„Fiți sfinți, pentru că Eu sfânt sunt, zice Domnul” ^{cf. I Petru 1:16}. Aceasta nu este nicidecum o opțiune, o propunere facultativă adresată doar celor care doresc să primească un „bonus” în Împărăția lui Dumnezeu, ci este o poruncă, și una dintre cele mai importante din Sfânta Scriptură, către tot omul ce urmează cuvântul Domnului. Lucrul acesta l-am aflat și eu acum câțiva ani și, recunosc, nu mă gândisem niciodată la asta.

Și tot în acea vreme un Părinte m-a ajutat să conștientizez că sfinții nu sunt niște personaje mitologice, ci oameni ca și noi, care au trăit în lume, în lumea noastră, dar care au luat în serios cuvântul lui Dumnezeu. Noi însă preferăm mai degrabă să așezăm sfințenia pe un piedestal atât de înalt, undeva în intangibil, ca nu cumva să avem de la noi pretenția de-a ne asuma cuvântul Evangheliei, schimbându-ne viața.

Dar, până la urmă, toată Scriptura despre acest lucru ne învață – cum să devenim sfinți. Aud însă spunându-se adesea: „Ei, lasă, nici chiar așa! Nu suntem noi ca sfinții din calendar!” sau: „Înțeleg și eu să fii credincios, dar nu-mi plac exagerările!”. Lui Dumnezeu însă tocmai aceste „exagerări” Îi plac! Să căutăm fără emfază, ci cât mai discret, a ne lupta cu toată ființa noastră, până la sânge, exagerând chiar, ca să biruim fiarele patimilor în arena aceasta care este lumea, pentru a câștiga cununa sfințeniei.

„Scânteia de gând care te cheamă la pocăință”

Starețul Dionisie de la Colciu, întrebat fiind despre sfârșitul lumii, a răspuns că, atunci când oamenii nu vor mai găsi calea către sfințenie, când se vor naște ca să meargă mai mult în iad decât în Rai, acest sfârșit va fi aproape. Mai spunea că lumea nu are sens decât pentru a deveni mai bună, iar oamenii, sfinți. Așadar, fiecare dintre noi, prin viața noastră, avem șansa de a contribui un pic la prelungirea istoriei umanității. Poate numai cu o secundă, dar cât de prețioasă poate fi chiar și o singură secundă în viața a miliarde de oameni! Este, poate, acea scânteie de gând care te cheamă la pocăință, sau acel îndemn la umilință, la recunoașterea păcatelor și a neputințelor, primit de Domnul ca o bună mireasmă.

Noi însă căutăm mai degrabă să ne justificăm neputințele și să ne situăm la ani-lumină de mesajul Evangheliei, deși ne numim creștini. Uităm însă că primii creștini se numeau pe ei înșiși „sfinți”, după cum aflăm din scrierile apostolilor. Oare întâmplător? Este adevărat, atunci se făceau minuni mari, dar acest lucru se întâmpla în chip firesc, pur și simplu pentru că oamenii își luau în serios credința. Minuni mari s-au făcut și se fac în toate veacurile, până în zilele noastre, acolo unde există sfinți. Fie ei cuvioși, mucenici sau mărturisitori, acești oameni nu au stat mult pe gânduri pentru a cuceri cununa cea mai mare și locurile cele mai de cinste în Împărăția lui Dumnezeu. Cu unii, schimbarea lăuntrică a avut loc într-o clipă, pentru că au renunțat la tot, chiar la viața lor, pentru a rămâne cu Hristos. Oare nouă de ce ne trebuie atât de mult pentru a ne preschimba lăuntric? Oare noi am putea trece un astfel de test, atâta timp cât relativizăm cuvintele Domnului și avem impresia că „ne vom scoate noi” cumva, până la urmă? Se cuvine să ne punem aceste întrebări, dacă luăm în serios problema mântuirii.

