ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Părintele Ioanichie Bălan (n. 10 februarie 1930, Stănița, județul Neamț – d. 22 noiembrie 2007, Mănăstirea Sihăstria), cunoscutul duhovnic și arhimandrit român ne-a lăsat o carte de căpătâi a Ortodoxiei Române: "Patericul românesc”.

„Bogăția noastră, averea noastră, tezaurul sufletului nostru este dreapta credință ortodoxă pe care o atacă – n-ați văzut? – în toate ziarele aproape, o atacă cei care nu sunt ortodocși. Nu ortodocșii, să nu credeți! Toți cei care vorbesc împotriva Bisericii ortodoxe sînt aceia care nu sunt ortodocși, cei care cred în bani. Iar pentru ca să înjure Biserica ortodoxă iau mii de dolari. Dar să știți, cu mîna pe Biblie vă spun, că acești bani nici pentru colivă nu o să le ajungă! Pentru că nu cu noi se luptă, se luptă cu Hristos, se luptă cu Sfînta Cruce, se luptă cu Maica Domnului!” - Părintele Ioanichie

După ce a absolvit Liceul comercial din Roman, la 4 noiembrie 1949 a venit la Mănăstirea Sihăstria. Se tunde în monahism la data de 14 aprilie 1953. Între anii 1949-1971 îndeplinește în Mănăstirea Sihăstria ascultările de casier, contabil, secretar și ghid al mănăstirii. Începînd cu anul 1955 se face remarcat ca un bun predicator și, mai ales, ca un apreciat scriitor.

Între 1971-1990, sub presiunea autorităților comuniste, ierodiaconul Ioanichie Bălan este transferat la Mănăstirea Bistrița din județul Neamț, pentru că Sihăstria a devenit un soi de azil de bătrâni, mai mulți monahi fiind aduși acolo de la mănăstirile și schiturile închise de comuniști. Întoarcerea în Sihăstria a obștii de monahi a Mănăstirii Slatina, după 1959, i-a adus aproape pe cel care i-a rămas duhovnic până la moartea sa din anul 1990, Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru.

Dragostea dumnezeiască și rugăciunea neîncetată a acestui părinte l-au povățuit și ocrotit neîncetat, făcându-i-se izvor de neîncetate fapte bune. Astfel, după 1971 a fost scos din Mănăstirea Sihăstria și mutat la Mănăstirea Bistrița, lângă Piatra Neamț, datorită predicilor sale foarte înflăcărate. Regimul trebuia să-l țină sub control pe cel despre care se spunea că vorbește cu atâta putere, dar aducându-l la Piatra Neamț, nu a făcut decât să-l facă și mai cunoscut creștinilor.

Aici Părintele Justin Pârvu i-a fost vecin de chilie, după ce cu ani înainte îl cunoscuse la Roman, înainte de arestarea sa din 1948.

În Mănăstirea Bistrița a publicat prima carte, o monografie dedicată acestei mănăstiri. De aici a fost trimis la București, pentru a face Facultatea de Teologie, la rugămintea Patriarhului Iustinian. Între 1971-1975 urmează cursurile Institutului Teologic Universitar din București pe care îl absolvă cu licența „Chipuri de călugări îmbunătățiți din mănăstirile nemțene". A fost hirotonit ieromonah de către IPS Teoctist la 2 februarie 1979, hirotesit apoi protosinghel în 1984 și arhimandrit în1992.

În 1990 revine la mănăstirea Sihăstria unde își continuă activitatea misionară de popularizare a credinței ortodoxe.

Considerat un "element antisocial”, "mistic”, părintele Ioanichie este urmărit sistematic de Securitate și avertizat în numeroase rânduri. La începutul anilor 70, un securist "vigilant” caută în documentele părintelui și dă de manuscrisul "Patericului”, lucrarea fiind apoi "recenzată” de un "expert” politruc, din punctul de vedere al ideologiei comuniste, acesta propunând Securității interzicerea publicării, deoarece considera că lucrarea prezenta un caracter antisocial.

Iată ce scria în referatul său politrucul: "Toată lucrarea ridică la rang de noblețe sufletească izolarea, neparticiparea la viața de toate zilele, retragerea în contemplație, sărăcie și umilință, oferind exemple numeroase de oameni din popor care au procedat astfel și care, până la urmă, au fost remarcați de Dumnezeu. Autorul vorbește de revelații divine, de transfigurări, trecând sub tăcere faptul că majoritatea acestor sfinți erau de fapt bolnavi mintali sau epileptici, ale căror halucinații și crize sunt considerate momente de intrare în legătură cu divinitatea. Lucrarea nu este antistatală prin intenția autorului, ci prin mania sa mistică. Este însă o carte profund antisocială care derutează mințile simple și care, în mod indirect, abate de la calea activității constructive, de la ambianța sănătoasă de a-ți crea fericirea prin muncă și cinste. Circulația (oricât de restrânsă) a acestor lucrări este absolut neindicată și reprezintă o modalitate clandestină de influențare a poporului în direcția misticismului, ignoranței și izolării sociale. (…) Totul este o însăilare de mituri religioase, care falsifică realitatea socială de la noi. Chiar dacă autoritățile bisericești au aprobat această carte, ea nu are valoare pentru cultura românească, ci este un simplu instrument de misticizare, un mijloc de tulburare a oamenilor simpli”.

