Marele scriitor român Liviu Rebreanu se naște la 27 noiembrie 1885 în satul Tarlisua, jud. Bistrița-Năsaud și trece la cele veșnice la 1 septembrie 1944, în comuna Valea Mare din județul Argeș.

Este cel dintai născut dintr-o familie numeroasă, de 14 copii, fiu al lui Vasile Rebreanu, învățător, coleg de școala și prieten cu George Coșbuc, și al Ludovicăi (n. Diuganu).

Ambii parinti provin din familii de tarani liberi (graniceri) de pe Valea Somesului: tatal, din Chiuza, mama, din Beclean. in formarea si educarea sa, o mare influenta o are mama, care va pastra o viata intreaga pentru intreaga pentru intaiul ei nascut o afectiune speciala, ce isi va pune amprenta decisiv nu numai pe personalitatea, dar si pe opera scriitorului, se scrie într-un material documentar de la Autorii.

Scoala primara in com. Maieru (1891 -1894); „Gimnaziul graniceresc" din Nasaud (1895-1896), intrerupt si continuat la „Polgari fiu iskola" (Scoala civila de baieti) din Bistrita (1897-1899). Scoala superioara de honvezi din Sopron (1900-1903); Acad. militara „Ludoviceaum din Budapesta (1903-1906). Sublocotenent in Regimentul 2 honvezi regali din Gyula. Acuzat de delapidare (episod controversat, niciodata definitiv elucidat), este silit sa demisioneze la 12 febr. 1908. Revenit pe meleagurile natale, este, intre 1908 si 1909, ajutor de notar in com. Magura Ilvei si Nimigea, functionar la primaria din Vararea. Este perioada in care scrie, dupa cateva nuvele de inspiratie cazona in lb. maghiara, primele pagini in lb. romana, cu o dubla valoare, de exercitiu narativ si de aprofundare a lb. materne. Debut in rev. Luceafarul (1 nov. 1908). Trece muntii, prin Sibiu, si se stabileste la Bucuresti (15.08.1909). Frecventeaza o vreme boema capitalei. Intra in cercul „Convorbirilor critice".

La cererea guvernului ungar, este arestat la 15 febr. 1910; incarcerat la Vacaresti (mai 1910), este extradat si intemnitat la Gyula pentru acelasi presupus delict din timpul carierei militare. Eliberat (aug. 1910), revine la Bucuresti. Publica impreuna cu M. Sorbul, viitorul cumnat, rev. de teatru Scena (15 sept. 1910-ian. 1911). Secretar literar al Teatrului din Craiova (1911-1912), sub directoratul lui Emil Girleanu. Aici o cunoaste pe actrita Fanny Radulescu (fiica avocatului Radulescu si a Alexandrinei), cu care se casatoreste (19 ian. 1912). Unicul lor copil, Puia-Florica (casatorita Vasilescu) este nascuta la 30 dec. 1908. Debut editorial cu un voi. de nuvele, Framantari, 1912.

Activitatea de cronicar teatrul la Rampa (1912-1913), Ziua, Scena, Universul literar, Viata Romaneasca. Voi. Golanii (1916), Marturisire (1916) si Rafuiala (1919) cuprind texte publicate anterior in periodice. In anii primului razboi mondial, ramanand in capitala ocupata de nemti, este arestat ca „nesupus la mobilizare". Evadeaza si fuge la Iasi (mai 1918), unde este suspectat ca spion filogerman. Aceasta experienta de viata devine, cu o minima transfigurare artistica, material epic pentru romanul-jurnal Calvarul, publicat in 1919. In anii imediat urmatori colaboreaza la rev. Sburatorul si dirijeaza colectia „Scriitori celebri" la editorul H. Steinberg, facand si numeroase trad. In 1920 apare romanul Ion (Premiul „Nasturel-Herescu" al Acad. Romane). De aici inainte, biografia sa se confunda cu biografia operei. Astfel consacrat in peisajul literelor romanesti, isi va continua activitatea de prozator, opera sa ampla, diversa din punct de vedere tematic si narativ, dar inegala estetic, numarand Padurea spanzuratilor (1922; Marele premiu pentru roman), Adam si Eva (1925), Ciuleandra (1927), Craisorul (1929), Rascoala (1932), Jar (1934), Gon7a(1938), Amandoi (1940). Desi impatimit de teatru, este autorul unor scrieri dramatice minore: Cadrilul (1919), Plicul (1923), Apostolii (1926).

