Redăm mai jos partea a doua a unui interviu cu Andreea Teleagă din Iași, o tȃnără mamă văduvă, cu patru copii.
Interviul a apărut în numărul din ianuarie al revistei Familia Ortodoxă.
„Să fiți stânci! Toate să se spargă deasupra voastră și să se întoarcă înapoi precum valurile, iar voi să rămâneți netulburați!” Acesta este unul dintre îndemnurile pe care Sfântul Profirie îl dădea fiilor duhovnicești aflați în ispite și necazuri.
Andreea Teleagă din Iași, o mămică văduvă a patru copii continuă să ne împărtășească din luptele ei pentru a rămâne ca o stâncă în fața încercărilor și provocărilor din viața ei. Și chiar dacă lucrurile nu ies întotdeauna așa cum își dorește, Andreea nu deznădăjduiește. A înțeles că mai presus de toate este voia Domnului, iar încercările și necazurile trebuie primite ca atare, căci o călesc.
- Andreea, după moartea lui Eugen ai mai trecut și prin alte ispite. Ne poți spune care a fost cea mai grea?
- Cred că cea mai grea ispită a fost atunci când am simțit pe pielea mea nedreptatea. Am fost acuzată că am făcut un anumit lucru pe care nu l-aș fi făcut niciodată. Persoana care în numele meu a făcut acel lucru a recunoscut fapta, dar totuși cei cărora li se greșise au preferat să creadă că eu sunt vinovata. Au preferat să creadă că eu am condus cumva spre acel rezultat, lucru care nu fusese adevărat. Am dus cu greu această nedreptate, pentru că m-am străduit mereu să fiu corectă. Am prins cumva asta de la părinții mei, care au avut dorința de a fi cât mai corecți și mi-a fost foarte greu să depășesc momentul respectiv. Mi-a luat un timp să procesez situația, dar vorbind cu Părintele duhovnic am ajuns la concluzia că eu trebuie să fac ceea ce ține de mine, adică să nu mă ascund, să merg să vorbesc cu acele persoane care erau niște autorități. Așa că am făcut rugăciune, am mers și am vorbit, iar într-un final lucrurile s-au așezat frumos.
- Cum ai depășit sufletește acel moment?
- Am considerat că, dacă Dumnezeu a rânduit așa pentru mine, înseamnă că eu de acolo am ceva de învățat, că așa trebuia să fie. Mă gândeam la Sfântul Nectarie care a trecut prin atâtea lucruri și chiar am simțit așa o empatie foarte puternică față de el, pentru că a trecut prin foarte multe nedreptăți și mă gândeam că nedreptatea mea este mică prin comparație cu ce a pătimit Sfântul.
„O să mâncăm mâine înghețată, nu astăzi!”
- Andreea, copii se mai și ceartă între ei. Cum îi împaci?
- De cele mai multe ori, la noi în casă nu împart eu dreptatea. Acolo unde conflictele sunt relativ minore, prefer să nu intervin și să-i las să-și rezolve singuri disputele. Însă cei mai mici au tendința de a se urca peste cei mai mari, de a nu-i respecta, iar cei mai mari au tendința de a-i asupri puțin pe cei mai mici. Și acestea sunt lucrurile pe care le mai reglez eu. Adică ce țin și taxez la ei este lipsa de respect, pornirea spre neobrăzare, spre nesimțire. Pornirile acestea trebuie corectate când sunt mici, ca să nu cumva să prindă rădăcini. În rest, eu nu intervin așa mult în conflictele lor. Maria are tendința de a veni să se plângă de frații ei pentru orice lucru, mai ales că ea nu este numai cea mai mică, dar și singura fetiță și crede că băieții creează un fel de coaliție.
Cel mare este deja cu treburile lui de adolescent, următorii doi sunt foarte legați și apropiați unul de altul, iar Maria de multe ori se simte pe dinafară. Dar vorbesc cu ea cât mai mult și atenția mea spre asta se îndreaptă, să nu stea într-o stare de victimă, pentru că spre acolo se îndreaptă, să se victimizeze: „Uite ce-mi fac mie băieții!” Îi atrag atenția că nici comportamentul ei nu este tocmai plin respect față de frații ei, că și ea greșește, și în felul acesta se ajunge la un echilibru.
