr la o fază de încălzire, însă nu e ceva deosebit, căci astfel de perioade au mai existat în istoria planetei. În plus, această încălzire este mult mai lentă decât s-a prognozat, modelele folosite pentru a determina evoluția climei fiind inadecvate, datorită influenței exagerate pe care o atribuie factorului CO2. Pentru această perioadă de încălzire globală în care ne aflăm nu există nicio evidență statistică a unei frecvențe sporite a dezastrelor naturale ca uragane, inundații sau secete. Așadar nu avem de-a face cu nicio urgență climatică, iar țelurile propuse pentru o decarbonizare totală până în anul 2050 sunt nerealiste și nocive.

Cum era de așteptat, mediile mainstream nu au suflat o vorbă despre acest punct de vedere diferit. În orice caz, se poate constata că nu există un consens la nivelul comunității științifice. Numai că opiniile care ies din cadrul dorit de unii sunt pur și simplu marginalizate, cenzurate, trecute sub tăcere, pentru a nu le deranja agenda politică.

Punctul nevralgic al întregii teorii, care nu a fost explicat până acum într-un mod satisfăcător și nu a putut fi demonstrat nici prin experimente, este următorul. Deși procentajul de CO2 în atmosferă este de doar 0,04%, dintre care doar 4,3% este de origine antropogenă[15], cum se explică atunci imensul efect de amplificare pe care aceste cantități infime îl au asupra temperaturii globale, mai precis asupra pretinsului efect de seră care ar duce la această semnificativă încălzire globală? E unanim acceptat faptul că dioxidul de carbon absoarbe energia radiațiilor infraroșii pe care apoi o emite sub formă de căldură, dar magnitudinea efectelor produse la scară planetară de o concentrație totuși extrem de redusă rămâne un subiect controversat în comunitatea științifică.

Tabăra „încălziriștilor” este în mod evident mai numeroasă, dar acest fapt poate avea și cauze de o cu totul altă natură: propaganda mediatică puternică în favoarea acestei teze sau fondurile substanțiale care sunt alocate în mod expres pentru susținerea ei, iar nu cum ar fi normal, pentru o cercetare obiectivă și lipsită de idei preconcepute.

Unul din argumentele favorite ale propagandei pro-încălzire antropogenă este așadar cel al „consensului” care ar domina comunitatea specialiștilor în climatologie. Adesea se aduce în atenție, citat ca o mantră scurtă și de efect, faptul că 97% din oamenii de știință susțin această teorie. Cifra în cauză este bazată pe câteva meta-studii, care ar fi analizat concluziile unui mare număr de articole științifice (peste 12000). Deja acest fapt e de natură să ridice un semn de întrebare, înaintea oricărei analize mai aprofundate a metodologiei acestor meta-studii. Concluzia corectă ar fi pe moment doar aceea că 97% din articolele luate în considerare susțin teza încălzirii globale antropogene, fără a da indicii asupra ponderii numerice efective a celor două tabere adverse. Totuși, dacă „încălziriștii” sunt mai productivi sau dacă (așa cum se întâmplă de fapt) articolele lor își găsesc loc mult mai ușor în paginile revistelor de specialitate decât cele „eretice”, atunci procentajul în cauză e lesne de înțeles.

Numai că cifra de 97% folosită ca argument retoric decisiv în multe dezbateri tot nu rezistă unei analize aprofundate. Pentru că de fapt ea se referă la ponderea articolelor (dintre cele luate în considerare în studiu, multe fiind pur și simplu trecute cu vederea pe baza unor criterii subiective) care susțin că activitatea umană are un efect oarecare, oricât de mic, asupra climei, chiar și atunci când nu se estimează în ce grad[16]. Prin urmare, cifra respectivă trebuie relativizată, iar cei interesați trebuie să știe că s-a făcut deja o demontare meticuloasă și detaliată[17] a pseudo-studiilor care au promovat această gogoașă care sună impresionant, dar a … gol.

Și nu e singura poziționare critică în această privință. Între timp a apărut și un institut „rival” al IPCC, cu un nume foarte asemănător, NIPCC[18] -  de data aceasta însă un institut neguvernamental, semnificat prin litera N din acronim. Într-unul din rapoartele publicate de acest institut independent, intitulat „Why Scientists Disagree about Global Warming”[19] („De ce oamenii de știință sunt în dezacord în privința încălzirii globale”), este demontată printre altele și acea cifră fantezistă de 97%, foarte asemănătoare cu scorul pe care îl obțineau în alegeri candidații partidelor comuniste din regimurile dictatoriale cu partide unice.

