Sărbătorile de iarnă în casele românilor erau primite cu sufletul plin, în tihnă, cu bucurie și recunoștință, păstrând cu credință și sfințenie tot ce învățaseră de la părinți.
 
Jucăriile pentru copii erau mai mult simbolice, dulciurile și hăinuțele noi erau cadourile pe care le primeau cu bucurie. Bradul de Crăciun, care nu se găsea în fiecare casă, era decorat pe atunci cu nuci învelite în staniol, cu mere și lumânări.

Încă din timpul postului, pe care unii îl țineau cu sfințenie, fiecare familie începea pregătirile pentru întâmpinarea marii Sărbători a Nașterii Domnului, muncind pentru curățenia generală a casei, pentru a se bucura apoi de îndeletniciri mai plăcute, precum înnoirea hainelor și prepararea bucatelor pentru masa de Crăciun.

Un rol important în pregătire îl aveau băcăniile, de unde bucureștenii  mai cu stare cumpărau carne, mezeluri, icre, măsline, vinuri fine, fructe exotice.

În general, însă, oamenii își preparau mâncărurile tradiționale în casă. Gospodinele înfășurau sarmalele, umpleau caltaboșii, tocau și condimentau cârnații și nu uitau nici de „fiertul șuncilor și al limbilor afumate”. Dulciurile erau și ele la mare cinste. Făcute cu trudă, dar și cu multă bucurie, cozonacii, plăcintele, baclavalele și sarailiile erau scoase aburinde și răspândind o aromă amețitoare din cuptoarele încinse, potrivit Historia.ro.
În seara de Crăciun se auzeau sunetele profunde și atât de diferite ale clopotelor multelor biserici din oraș. Efectul era copleșitor: unele clopote sunau falnic și maiestuos, pe când altele, tainic, stins ori vesel și zglobiu. Copiii învățau cu ceva vreme înainte colindele tradiționale, apoi se adunau cu mare bucurie în cete și mergeau din casă-n casă.

„În ajunul Crăciunului, cum începea să se însereze, se adunau grupuri, grupulețe de copii și, cu traistele de gât și un ciomag în mână care să-i apere de eventualii câini ieșiți în cale, plecau la colindat. Se colindau vecinii, brudele, bprietenii. Copiii se străduiau să cânte frumos și erau ascultați de toată familia adunată în jurul pomului de Crăciun. Erau răsplătiți cu covrigi rotunzi cu susan, nuci, mere, mandarine, portocale și bomboane. Când se umpleau traistele, colindul se termina și copiii se împrăștiau, fiecare plecând spre casă. Bucuria cea mai mare era să vii cu săculeții plini și să-i răstorni pe mușamaua pe care o punea mama special pe masă. Bani nu se obișnuia să se dea decât la casele care nu se pregătiseră pentru colind. Și cine nu se pregătea pentru colind?! Cu o săptămână înaintea colindului, simigeriile erau golite, în fiecare zi, de șirurile de covrigi. Șiruri de 50-100 de covrigi. Ca să faci față cu cinste colindului, cumpărai 200-300 de covrigi, că trebuia să te gândești și la colindătorii cu Steaua, și la irozi și la plugușorul de Anul Nou”, povestește Graziella Doicescu, în „Captivantul București interbelic”.

Dacă ulițele satelor răsunau de glasul micilor colindători de la miezul nopții și până în zori începând cu noaptea de 23 spre 24 decembrie, la oraș colindătorii își începeau colindul de seara și îl continuau până în miez de noapte.

În vremurile de demult, Ajunul era considerat semnalul general al intrării bucureștenilor în Sărbătoarea Crăciunului. Onorurile erau făcute mai întâi de către corurile de bărbați: corul Mitropoliei, cel de la „Domnița Bălașa”, precum și corul operei Teatrului Național. Cântecele acestora începeau la ora 8 seara, iar primul popas era făcut la Palatul Regal. Acolo se așezau în fața scării Palatului și începeau colindele cu emoție, căci auditoriul era format din Majestățile lor, împreună cu principii moștenitori și copiii acestora.