- Care sunt cele mai mari probleme ale copiilor pentru tine, ca mamă?
- Copiii mei au crescut în biserică încă de mici. La noi se știe că duminica mergem la biserică, în sărbători la fel. Copiilor mei le place la biserică. Se simt în largul lor, se simt acasă și nu țin minte să-mi fi spus vreodată vreunul că nu vrea să meargă la biserică.
- Postesc?
- Da, și poate au fost momente când nu m-am simțit eu în stare să postesc și am primit o lecție foarte dură pentru mine de la ei. Eram într-o vineri în supermarket și băieții au vrut înghețată. Am găsit o variantă de înghețată de post, dar m-am uitat la ingrediente și le-am zis: „Băieți, îmi pare rău, ȋnghețata aceasta conține foarte multe lucruri nesănătoase. Ori mâncați una normală, deși e post, ori așteptați până mâine, când nu este post.” Și băieții mi-au răspuns: „O să mâncăm mâine înghețată, nu astăzi!”. Și atunci mi-a fost așa, cam rușine. M-am gândit: „Uite, tu, om mare, te mai înfrupți în zile de post și ei, copii mai așteaptă o zi ca să mănânce înghețată”.
- Copiii au sarcini în treburile casei?
- Acum, poate nu sunt foarte clar stabilite, deși ideal așa ar fi, fiecare să aibă sarcini foarte clar stabilite. Însă în momentul în care le solicit ajutorul, da, fiecare face ce îi cer. Matei, cel puțin, este ajutorul mamei. Este foarte meticulos la curățenie.
- Câți ani are?
- Matei are opt anișori.
„Să ne educăm copiii să cunoască istoria”
- V-am întâlnit adesea la Putna. De ce iubiți Mănăstirea Putna?
- Am început să merg la Putna, de când eram în liceu, împreună cu colegii mei, și am rămas foarte apropiată de Putna. Avem o relație specială cu Sfântul Ștefan. Când eram în liceu și mergeam la Putna, la un moment dat a venit un Părinte pustnic, Părintele Iacob, și țin minte că mi-a spus să fiu cuminte și că o să-mi aduc copiii să se închine la mormântul Sfântului Ștefan. Eu încă eram în liceu și nu aveam în plan să am copii prea curând, dar ceea ce a spus Părintele s-a adeverit. Când venim la Putna ne rugăm pentru sănătate și să fim după modelul Sfântului Ștefan, adică să avem demnitate, să nu plecăm capul atunci când nu trebuie plecat, dar în același timp să știm să fim smeriți, unii față de alții și împreună în fața lui Hristos. Băiatul meu cel mare, Ștefan, consideră că Sfântul Ștefan este un model – îi și poartă numele. L-am ales ca ocrotitor și ne-am dorit foarte mult ca el să preia din calitățile pe care le-a avut Sfântul Voievod Ștefan.
- Credezi că Sfântul Ștefan poate juca un rol și în istoria noastră de astăzi?
- Poate juca un rol în istoria noastră de astăzi, în măsura în care noi ne educăm copiii să cunoască istoria și le insuflăm cumva să preia modelul Sfântului Ștefan. Dacă noi considerăm ca el a fost un model demn de urmat, putem forma copiii. Dar pentru aceasta trebuie să ne formăm noi, în primul rând ca părinți sau ca dascăli, sau ce suntem în societate, și, apoi se vor forma și copiii. Dacă ne educăm cum se cuvine copiii, la un moment dat se va schimba fața întregii societăți.
- Cum se cȃștigă respectul copiilor?