Cea mai mare parte a documentului este dedicată unei critici amănunțite a activității IPCC. Astfel, se scoate în evidență faptul că acest institut a fost creat cu scopul precisde a studia efectele activității umane asupra climei, fiind mai degrabă parte a unei agende politice decât a unui demers dedicat exclusiv adevărului științific. Astfel, se spune în raportul NIPCC, orice abordare științifică ar trebui să pornească în primul rând de la ipoteza că schimbările climatice sunt rezultatele unor procese naturale. Aceasta este așa-numita ipoteză nulă în statistică, care poate să fie adevărată sau nu. Iar oricine are cunoștințe în domeniu știe că aceasta se alege de obicei contrar evidențelor livrate de observațiile empirice care ne sugerează că activitatea umană ar putea influența clima. Aceasta ar fi așa-numita ipoteză alternativă, cea pe care o suspectăm că ar putea fi adevărată. Apoi, în urma unei analize statistice (în acest caz foarte complexă), se poate determina dacă încălzirea este într-adevăr una datorată variabilității naturale (adică ipoteza nulă ar fi adevărată), sau dacă aceasta nu e una întâmplătoare, caz în care ipoteza nulă este respinsă drept falsă, considerându-se influențele antropogene suficient de importante pentru a determina o schimbare a climei.

Ei bine, metodologiei aplicate de IPCC îi este reproșată tocmai inversarea celor două ipoteze, ceea ce este o eroare gravă și fundamentală. Astfel, IPCC pleacă de la premisa indiscutabilă că activitatea umană influențează clima și nu face altceva decât să caute dovezi în sprijinul acesteia. Nu și-a pus niciodată problema să lase deschisă și posibilitatea unor concluzii contrare, pentru că aceasta ar contraveni de fapt scopurilor pentru care a fost înființat.

Poate că un exemplu simplu va explica mai limpede unde este greșeala în acest tip de abordare. În scenariul care urmează, avem bănuiala că un producător ne înșeală la cântar. Produsul care ar fi trebuit să cântărească 1kg îl bănuim a fi de fapt mai ușor, dincolo de variațiile statistice permise între anumite limite. Cum ne poate veni ideea asta? Simplu: am dat inițial peste unul sau două ambalaje cu o greutate sub normă. Dar numai cu o floare sau cu două nu se face primăvară. Ce facem atunci mai departe? Analizăm un eșantion mai mare, calculându-i media. Să presupunem că aceasta dă un rezultat sub valoarea teoretică de 1kg. Înseamnă oare acest fapt că am demonstrat automat înșelăciunea? Evident, încă nu, după cum știe oricine are noțiuni elementare de statistică. Căci abia acum începe munca științifică pentru a stabili care este explicația cea mai probabilă pentru datele noastre empirice.

Anume, în acest caz se stabilește așa-numita ipoteză nulă, care este exact contrară cu ceea ce ne oferă observațiile concrete. Aceasta ar fi în acest caz: greutatea de 1kg este de fapt respectată, abaterile observate fiind întâmplătoare. Iar ipoteza alternativă este dată de ceea ce am observat de fapt în eșantion, contrar ipotezei nule, și care ne dă de bănuit că suntem înșelați la cântar.

În urma unei analize statistice, care ține cont de distribuția de probabilitate asumată pentru variabila aleatoare care este greutatea produsului, se poate stabili dacă abaterile de la normă sunt într-adevăr substanțiale, putând fi puse pe seama unei fraude sistematice, caz în care ipoteza nulă este respinsă, acceptându-se alternativa. Sau dacă, dimpotrivă, abaterile sunt datorate întâmplării, caz în care ipoteza nulă este confirmată.

Prin urmare, ambele rezultate sunt în principiu posibile, rămânând să stabilim prin metode matematice care e varianta mai probabilă.

Ce se întâmplă însă dacă facem greșeala să inversăm ipotezele? Mai precis, dacă punem drept ipoteză nulă tocmai faptul că suntem înșelați la cântar, așa cum ne indică eșantionul nostru? În cazul acesta orice test statistic este inutil, pentru că rezultatul e cunoscut dinainte: el va confirma întotdeauna ipoteza nulă. În acest caz nu e posibil decât un singur rezultat, mai precis cel dorit dinainte și susținut de niște indicii oricât de mici.

