Conform mărturiei doctorului Nicolae Burlacu, sprijinitor al rezistenței armate anticomuniste, în noaptea de 14/15 noiembrie 1957, a avut loc execuția ultimului grup de luptători anticomuniști cu arma în mână din Munții Făgărașului - "Haiducii lui Dumnezeu".
 
Iată mărturia doctorului Burlacu, judecat în lotul luptătorilor din munți, a cărui condamnare la moarte a fost comutată în muncă silnică pe viață: „În noaptea de 14/15 noiembrie 1957, după schimbul santinelelor de pază, efectuat prin bătaie de clopot, am auzit lanțuri cunoscute: în dreptul ușii mele a tușit Ioan Chiujdea (Profesorul). Deci, era începutul sfârșitului. A tușit și în dreptul altor uși. Era semnalul de rămas bun. N-a mai fost adus înapoi. A urmat apoi Victor Metea (acesta a fost împușcat 5 luni mai târziu, în 23 aprilie 1958, din cauză că a refuzat recursul - nota redacției), și el tușind în dreptul ușilor. Apoi alte patru treceri cu lanțul și cu tușitul lui Laurian Hașiu, lui Gheorghe Hașiu, lui Nelu Novac și al lui Pop Jean. A urmat o pauză lungă, care nu se mai sfârșea. Ne așteptam și noi rândul. Văzând că pauza se prelungește prea mult am bătut în ușă și am cerut gardianului raport la ofițerul de serviciu. Acesta mi-a răspuns: „Ce mă, ești nebun? Să vină în miez de noapte ofițerul de serviciu?”. I-am spus categoric că, de nu se duce, voi face un scandal de ridic toată secția în picioare. Ofițerul a fost anunțat și după puțin timp am auzit zăvorul ușii. Conform regulamentului din închisoare m-am dus în fundul celulei cu fața la perete și cu mâinile la spate. După formalitățile de rigoare, mă întreabă: „Ce vrei, mă?”. „Vreau să fiu dus și eu cu cei din lotul meu!”. A rămas surprins că știu ce s-a întâmplat. „Stai aici, că stai bine! Vei muri atunci când vrem noi, nu când vrei tu”. (Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. II, pag. 190, Editura Marineasa, Timișoara, 1995).

Luptătorii anticomuniști au fost prinși în urma unei capcane a Securității, prin trădarea profesorului Ioan Grovu. În anul 1955, au fost prinși luptătorii Ion Chiujdea și Laurean Hașu, Ioan Novac și Victor Metea, iar în primăvara anului 1956 avea să fie capturat Ioan Pop. În lotul partizanilor au fost incluși și principalii sprijinitori ai luptătorilor din munți: învățătorul Olimpiu Borzea, preotul Victor Dâmboi, țăranii Ionel Cristian, Gheorghe Borzea, frații Ion și Vasile Bucelea, Victor Șandru, precum și doctorul Pompiliu Stanciu, care avea să moară în arest în condiții suspecte. Membrii grupului de sprijin al luptătorilor anticomuniști aveau să primească pedepse cu închisoarea, fiind eliberați în anul 1964 din temnițele Aiud și Gherla. Singurul supraviețuitor al grupului de luptători anticomuniști din Munții Făgăraș avea să fie conducătorul acestuia, Ion Gavrilă Ogoranu. Legendarul luptător va fi prins de Securitate abia în 1976, la mai mult de 29 de ani de la executarea fraților săi de luptă.

Execuția luptătorilor a avut loc la închisoarea Jilava, grupul de execuție fiind comandat de căpitanul Gheorghe Sălceanu, aflat la dispoziția procurorului militar Gheorghe Cojocaru, secretar al Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară. Ei au fost însărcinați să pună în executare sentința pronunțată în data de 26 august 1957 de un complet de judecată condus de sinistrul judecător militar Dragoș Cojocaru, cel care a condamnat nenumărate grupuri de luptători anticomuniști la ani grei de detenție și a pronunțat mai multe condamnări la moarte. În aprilie 1958, același grup de ucigași plătiți avea să-l execute pe dârzul anticomunist Victor Metea, care, condamnat la moarte fiind, a fost torturat timp de încă cinci luni, din cauza faptului că a refuzat să facă recurs.
 