- Copiii au nevoie să se simtă în siguranță. Iar ca să se simtă în siguranță, este necesară o autoritate din partea părinților, dar nu o simplă autoritate, ci una din care să răzbată totuși și blândețe și înțelegere și dragoste. Noi, ca părinți, cu toții ne iubim foarte mult copiii. Nu cred că este vreun părinte care să poată zice că nu-și iubește copiii. Nu toți reușim să le și arătăm asta. De cele mai multe ori ne facem ca niște stane de piatră, niște statui impunătoare și ne închidem față de ei. Considerăm că ei ar trebui să fie ascultători și respectuoși doar pentru că noi suntem părinții lor și pentru că e lege: „Copiii trebuie să-și respecți părinții!”.
Însă eu cred că respectul copiilor se câștigă. Se câștigă în momente de deschidere. În momentul în care și tu, ca părinte, îți ceri iertare. Eu uneori mi-am pierdut răbdarea, alteori am strigat la ei sau poate am mai tras de câte-o ureche. Dar am contrabalansat cu acele momente în care le-am povestit ce simt eu. Și le-am explicat că nu mă simt bine când fac lucrurile care mă supără. Le am povestit momente din copilăria mea, că eu am avut niște părinți foarte verticali și închiși în cochilia lor și foarte greu, abia prin adolescență am reușit să trec de cochilia lor ca să mai discut așa, ca de la suflet la suflet. Dar eu aveam nevoie în clasele primare, în clasa întâi, a doua, a treia, să simt că în spatele cochiliei este un om cald, care ȋmi simte durerile și frămȃntările. Or, nu am putut. Și din astfel de povestiri, deschizȃndu-mă față de ei, s-a creat o legătură între noi.
Odată Ștefan a venit la mine și cu puțină frică mi-a spus ce greșise. Și, chiar dacă m-am supărat, după aceea i-am zis: „Hai să căutăm o soluție, să vedem cum rezolvăm!” Și atunci Ștefan mi-a spus: „Mama, vezi? De asta-mi place să vin la tine, că tu, oricât m-ai certa, până la urmă tot mă scoți!”
- Cum te descurci și cu serviciul și cu „meseria” de mamă a patru copii?
- Eu acum sunt în procesul de a învăța o lecție foarte importantă pentru mine, și anume aceea de a cere ajutor. Pentru că mi-am dat seama că-mi este foarte, foarte greu să cer ajutor. Este un soi de mândrie la mine. Tot trag să mă descurc cât mai mult singură, nu caut ajutor în afara casei. Nu mă deschid foarte mult față de alții, în afara casei. În vara asta, un foarte bun prieten știa că am foarte multe lucruri de făcut prin casă și m-a luat pe sus și mi-a zis: „Hai! Mâine vin la tine. Ce facem?” Și în felul acesta, am întors casa pe dos în vara asta.
- Mi-ai povestit că ai ajuns în Țara Sfântă. Ne poți relata din sentimentele trăite acolo?
- Prima dată când am ajuns la Ierusalim a fost o împlinire a unui vis mai vechi de-al meu. S-a întâmplat anul trecut, în primăvară, dar a fost foarte intens și m-am întors acasă cu părerea de rău că nu am stat pe tihnă. Aș fi vrut poate nu atât de multe obiective, aș fi vrut să am libertatea să merg la Sfântul Mormânt și să stau acolo până simt eu că am terminat de stat. Și așa s-au concretizat lucrurile de frumos, că în același an, în luna august am reușit să merg din nou și am reușit de data asta să îl iau și pe Ștefan cu mine. A fost așa, ca o împlinire a tot ceea ce am simțit eu. Am putut să merg la Sfântul Mormânt în fiecare zi și să stau acolo cât am simțit eu nevoia, să mă închin în fiecare zi acolo și să merg la slujbe. Am mers mai des în Ghetismani, la mormântul Maicii Domnului. Maica la care am fost cazată mi-a spus un lucru pe care și eu l-am simțit, și anume că locurile acelea au foarte mult har, care ți se dă gratis. Și am simțit asta din plin. Mi-a rămas clar în minte momentul în care am mers în închisoarea în care a stat Mântuitorul. Prima dată am vizitat locul unde a fost închis Baraba și avea un duh de închisoare. Însă în momentul în care ne-am apropiat de celula în care a stat Mântuitorul, pur și simplu m-am simțit copleșită dintr-o dată.