Să comparăm acum scenariul de mai sus cu metodologia IPCC, care face tocmai această eroare fundamentală și care nu poate duce la alte rezultate decât cele care sunt conforme cu scopurile sale. Presupunând că am avea elemente să credem că activitatea umană are o influență asupra creșterii temperaturii globale, în mod normal ar trebui să alegem drept ipoteză nulă tocmai contrariul, adică faptul că încălzirea are totuși cauze naturale. Ei bine, la IPCC e invers. Iar procedând așa, aducând unele argumente în favoarea ei (cum ar fi unele de tip circumstanțial, ca topirea ghețarilor), nu va avea niciodată opțiunea de a analiza dacă influențele antropogene sunt suficient de importante pentru a modifica clima, sau dacă aceste modificări climatice sunt mai degrabă aleatoare. Aceasta pentru că rezultatul e cunoscut dinainte, ca în cazul de mai sus: ipoteza nulă nu va putea fi niciodată respinsă. Mai precis, orice indiciu în favoarea încălzirii globale cauzată de activitatea umană e deja o dovadă în acest sens.

Continuând cu comparația de mai devreme. Cum ar trebui să procedez dacă aș vrea să demonstrez cu orice preț că sunt înșelat la cântar? Câtă vreme eșantionul îmi dă dreptate, adică media sa este sub 1kg, nu mai am ce analiza, căci dacă aleg ipoteza nulă după cum îmi convine, iar nu după regulile statisticii, ea va fi confirmată întotdeauna. Ce se întâmplă însă dacă într-un alt eșantion aș putea da la un moment dat și peste niște ambalaje mai grele, care îmi strică media, ducând-o la peste 1kg? În acest caz am două opțiuni. Fie găsesc justificări cât mai potrivite pentru a elimina piesele buclucașe, „ajustând” astfel convenabil datele (mutatis mutandis: ignor orice contraargument la teoria încălzirii globale, căci nu are cum să fie adevărat, din moment ce eu consider adevărat tocmai contrariul), fie … procedez așa cum ar proceda un statistician cinstit: vasăzică eșantionul îmi contrazice părerea? Nu cumva greutatea peste medie a acestui eșantion e doar rodul unei întâmplări? Atunci testez ipoteza zero, care de data aceasta e cea contrară eșantionului, cum e și firesc, pentru a vedea cum stau lucrurile. Dar, dacă procedez în acest mod, îmi tai singur craca de sub picioare, recunoscând automat greșeala metodologică pe care am făcut-o fără să clipesc în celălalt caz, când eșantionul a dat o greutate prea mică.

Din cele două variante, evident că IPCC-ul o alege pe prima. Adică refuză să ia în considerare „eșantioanele” care ar contrazice ipoteza nulă pe care și-a asumat-o apriori, aplicând după caz o selecție și ajustare a datelor și argumentelor, pentru a obține în final rezultatul dorit.

În raportul NIPCC se mai critică faptul că modelele și prognozele folosite de IPCC pentru a estima creșterea viitoare a temperaturii globale și a influenței factorului CO2 sunt inacurate, fiind contrazise în timp de evoluția reală a parametrilor. Dincolo de acestea, se aduce în discuție și tendențiozitatea (bias) care afectează rezultatele publicate de numeroși cercetători, aceasta datorându-se unor factori extraștiințifici, cum ar fi carierismul, accesarea de granturi, propriile vederi politice, etc. Pe scurt, atunci când inteligența se suprapune cu oportunismul, sau când propriile vederi coinicid cu cele ale sponsorilor, atunci rezultatele cercetării nu pot indica decât într-o singură direcție.

Falsificări metodologice și manipulări de date în numele unui interes superior?