Dumnezeu "a pedepsit aici pe pământ vânzarea de frați de atunci” 

În data de 6 august 1957 (Schimbarea la Față), luptătorii condamnați au fost transportați la Jilava. Pe drum, echipajele de Miliție și Securitate au oprit la intrarea în Azuga, la un izvor de apă. Gardienii au dus apă și condamnaților, spunându-le: "Beți, măi băieți, că nu se știe care dintre voi vor mai bea din această apă”. Peste 30 de ani, trădătorul Grovu, recompensat de comuniști cu postul de director al liceului din Victoria, se îndrepta cu mașina spre București, însoțit de soție și de contabilul liceului. În dreptul izvorului, mașina a derapat. Singurul care a murit a fost Grovu. Dumnezeu "a pedepsit aici pe pământ vânzarea de frați de atunci”, avea să scrie Gavrilă Ogoranu.

Luptătorii din munți nu ar fi putut rezista fără sprijinul localnicilor. Peste 10.000 de țărani din Țara Făgărașului au fost arestați sau anchetați pentru gesturile lor creștinești de sprijinire a luptătorilor pentru libertate. Este o parte din epopeea rezistenței armate anticomuniste din Munții Făgăraș, a luptătorilor din munți pentru care, așa cum a spus unul dintre membrii grupului de rezistență făgărășean, Nicolae Mazilu, „libertatea a luat chipul lui Dumnezeu”. „Copiilor și nepoților să nu le fie rușine să se numească români”, spunea Ion Gavrilă Ogoranu. 

Din păcate, în zilele noastre, există și luări de poziție denigratoare la adresa luptătorilor din munți, a celor care au menținut aprinsă în conștiința românilor flacăra speranței. Spre exemplu, psiholoaga Aurora Liiceanu consideră că: „Frustările și reprimarea, ca și tentația stereotipurilor, au fost, probabil, atât de mari încât doar o glorificare a rezistenței în general putea produce o imagine care să flateze orgoliul național. Glorificarea însă, cu discursul său excesiv, patetic, emoțional, adesea nemăsurat în nuanțe superlative, pasional, a impus conștiinței publice eroi aproape de neînțeles, lipsiți de substanța vieții, de acel amalgam complicat și subtil pe care individualitatea o are prin singularitate, ambivalență și consistență uneori contradictorie”. 

Luptătorii din rezistența armată anticomunistă sunt contestați și de reprezentanții Institutului „Elie Wiesel” din România, pentru care evocarea luptătorilor anticomuniști din Munții Făgăraș, cei mai mulți dintre ei membri ai Frățiilor de Cruce, „reprezintă un risc pentru consolidarea unei democrații civice la care aspirăm”. Cel mai bun răspuns dat acestor denigrări a fost anticipat de Ion Gavrilă Ogoranu, care, într-un articol scris în 1991, afirma că „nu te întreba nimeni din ce partid ai făcut parte, ci dacă ești gata să lupți și să mori pentru țara asta. Problema coloraturii politice a fost o invenție a Securității de ieri și de azi pentru a ponegri și a dezbina. Steagul ce l-am apărat atunci a fost al națiunii române și nu al unei grupări partinice. Și apoi munții au fost la locul lor egal pentru toți tinerii acestei țări. Oricine se putea retrage să lupte în ei. Istoria însă va trebui să se mulțumească cu cei care, buni sau răi, n-au stat cu mâinile în sân, când țara se scufunda în întuneric și rușine”.

Memorialista închisorilor comuniste, mărturisitoarea Aspazia Oțel Petrescu, aprecia peste ani:
 

„Onoarea este un nimb pe care îl cucerești sau îl pierzi, depinde de câtă onoare ai. De n-ar fi decât atât, și rezistența își are sensul ei. Este un cavalerism românesc care va trece în legendă. Acum poți să-l accepți, poți să nu-l accepți, poți să-l admiri, sau dimpotrivă, să spui că a fost o tâmpenie și o lipsă de rațiune, o jertfă zadarnică, sau să spui, cum o fac unii, că au murit cu ghiotura ca proștii (sunt oameni care susțin și așa ceva), dar în timp va fi un nimb de legendă al unor oameni care au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor, la crezul lor de-o viață, la lupta lor, pe care au considerat-o dreaptă”.