Traducator el insusi, este unul dintre cei mai tradusi scriitori romani, opera sa cunoscand ed. antume in lb. franceza, italiana, sarba, croata, ceha, germana, engleza, turca, spaniola, portugheza, polona, la care se adauga, dupa moartea autorului, altele in rusa, maghiara, bulgara, iraniana, finlandeza, japoneza, daneza. In timpul vietii sunt ecranizate, cu colab. sa, romanele Ion si Ciuleandra, iar apoi, in regia lui Liviu Ciulei, Padurea spanzuratilor (1965), scenariul: Titus Popovici, film ce obtine Marele Premiu pentru regie la Festivalul de la Cannes. infiinteaza si conduce rev. Miscarea literara (1924-1925), Romania literara (1932-1934) s.a.

Dupa 1941, numele sau se afla in fruntea ziarului pro-german Viata, unde publica insa putin, si doar texte fara implicare politica directa. Asemeni lui Slavici, in primul razboi mondial, atitudinea sa filogermana (rezultat si al formatiei sale) exprima credinta ca germanii pot fi castigati pentru cauza romanilor, careia nu vor pregeta sa-i acorde adevarata solutie (sens in care chiar intreprinde, in 1941, un turneu de conferinte in Europa). Profund implicat in viata scriitorimii romane, militeaza activ pentru consacrarea si recunoasterea publica (id est juridica) a profesiei de scriitor. Datorita calmului, echilibrului si eficientei sale, detine mai multe functii: director al Teatrului National (1928-1930; 1940-1944), secretar (din 1914). vicepresedinte (din 1923), presedinte (1925-1932) al SSR; a condus Directia pentru Educarea Poporului (1930-1931). in 1926 calatoreste la Berlin ca delegat la Congresul international al scriitorilor si la Madrid, la Congresul autorilor dramatici; in 1928 participa la festivitatile centenarului Ibsen la Oslo.

Bogata sa activitate culturala este recompensata prin numeroase distinctii: medalia „Bene Merenti" (9 dec. 1922), ordinul „Coroana Romaniei", in grad de comandor (12 mart. 1926) si „Rasplata muncii pentru invatamant" (22 mart. 1926), acordata de Ferdinand I; ordinul „Meritul Cultural", cavaler clasa I (22 sept. 1931 si 7 iun. 1940), acordat de Carol II; membru al ordinului „Coroana Romaniei", in grad de mare cruce (27 ian. 1942) si ordinul „Meritul Cultural", acordate de Mihai I. Premiul natiunal pentru proza (1929). Membru al Acad. (1939). (Sursa: Autorii)

Surse din familia Rebreanu afirmă că marele scriitor a fost ucis de un comando de militari sovietici la Valea Mare imediat după ocuparea României ca răzbunare pentru activitatea sa naționalistă în timp ce o informație ce pare mai curând o dezinformare specifică înțelegerilor britanico-rusești este cea vehiculată de agentul Ivor Porter, că ar fi fost împușcat din greșeală pe 23 august 1944 la un punct de control.

OPERA LUI LIVIU REBREANU

Întemeietor al romanului românesc modern, a cărui operă se caracterizează printr-o diversitate tematică, Liviu Rebreanu a surprins, în scrierile sale, o multitudine de aspecte umane, reușind să prezinte viața în complexitatea ei socială și psihologică. De altfel, Liviu Rebreanu este autorul primului roman obiectiv din literatura română, ''Ion'', și al primului roman de analiză psihologică din proza românească, ''Pădurea spânzuraților'', scrie Agerpres într-un documentar.