E cazul să venim și cu exemple la afirmațiile de mai sus. În anul 2009, comunitatea climatologilor a fost zguduită de un scandal imens care a fost denumit Climategate. Despre ce a fost vorba? Calculatoarele institutului britanic CRU (Climate Research Unit), afiliat IPCC, au fost sparte de hackeri, care au făcut publice o mare cantitate de fișiere, inclusiv schimburi de e-mailuri între cercetătorii în domeniul climei. Ceea ce s-a dezvăluit astfel din „bucătăria internă” a acestei comunități a produs un adevărat cutremur: manipulări de date, secretomanie, ură împotriva celor cu puncte de vedere diferite și intrigi pentru eliminarea lor din pozițiile de directori de publicații, etc. Pentru a înțelege pe scurt ce s-a descoperit atunci când vălul care acoperea asemenea secrete murdare a fost ridicat, se poate viziona pe internet un excelent documentar realizat la vremea respectivă de televiziunea finlandeză[20]. Un rezumat al problematicii poate fi citit aici[21], iar cei care doresc amănunte mai detaliate cu un caracter tehnic, le pot găsi de exemplu aici[22].

Piesa de rezistență a acestor scurgeri de informații a constituit-o descoperirea unor e-mailuri din care reiese că datele pentru realizarea celebrei curbe a temperaturii globale numită „hockeystick-diagram” au fost manipulate[23]. Este vorba de o diagramă sub forma unei „crose de hochei”, publicată inițial în anul 1999 în revista „Nature” de Michael Mann, care ar reproduce temperatura medie globală pe o perioadă se câteva secole, până în anul 2000. Cea mai mare parte a curbei are o desfășurare orizontală sau chiar ușor descrescătoare, asemenea cozii lungi a crosei, pentru ca în ultimele decenii să o ia într-un mod abrupt în sus, asemănător cu paleta scurtă din capătul crosei.

Disputele au continuat și în anii următori. Astfel, Michael Mann, profesor la Pennsylvania State University, a fost acuzat de impostură de către Tim Ball, un cercetător cu opinii contrare. Acesta a făcut chiar următorul joc de cuvinte: „locul lui Mann nu este la Penn State, ci într-un State Pen”, adică într-un … penitenciar de stat! Lezat, Mann l-a dat în judecată pe Ball pentru calomnie în anul 2011. Procesul s-a tărăgănat vreme de mai mulți ani, timp în care reclamantul a fost solicitat în repetate rânduri să risipească insinuările la adresa sa prin publicarea datelor originale, neprelucrate, și a algoritmului prin care pe baza lor a realizat controversata diagramă. Acesta însă nu a putut sau nu a dorit să o facă, amânând la nesfârșit termenele de judecată. Până când, pe 23 august 2019, tribunalul a respins în cele din urmă plângerea lui Mann ca nefondată, deoarece acesta nu a reușit să producă dovezi în susținerea punctului său de vedere. Acest verdict e interpretat de oricine are capul pe umeri drept o înfrângere a lui Mann, o puternică lovitură de imagine la adresa sa, bănuiala firească fiind aceea că dacă ar fi dat curs solicitărilor de a-și face publice „secretele”, imaginea sa ar fi ieșit și mai șifonată. O prezentare în detaliu a cazului, inclusiv a controversei pe seama celebrei „hockeystick-diagram” poate fi citită aici[24].

Avem însă și alte exemple în care se vorbește despre manipularea datelor. De data aceasta e vorba de datele statistice privind temperatura medie globală publicate de NASA-GISS (Goddard Institute for Space Sciences) care sunt „ajustate” în permanență, după cum dictează interesul[25]. Cei care au curiozitatea să se convingă singuri, pot merge la site-ul cu datele respective[26], care sunt actualizate lunar. Ei bine, se poate constata că de la o lună la alta, datele din trecut, fie și cu decenii în urmă, nu rămân aceleași, cum ar fi poate de așteptat, ci suferă mici variații, suficiente pentru a produce modificări substanțiale în trendul temperaturii globale pentru următoarele decenii. Cine nu are răbdare să facă acest experiment pe cont propriu, poate extrage cu wayback machine toate versiunile fișierului stocate de-a lungul timpului în arhiva internetului[27]. Dacă luăm de pildă anul 2000 și comparăm temperaturile medii globale lună de lună ale acelui an din versiunea cea mai veche a fișierului (4 ianuarie 2012): 18   53  50   53   31  37   36   39  35   19   28  24 (sutimi de grad peste temperatura de referință, care este media anilor 1950-1980) cu datele din cea mai recentă versiune (3 septembrie 2019): 23   56  57   57   36  41   38   42  40   28   32  29, putem remarca diferențe esențiale, fără excepție „în sus”. Desigur, temperaturile anului 2000 nu au cunoscut în realitate nicio creștere „retroactivă”, dar e evident că algoritmii de calcul ai acestor temperaturi medii pe baza datelor măsurate efectiv, deci neprelucrate, au cunoscut de-a lungul timpului ajustări substanțiale, cu un sens unic: temperaturile din trecutul apropiat au luat-o mereu „în sus”, cel puțin pe hârtie …