După ce terminau de colindat, ușile erau larg deschise și oaspeții erau poftiți în „sala de așteptare din josul aripii stângi a palatului”, unde îi întâmpina o masă încărcată cu covrigi, mere, nuci poleite,  portocale, ceai din belșug și prăjiturele de toate soiurile. Colindătorii se alegeau și cu sumedenie de daruri date de suverani care, la plecare, le urau „sănătate și voie bună de Sărbători”.
În ziua Crăciunului, din nici o casă din București, oricât de săracă ar fi fost, nu lipseau de la masă friptura de porc, sarmalele, vinul roșu ori de ce culoare preferau stăpânii și cozonacii rumeni și gustoși. Nimeni însă nu mânca înainte de a da de pomană pentru sufletul morților din familie. Pomana era dată rudelor și vecinilor, dar și celor nevoiași.
FOTO: onlystuff.eu

În schimb, boierimea sărbătorea Crăciunul cu un adevărat dezmăț culinar, așa cum arată o listă a bucatelor așezate la masă, întocmită de dom’ Pascale, negustor și meseriaș cinstit și stimat din Obor și de doamna sa Uța, băcăniță cu marfă bună și ieftină, dar și proprietară a multor terenuri din jur, aflate pe foaia de zestre – de pe Mașina de Pâine, numărul 52, lângă Fabrica de sifoane, la bariera Oborului.
Pe la ora 13, în ziua de Crăciun, se strângeau musafirii - Malaxa, Asan și Predoleanu, boierii Șerbănescu, Florescu și Ștefănescu, generalul Petroff, avocatul Petrovicescu, ambasadori, consuli.
Pe masa uriașă de 24 de persoane tronau farfurii de porțelan de Bavaria cu două spade, albastre încrucișate, și tacâmuri de argint englezești.

Ouă umplute, unele poate și cu anșoa, decorate cu frunzulițe de pătrunjel sau murături, roșii umplute cu brânză de vaci de la olteni, mezeluri, neapărat salam de Sibiu, ghiudem, babic, kaizer, trei-patru feluri de brânzeturi, cașcavaluri, Camembert. Astea erau antreurile. Totul așezat pe platori mari de alpaca argintată. Măsline naturale marinate, nu din cele negre. Se aduceau sticlele de țuică, neapărat de Văleni și Pitești.

Apoi veneau marea salată de boeuf, făcută din maioneză pregătită în casă cu ouă de la Sărulești, pâinea albă și neagră, de pe Lizeanu, piftia de porc și de curcan cu murături și felii de ou în aspic.

Urmau icrele de Manciuria și Beluga (negre) și autohtonele icre de știucă. Cu lămâi frumos tăiate, în spirale și la icrele negre se mai adăugau unt de Sinaia și gălbenuș tare de ou. Soseau deîndată șalăul cu maioneză în sos alb de lămâie și somn la grătar. Se servea un vin alb sec, Fetească.

După o pauză, gazda întreba: „Măi băieți, dar vouă nu vă este foame?” Semn pentru aducerea celor trei sute treizeci și trei de sarmale, cu mămăliguță făcută cu lapte din mălai de moară de piatră și smântână tot de la olteni. La sarmale mai apăreau pe masă și două-trei feluri de muștar, hrean și alte mirodenii de dres gustul, după poftă. Cine voia putea lua, înaintea sarmalelor, o ciorbică de perișoare sau o supă de pui.

Apoi apăreau fripturile de porc, curcan și vânat, cartofii prăjiți pai-franțuzește, murăturile de multe feluri, gogonele, castraveți, gogoșari, urmate de pomana porcului. Pentru copii se făcea un meniu separat, cu piure și șnițel vienez.
Fructele și dulciurile veneau toate odată, apoi cozonacii imenși, parfumați. Fursecuri de multe feluri și mărimi, prăjituri făcute numai în casă, cu gust fantastic, cum nu se mai fac, două torturi, mereu două. Un tort pentru Pruncul Iisus și unul pentru Mama Lui, Fecioara Maria.

După dans, schimbul de cadouri, jocuri de societate, se dădea semnalul, cu o a doua cafea, că ospățul s-a cam sfârșit.