Debutează editorial în anul 1912, cu volumul de nuvele ''Frământări'', urmat de volumele de nuvele și de schițe, ''Golanii'' și ''Mărturisire'', ambele apărute în 1916, și de ''Răfuiala'', în 1919. De altfel, în această perioadă de început, Rebreanu scrie proză scurtă, dar aceste nuvele anticipează viitoarele romane, conținând deja temele principale ale acestora, care gravitează în jurul a trei elemente: satul, orașul și războiul. Ele reprezintă doar ''niște simple aspecte'' ale operei de mai târziu, așa cum aprecia George Călinescu în ''Istoria literaturii române de la origini până în prezent'': ''S-ar zice că un pictor de mari compoziții s-a exercitat desenând detalii, brațe, pumni strânși, picioare, în vederea unei imense pânze, ce se ghicește a fi din câmpul vieții rudimentare''.

În 1919, apare volumul ''Calvarul'', pe care autorul îl prezintă, în prefață, drept "povestirea unei agonii zbuciumate, zvârlită pe hârtie într-o grabă înfrigurată", dar la final reconsideră acest aspect, numindu-l roman.

Un an mai târziu, Liviu Rebreanu publică prima sa capodoperă, romanul ''Ion'', ''un poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreție liniștită'', notează George Călinescu în volumul mai sus menționat. Părinții prozatorului, Vasile și Ludovica, reprezintă modelul autorului pentru conturarea familiei Herdelea, prezentă în romane precum ''Ion'', ''Răscoala'' sau ''Gorila''. Chiar și localitatea Maieru, unde s-a mutat familia pe când scriitorul avea patru ani, avea să devină, alături de satul natal, Prislop, sursă de inspirație pentru comuna Pripas, cadrul topografic al romanului ''Ion''.

Subtitlul romanului era "Blestemul pământului, blestemul iubirii" și anunța principalul conflict din text, și a dat unul dintre dintre primele noastre capodopere ale analizei psihologice.

Până la acea vreme, fusese promovată în literatură o imagine idilică a mediului rural, caracterizată de puritate și naturalețe. Rebreanu a fost, însă, primul care a ilustrat adevărata lume a satului, dominată de instincte și de violență. De altfel, ''Ion'' este considerat de critică drept romanul care face cu adevărat trecerea către realismul obiectiv. ''Ion este o epopee perfectă'', spunea George Călinescu. ''Este neîndoios că autorul exaltă pe Ion, că vede în el o figură măreață a câmpului. (...) În fond, toată această parte este superfluă. În planul creației, Ion e o brută.'' Rebreanu nu intervine în destinul epic al personajelor sale, ci își păstrează o obiectivitate lucidă.

În 1921, publică trei volume de proză: ''Catastrofa'', care cuprinde și nuvela ''Ițic Ștrul, dezertor'', considerată capodopera prozei scurte a lui Rebreanu, ''Norocul'' și volumul ''Nuvele și schițe'', iar în 1922, apare romanul ''Pădurea spânzuraților''.

Subiectul fusese deja tratat în ''Catastrofa'', nuvelă care îl prezintă pe ardeleanul David Pop, mobilizat ca ofițer în armata austriacă, care se trezește pus în situația de a lupta împotriva fraților săi. ''Pădurea spânzuraților'' reia drama interioară a ardelenilor constrânși să lupte în armata austro-ungară împotriva conaționalilor lor din armata română, în persoana personajului Apostol Bologa, la care ''inteligența e mai vie, voința însă rămâne inferioară'', potrivit aprecierii criticului George Călinescu. De asemenea, acesta nota, în volumul menționat anterior, că ''Pădurea spânzuraților'' este ''un roman psihologic, monografia incertitudinii chinuitoare în afară de orice considerații politice.'' ''Pădurea spânzuraților'' a fost inspirat de un incident autobiografic, fratele său, locotenent în Armata Austriacă, fiind condamnat la moarte și executat pentru o tentativă de a dezerta și a trece în tranșeele românilor în timpul Primului Război Mondial. Tema fusese schițată inițial în nuvela "Catastrofa", notează site-ul www.poezie.ro.