„Egoistul suferă de depresie!”
- Deși ești ocupată, totuși te implici în acțiuni de voluntariat. De ce și când mai ai timp să faci voluntariat?
- Eu am făcut voluntariat încă din studenție, adică înainte să am copii. După ce m-am întors în Iași, după 2019, când fetița avea un an, țin minte că mă luptam cu stările mele, cu angoasele mele. M am dus la spovedit și Părintele duhovnic mi-a spus așa, foarte degajat, că ar trebui să fac voluntariat, căci egoistul suferă de depresie. Și bineînțeles că m-am scandalizat foarte tare: „Cum adică, eu, cu patru copii acasă, chiar considerați că am nevoie de voluntariat?” Dar am făcut ascultare de duhovnic, așa că m-am înscris ca voluntar al Sfintei Parascheva la Sectorul de misiune al Mitropoliei. A fost un punct de cotitură în viața mea. Am cunoscut niște oameni atât de frumoși în timpul acelui an, și apoi în pandemie am păstrat relațiile, le-am dezvoltat. Gândul acesta de a face ceva pentru cineva fără să aștepți nimic în schimb, doar pentru că trebuie făcut, m-a ținut în picioare. Prin activitatea de voluntariat, poți să devii mâinile lui Dumnezeu pentru alții. Și gândul meu acesta este: dacă alții s-au făcut de atâtea ori mâinile lui Dumnezeu pentru mine, eu cum să nu devin la rȃndul meu mâinile lui Dumnezeu pentru alții? Și am transmis și copiilor această dragoste. Spre exemplu, în 2024 am fost cu Maria și am împărțit pelerinilor veniți la Hramul Sfintei Parascheva ceai, cafea și gogoși. În 2023 am fost cu Ștefan.
- Am văzut că te lași în voia lui Dumnezeu. De unde ai încrederea aceasta mare în Dumnezeu?
- Cred că în decursul vieții mele au fost foarte multe zbateri de a face lucrurile, de a le rezolva și am observat că atunci când am tras eu foarte tare să fie lucrurile într-un fel anume, așa cum credeam eu că era mai bine, nu a ieșit bine. La un moment dat, într-un punct s-au frânt. De aceea mi-am dezvoltat un fel de simț și îmi dau seama despre lucrul pe care vreau să-l fac, dacă simt că îl forțez cumva, că nu merge de la sine, înseamnă că nu trebuie făcut și trebuie să-l las așa. Pentru că lucrurile care vin de la Dumnezeu vin cu pace, vin cu bucurie, vin cu liniște. Și până la urmă noi ce ne dorim în viață? Nu asta? Să avem pace, să avem bucurie. Când ai bucurie și pace poți să le duci pe toate, indiferent că-i boală, că sunt necazuri, nedreptate sau alte greutăți. Au fost momente în care chiar am pus la rugăciune un anumit gând. A fost un lucru pentru care m-am rugat ani de zile. Era singurul lucru care mi-l doream eu de la Dumnezeu. În rest le luam pe toate așa cum vin, numai pe asta nu o puteam lua cum vine, pentru că vedeam urmările neîmplinirii acelei dorințe și în copii, că îi afecta și pe ei foarte tare. Dar în momentul în care m-am detașat cu totul de acea dorință și am zis că probabil nu este posibil și nu are rost să îmi mai bat capul, atunci a deschis Dumnezeu ușa, atunci s-a împlinit ruga.
- Ce îți dă putere să mergi mai departe?
- Este o întrebare grea. În primul rând sunt copiii. Cred că m-am obișnuit să iau lucrurile așa cum vin, să nu lupt cu ele. Încerc să văd ce pot face mai bine în fiecare situație, deși uneori, cu toată bunăvoința mea, bine nu ies deloc. Îl mai rugăm pe Doamne, Doamne să îndrepte unde facem noi prost. Și am nădejde că Dumnezeu rezolvă toate problemele.
Accesați familiaortodoxă.ro pentru acces la mai multe informații și la articole folositoare.
Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Comentarii (1)