Nici modelele pe baza cărora specialiștii de la IPCC calculează trendurile alarmiste ale temperaturii globale pentru următoarele decenii nu au scăpat de critici, cum ar fi cele din partea japonezului Mototaka Nakamura, autor a numeroase articole de specialitate, dar și al unei broșuri cu titlul „Confessions of a climate scientist: the global warming hypothesis is an unproven hypothesis” [28](Confesiunile unui climatolog: ipoteza încălzirii globale este una nedemonstrată), sau venite din partea cercetătorului american de la Stanford, Patrick Frank. Într-un articol publicat în revista „Frontiers of Science” [29] acesta arată că modelele computaționale folosite de IPCC pentru calcularea evoluției temperaturii globale implică de fapt doar o relație simplă, de dependență liniară, între cantitatea de gaze cu efect de seră și creșterea temperaturii, deși ecuațiile folosite pentru modelare sunt de o complexitate extremă. Autorul a reușit să reproducă cu exactitate toate rezultatele calculelor IPCC pornind de la aceleași date de input, folosind o relație de dependență foarte simplă. Pe scurt, cu o mică „jucărie” extrem de simplificată, el a reușit să emuleze toate rezultatele obținute de programele sofisticate ale climatologilor „oficiali”. Ceea ce iarăși e un indiciu asupra faptului că parametrii din programele de calcul sunt în permanență „ajustați” pentru a obține rezultatele dorite dintru început. O descriere ceva mai puțin tehnică a rezultatelor sale poate fi citită aici[30], iar întreaga poveste a publicării articolului său, după o odisee de câțiva ani, aici[31]. Autorul documentează „argumentele” ridicole prin care o serie de revieweri i-au respins în mod repetat articolul (până când în final a fost acceptat în revista amintită), dorind să arate prin aceasta incompetența crasă în domeniul modelării și calculelor numerice a multor „climatologi”. Concluzia sa este că aceștia „nu sunt oameni de știință. Modelarea climatică nu este parte a științei fizicii. Modelatorii climei nu au pregătirea necesară pentru a evalua fiabilitatea fizică a propriilor modele.”

Iraționalitatea unei pseudo-religii seculare

Argumente care pur și simplu afirmă această teză a încălzirii globale antropogene pot fi citite în toate mediile „oficiale”. De aceea am încercat să prezint în acest lung eseu și care sunt criticile care se aduc acestei teorii.  Suntem într-o situație asemănătoare cu un proces de indicii. Ce decizie ar putea lua un judecător obiectiv și imparțial, după ce a ascultat punctele de vedere ale ambelor părți?

Acuzarea, adică cei care acuză omenirea că a provocat așa-zisa încălzire globală, pleacă de la premisa vinovăției. Evident, acesta e poziția oricărui procuror care aduce dovezi împotriva celui aflat pe banca acuzării.

Teoria pe care o susține acuzarea ar putea fi, totuși, adevărată. Numai că menirea judecătorului este aceea de a asculta și argumentele celeilalte părți, într-un mod imparțial, păstrând prezumția de nevinovăție.

Ce se poate spune în apărarea celui acuzat? Dacă se știe nevinovat, el nu poate face altceva decât să demonteze argumentele acuzării, căreia îi revine de fapt sarcina probatorie. Doar comuniștii îți cereau să îți demonstrezi efectiv nevinovăția, ei plecând din start de la premisa opusă.