În 1924, apare o mică antologie, ''Trei nuvele'', iar un an mai târziu, urmează romanul ''Adam și Eva''. În 1927, publică micul roman de analiză psihologică ''Ciuleandra'' și volumul de nuvele și schițe ''Cuibul visurilor'', urmat, doi ani mai târziu, de romanul ''Crăișorul'', cunoscut ulterior sub numele de ''Crăișorul Horia'', care descrie răscoală țărănească din Transilvania, condusă de Horea, Cloșca și Crișan.

În 1931, Rebreanu publică volumul ''Metropole'', care cuprinde însemnări de călătorie de la Berlin, Roma și Paris.

Romanul ''Răscoala'', apărut în 1932, a continuat problematica din ''Ion'', de data aceasta, însă, dintr-o perspectivă colectivă, și nu a individului izolat. George Călinescu nota: ''Conștiința îi spunea că se cuvenea să urmărească iubirea de pământ și în Vechiul Regat, ca să dea un tablou întreg al românimii agrare. Ion ardeleanul trebuia pus alături de Ionii regățenești.'' Numai că, în ''Răscoala'', mulțimea de țărani se conturează ca un personaj colectiv: ''Scriitorul nu vede individualul, ci numai colectivul (...) Nicio figură nu se poate memora'', adăuga George Călinescu. ''Răscoala'' este ultima mare capodoperă a lui Rebreanu. Ulterior, scriitorul a mai publicat câteva volume, dar toate sunt considerate de critică a avea o valoare inegală. Supranumit de George Călinescu "roman al gloatei", romanul "Răscoala" poate fi considerat o capodoperă a romanului românesc din toate timpurile.

În 1934, apare romanul ''Jar'', care, alături de romanul ''Gorila'', publicat patru ani mai târziu, prezintă mediul citadin, realizat, însă, destul de deficitar. Cu toate că s-au bucurat de succes la public, cele două romane nu au reușit să atragă atenția criticilor literari. Între cele două romane, Rebreanu a mai publicat un volum de nuvele, ''Oameni de pe Someș'' (1936). Ultimul roman al lui Rebreanu, ''Amândoi'', apărut în 1940, este o carte polițistă, care nu se ridică nici ea la nivelul marilor capodopere ale autorului.

În 1943, a fost publicat ultimul volum antum al prozatorului, ''Amalgam'', o culegere de articole, studii, conferințe și studii dramatice. Pe lângă toate acestea, Rebreanu a mai publicat și câteva piese de teatru fără valoare literară: ''Cadrilul'' (1919), ''Plicul'' (1923), ''Apostolii'' (1926). Postum, a fost publicat și un ''Jurnal'' (1984) al scriitorului.

Din întreaga operă a lui Liviu Rebreanu se remarcă deschiderea către modern. Rebreanu percepe foarte bine mediul rural și mai puțin pe cel citadin, el este un fin observator al personajului colectiv, dar și un bun analist al stărilor afective ale personajelor, cum ar fi obsesia, neliniștea sau mustrările de conștiință. George Călinescu conchidea, în ''Istoria literaturii române de la origini până în prezent'': ''Liviu Rebreanu este un mare scriitor și pe drept cuvânt creatorul romanului românesc modern, cu mult asupra a ceea ce epoca lui produsese.''

Mai multe opere de Liviu Rebreanu au fost transformate în decursul timpului în scenarii de film, menționează www.cinemagia.ro: "Pădurea spânzuraților" (1964), în regia lui Liviu Ciulei, a câștigat premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes; "Răscoala" (1965), în regia lui Mircea Mureșan; "Ion, Blestemul pământului, blestemul iubirii" (1979), în regia lui Mircea Mureșan; "Ciuleandra" (1984), în regia lui Sergiu Nicolaescu, conchide  Agerpres în documentarea sa.