Toate aceste gânduri mi s-au iscat în minte zilele trecute, la trecerea la Domnul a Părintelui Efrem, după numele său de botez, Antonie. L-am cunoscut cu toții chiar prin intermediul acestei reviste. Un „fiu risipitor”, un infractor, dar nu și ucigaș – ucigaș poate doar al propriului suflet, în anii tinereții. Un om care, după 38 de ani petrecuți pe nedrept în închisoare, a fost omorât de stăpânitorii lumii acesteia, însă la moartea sa semnele sfințeniei nu-i lipseau de pe chip. A murit asemenea unui cuvios care și-a supus trupul la chinuri, deși alții au săvârșit aceasta, el primind toate suferințele ca din mâna lui Dumnezeu și sfințindu-și viața. Un fiu de general din armata americană, lipsit de harul Duhului Sfânt (căci nu era ortodox), dar nelipsit de Pronia lui Dumnezeu, care găsește calea către Domnul într-o pușcărie de maximă siguranță a Americii. Se botează în pușcărie, urmează studii de Teologie pentru a afla adevărul, scrie cărți de mărturisire ortodoxă și moare îmbrăcat în Schima Mare.

Oare doar Antonie era în acea închisoare? Cum de el a ajuns la sfințenie, iar ceilalți nu? Desigur, Bunul Dumnezeu nu nedreptățește niciodată pe nimeni și pe toți ne cheamă la El, numai că unii dintre noi iau în serios această chemare și fac tot ce ține de ei pentru a-I urma Calea, iar alții nu. Destinul lui ne încredințează că pe acest drum nu suntem niciodată singuri. Pronia ne ajută în fiece clipă, dar și voința ne este pusă la încercare, pentru că Domnul nu mântuiește pe nimeni cu forța.

„Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”

Din nefericire, lumea de astăzi, cu toate îndulcirile ei, cu toate plăcerile și seducțiile pe care ni le propune, estompează într-o măsură tot mai mare mesajul lui Dumnezeu, poruncile și rațiunile Lui înscrise în întreaga creație. Dar și aici vedem Pronia dumnezeiască, pentru că plăcerile aduc după sine, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, necazuri, boli și suferințe. Prin toate acestea, Domnul încearcă să ne facă să ne venim în fire. Și nu puțini sunt cei care se trezesc parcă dintr-un somn greu al conștiinței prin cele neplăcute și dureroase și își schimbă viața. Căci, iată, numai cancerul, în ultimii ani, câți sfinți a dus în Împărăția lui Dumnezeu! Dar să nu creadă cineva că boala în sine te poate mântui. Nu boala, ci felul cum ne raportăm la ea. Nu necazurile cele mari ne mântuiesc – o închisoare suferită pe nedrept sau moartea unui copil sau handicapul altuia, cu care te chinui o viață întreagă –, ci primirea lor cu mulțumire și cu conștiința propriilor păcate, în nădejdea că Domnul va să primească această smerire a noastră și să ne curățească, după cuvântul Prorocului: „mai vârtos decât zăpada mă voi albi” ^{Psalmul 50:8}.

Nu putem însă dobândi această conștiință a căderii noastre, a stării de păcătoșenie în care trăim fără a împlini și cealaltă poruncă a Bisericii, de a chema numele lui Hristos în tot locul și toată vremea, căci „tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” ^{Fapte 2:21}. Mai mult, Apostolul Pavel îi numește „sfinți” pe credincioșii din Biserica Corintului, subliniind că sunt „chemați să fie sfinți împreună cu toți cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos în tot locul” ^{I Corinteni 1:2}. Tot el spune că sfințenia înseamnă „să se depărteze de la nedreptate oricine cheamă numele Domnului” ^{2 Tim 2:19}.

Aceasta este rațiunea timpului vieții noastre, sensul existenței fiecăruia dintre noi în această lume, după cum ne spune Părintele Dumitru Stăniloae, că „timpul este distanța dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul nostru la această chemare”. Iar când întreaga noastră viață, gândurile și cuvintele vor fi închinate Domnului, când numele Lui nu va lipsi de pe buzele noastre, atunci vom cunoaște ce înseamnă cuvintele Apostolului: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” ^{Galateni 2:20}, Cel ce a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis are viața veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață” ^{Ioan 5:24}.

 Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 162 (iulie 2022)