Argumentele contrare s-au adus. Cu toate acestea, teoria expusă de acuzare ar putea rămâne în principiu adevărată. Faptul că institutele de cercetare urmăresc în mod evident o agendă politică nu implică faptul că teoria încălzirii globale e falsă. Nici faptul că pentru a susține această teorie s-au folosit metodologii greșite, s-au manipulat date și s-au folosit modele computaționale inacurate sau „ajustate” nu o invalidează în mod automat. Pentru adepți, adevărul lor poate rămâne în continuare în principiu valabil, dar neatins, ca un nimb luminos în sferele sale înalte, lunecându-le mereu printre degete în încercările lor de a-l „prinde”, care până acum s-au dovedit a fi șubrede și falimentare. Dar cei care cred în el, nu vor renunța să caute să se apropie de esența sa magică, în impulsul lor care îi împinge la o vânătoare mistică de himere. Aceasta pentru că știința progresează continuu. Poate că datele de mâine ar putea fi mai precise, iar simulările în computer mai performante, reușind să demonstrezeîn cele din urmă fără dubiu ceea ce acum este doar intuit, crezut, sau  presupus drept adevărat într-un mod aprioric.

E ca și cum s-ar încerca o demonstrație „științifică” a existenței lui Dumnezeu. Așa ceva nu se va putea realiza niciodată, indiferent cât de plauzibile ar fi indiciile care s-ar aduce.

Termenul de „apocalipsă” înseamnă la originile sale „revelație” (gr. apokalipsis), motivat de revelația pe care Sfântul Apostol Ioan a avut-o pe insula Patmos despre sfârșitul vremurilor și care a fost inclusă, după cum știm, în „Cartea Apocalipsei” din Sfânta Scriptură. Ținând cont de anumite elemente simbolice descrise în ea cărora unii tind să le confere o interpretare literală, s-a impus pe scară largă o nouă semnificație a termenului. Anume, prin „apocalipsă” se mai înțelege o serie de dezastre și de cataclisme care ar vesti „sfârșitul lumii”. Ei bine, atunci când vorbim despre „apocalipsa climatică”, referirile sunt în primul rând la această teorie, că încălzirea globală pretins antropogenă ar putea duce la o catastrofă planetară. Dar nu e doar atât. Căci ea reprezintă în primul rând o credință, chiar o „revelație” pe care pretind că o au adepții ei.

Iar această credință nu poate fi zdruncinată practic prin nimic. Astfel, dacă în următoarele decenii încălzirea climei va încetini sau se va opri, ei se vor vedea confirmați în opinia lor. Vor spune că faptul se datorează măsurilor luate, care au fost corecte, prin urmare va trebui să „o ținem tot așa”. Dimpotrivă, dacă încălzirea va continua, ei vor avea aceeași atitudine alarmistă de până acum, spunând că „nu se iau suficiente măsuri”.

E practic un cerc vicios, din care singura ieșire ar putea fi ... venirea unei noi epoci glaciare, unicul leac care ar putea să-i convingă definitiv că „credința” lor e de fapt o himeră, că omul nu are puterea de a influența decisiv un sistem de dimensiunile și complexitatea Terrei. Deși probabil nici asta nu ar rezolva problema în mod definitiv, ci ar deschide o alta: e de așteptat ca atunci că apară o nouă sectă, contrară, care să propovăduiască „iarna apocaliptică” și „răcirea globală”, precum și ce măsuri ar trebui luate atunci pentru a o obține o „încălzire” a climei.

După cum vedem, ne aflăm de fapt în fața unei veritabile religii seculare, cu un caracter panteist. Care are o credință imuabilă, cu dogmele sale indiscutabile, cu o ierarhie instituționalizată, cu anateme împotriva ereticilor, cu un stil de viață ascetic (pentru adepții mai fervenți, cu mod de viață eco-vegan), cu amenințarea unei apocalipse dacă omenirea nu se convertește în masă la acest crez...

Cu alte cuvinte, avem toate ingredientele unei religii, cu excepția transcendenței și a caracterului personal al divinității înaintea căreia se închină membrii acestui cult sui-generis. Au credință (că lucrurile stau așa cum susțin), au speranță (că într-o zi vor reuși să demonstreze aceasta în mod inechivoc) dar le lipsește tocmai esențialul …

Dacă așa stau lucrurile, atunci o religie nu va putea fi combătută niciodată prin argumente pur științifice. Ci numai prin mărturisirea Celui Care a spus atât de simplu și de frumos: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”(Ioan 14:6) sau „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” (1 Ioan, 4:8).

Sunt cuvinte pe care nicio altă religie nu ni le poate oferi. Încât dacă vrem să căutăm izbăvirea, nu o vom putea găsi nici în decarbonizare, nici în paradisul terestru promis de utopia transformistă, ci doar acolo unde se află ea: la Dumnezeul Cel viu! „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei, 6:33)