ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Este 26 iulie, afară sunt 18 grade. Până acum a fost o vară într-atât de umedă și de rece încât până și soția mea, un om născut în nordul Europei, se cam plânge de vremea de afară. Un text scris anul trecut pentru ActiveNews îmi amintește că aveam încălzirea pornită și pe 14 iulie 2019.

Am pierdut desigur lupta în chestiunea încălzirii globale. Cei care cred încă că fizica, biologia, chimia și rațiunea au însemnătate într-o dezbatere intelectuală au fost copleșiți de vocile mulțimii de birocrați aflați pe statul de plată a diverselor guverne sau ONG-uri. Nu contează faptul că bioxidul de carbon este esențial în procesul de fotosinteză, că o dată cu creșterea concentrației acestuia plantele cresc mai mari și mai repede consumând din ce în ce mai mult bioxid de carbon. Este ignorat faptul că relativ recent viața animală a învățat să folosească bioxidul de carbon pentru a crea structuri de susținere extrem de stabile din punct de vedere chimic, este vorba de carbonatul de calciu conținut în recifele de corali, plancton, sau în roci precum marmura și travertinul, aceste procese biochimice extrăgând din atmosferă în mod practic ireversibil cantități imense de bioxid de carbon. Tot ce-am învățat la școală a devenit irelevant în fața avalanșei pseudoștiințifice revărsate dinspre Grete bolnave psihic, dinspre birocrații angajați de guvern și de ONG-uri. Dezvoltarea industrială, modul în care ne concepem și încălzim locuințele, automobilele și taxele pe care le plătim sunt toate influențate de lupta pierdută având adevărul de partea noastră, acum merităm să ne pierdem slujbele, merităm să ne lăsăm casele neîncălzite și să ne deplăsăm cu automobile ridicole tocmai pentru că ne-a fost lene și frică să spunem ce-am avut de spus atunci când toate aceste lucruri ar fi trebuit spuse.

Am pierdut dreptul de a gestiona riscurile așa după cum credem de cuviință nu acum, când avem de-a face cu un virus submicrosopic pe care încercăm să-l prindem în plase care filtrează particule de peste 0,3 microni, ci atunci când am acceptat ca guvernul să reglementeze ce facem cu propriile noastre corpuri în timp ce ne aflăm pe proprietățile noastre.

Naționalizarea gestionării riscului are consecințele pe care le are orice naționalizare. Știința economică ne arată dincolo de dubiu că socialismul gestiunii riscului aduce după sine escaladarea mizelor hazardului anume transformarea mizelor benigne în hazard moral, colapsul final fiind firesc și aproape dezirabil.

Dacă acum 50 de ani doar excentrici și extremiști de stânga precum dl. Nader credeau în obligativitatea centurii de siguranță, a căștii pentru bicicliști sau skiori (casca e obligatorie în tări occidentale precum Canada etc) sau în interzicerea fumatului în interiorul diverselor proprietăți private acum ciudații sunt cei care aleg să ignore centura de siguranță, să meargă cu bicicleta sau cu skiurile fără cască, ciudații sunt aceia care aleg să fumeze atunci când își beau cafeaua într-un restaurant. Am crezut rând pe rând că centurile de siguranță sau căștile de bicicliști nu sunt importante, că dreptul de a permite fumatul în restaurante private poate fi naționalizat și trecut din sarcina diverșilor proprietari în sarcina statului, că putem să cedăm guvernului dreptul de a reglementa ce facem cu propriile corpuri, că sunt chestiuni minore, că este cazul să nu fim nerezonabili.

Ne-am legat copiii de scaunele mașinilor transformând în coșmaruri drumuri cu mașina ce-ar fi putut decurge altminteri plăcut, le-am pus cască atunci când încercau să meargă cu bicicleta până când aceștia au renunțat și și-au deschis telefonul mobil, ne chinuim până la masochism fumând în frig sau căldură în fața restaurantelor, lăsăm mașinile să ne înnebunească până ne punem centura de siguranță, ne-am transformat de pomană viața în ceva lipsit de sens și de farmec, suntem prinși într-un stres continuu, în mare parte inutil, reglementări birocratice frizând imbecilitatea ne transformă viața în ceva stresant, searbăd, segmentat și lipsit de creativitate.

Înțelepciunea populară pune la îndemâna românilor cuiul lui Pepelea, cuiul bătut în grindă pe care Pepelea și-a rezervat dreptul de a-l folosi așa după cum dorește după ce și-a vândut casa. Urmarea se știe, Pepelea s-a ales în mod ilegitim și cu casa și cu banii de casă.

La început benign, apoi tot mai supărător, căpătând valențe din ce în ce mai sadice, guvernul, asemenea lui Pepelea, s-a insinuat în mod ilegitim în viața noastră privată.

Drumul către servitute a fost marcat de centura de siguranță, de cască, tigară sau pipă, acum s-a ajuns la mască. Am devenit nerezonabili atunci când credem că nu putem prinde pureci sau afide cu plase de fluturi, anume că nu putem filtra particule submicorscopice prin site destinate filtrării particulelor având dimensiuni de peste 0,3 microni.
Am muncit și trăit multă vreme în Tokyo, un loc aglomerat în care folosirea măștii era ceva uzual acum 30 de ani. Dacă masca era des întâlnită în metrourile din Tokyo, aceasta era inexistentă în zonele rurale. Cu alte cuvinte fiecare japonez gestiona riscul după cum credea că este bine pentru el însuși.

Am muncit și trăit ani de zile în țări musulmane, masca impusă de obicei și de religie era folosită de femeile locului. Am avut mereu grijă să revin periodic dinspre Asia sau dinspre lumea musulmană spre occidentul european sau american pentru a mă recalibra, pentru a mă reconecta la propria identitate. Acum sunt acasă, văd în jurul meu din ce în ce mai mulți oameni mascați ce se uită încruntați la mine. Din păcate pentru mine și pentru cei ca mine nu mai sunt bilete de avion disponibile către locuri unde să ne putem regăsi, propria lașitate și lene, propria delăsare intelectuală, propria delăsare morală a făcut să pierdem toate bătăliile ce-ar fi trebuit să fie ușor de câștigat, am rămas fără destinații plauzibile, fără locuri unde să putem respira în voie, am rămas lipsiți de casă, patrie și cultură, am rămas fără refugii unde să ne revenim după luptele pierdute pentru că n-am luptat, am rămas fără refugii unde să ne putem retrage.