Până la urmă, părintele Ioanichie a fost lăsat în pace, însă circulația "Patericului românesc” a fost în continuare strict controlată, ca nu cumva să stimuleze "atitudini antisocial”. Efectul a fost invers: lucrarea a devenit celebră, dorită, căutată, devenind unul din instrumentele ieșirii la liman din întunericul comunist.

Părintele Ioanichie Bălan trece la Domnul la 22 noiembrie 2007 și este înmormântat la cimitirul Mănăstirii Sihăstria.

A scris: Patericul românesc; Vetre de sihăstrie românească (București); Convorbiri duhovnicești (vol. I și II, Ed. Episcopiei Romanului,); Mărturii românești la locurile Sfinte (Ed. Episcopiei Romanului Istorioare duhovnicești (1991); Călăuza ortodoxă în biserică; Călăuza ortodoxă în familie și societate (Iași); Rînduiala Sfintei Spovedanii și a Sfintei împărtășanii (Iași); Părintele Paisie duhovnicul, (Iași, 1993); Părintele Cleopa duhovnicul (Iași, Convorbiri cu teologi ortodocși străini (Iași, 1994); Viața Părintelui Cleopa (1999); Sfinte Moaște din România (1999); Sfinte Icoane făcătoare de minuni din România (1999); Versuri duhovnicești (2006 și 2008). (Nicolae SAVA)

Arhimandritul Ioanichie Bălan: Despre bogăția poporului român

Luați aminte! Să nu cumva să uităm aceasta: întîi, să nu adunăm bogății multe. Știm că mare parte sîntem săraci, știm foarte bine situația – și-a țării și-a altor țări, chiar; dar vorbesc de noi. Dar dacă frățiile voastre vă veți ține de Biserica lui Dumnezeu și veți iubi sfintele slujbe și vă veți spovedi regulat și veți ține sfintele posturi, după putere – unu-i mai bolnav, dar preotul știe să-i facă o dezlegare, nu-i așa, altu-i mai bătrîn, altu-i gata de moarte – și dacă se țin cu toți legați de sfînta Biserică și nu vor uita de ceasul morții și o să veniți regulat – la 2-3 luni cel mult să fiți iară spovediți (ultimele păcate, nu o mai luăm iar de la copilărie, [doar] ultimele), la același duhovnic (nu te duci din loc în loc, că e greu, azi la unul, mîine la altul; cît poți, mai mult la același duhovnic, să te legi de el măcar cîțiva ani, să prinzi ceva de la el și să te pună pe drumul cel bun) și, dacă ne vom sili și la sfînta Împărtășanie, și dacă vom face și noi o faptă bună, care înseamnă înainte de toate sfînta rugăciune, milostenia – care are mare putere – smerenia, împăcarea cu toți – atunci sigur Dumnezeu nu ne va lăsa în mîna urîților acelora, a cumpliților diavoli care umplu văzduhul. Dacă am ști noi, și dacă am vedea cu ochii cîți demoni se învîrt prin văzduhuri și în locuri pustii și fără apă, și prin sate, și prin orașe unde sunt case de păcate, tot felul de păcate pe care le-am mai amintit, ne-am înfricoșa și poate am muri de frică. Dar Dumnezeu ne cruță ca să nu vedem, și să înțelegem și să credem cuvîntul Evangheliei și să ne temem de păcat, nu de diavol, de păcat să ne temem. Degeaba mă tem de diavol, dacă de păcat nu mă las! Diavolul meu nu-i cela care vine să mă ispitească, diavolul meu e patima din mine; omul care nu poate lăsa beția are un drac în el, (fără să vă supărați niciunul); care nu se lăsă de desfrîu are un diavol într-însul – trebuie să-l părăsească, altfel moare cu el și se duce cu cei răi prin lume acolo unde sunt toți diavolii; omul care înjură de cele sfinte și hulește și trăiește în păcate și în fumat și în tot felul de răutăți și nu are grijă de copilașii lui, de casa lui și-și bate soția și intră toate păcatele în casele lor, ei bine, toți aceștia, dacă nu ne-om pocăi, dacă nu ne-om smeri, dacă nu ne-om spovedi, dacă nu le-om părăsi, mergem în mîna celor fără nume, în adîncul adîncului din iad.

Iubiți frați, care ar fi concluzia Evangheliei de astăzi, sau ce trebuia să facă acest bogat zgîrcit, nemilostiv, ca să nu ajungă în iad ci să urmeze lui Hristos? Știți ce trebuia să facă? Ceea ce n-a făcut: milostenia. Cel care nu are – ce să-i mai ceri, săracul? El face bine cu un cuvînt: că îndeamnă pe un vecin, pe o soră, pe o creștină: "Soro, eu sărac, tu săracă, dar să mergem la Biserică”. Îi dai un sfat de suflet. Dacă ai mai mult și material, îi dai și o bucată de pîine, hăinuțe și ceva din toată inima ta, și ai făcut milostenie. Dacă bogatul făcea milostenie nu-i spunea Hristos: Nebunule! și nu-l trimitea în iad să-l dea în mîinile demonilor; or, nu a făcut-o! A uitat cea mai mare fapta bună care, după sfînta rugăciune și după credința ortodoxă curată, este milostenia. Așa spun toți Sfinții Părinți: cel mai ușor se mîntuiesc creștinii milostivi. Nu filozofii creștini care știu toată teologia (mulți o mai știu, și pe de rost, și scriu la cărți de rup pămîntul), dar ce te faci, cu ce te ajută dacă tu nu ai milostenie? Cel mai ușor se mîntuiesc creștinii milostivi! Creștinii ortodocși care iubesc Biserica, smerită spovedanie, care se apropie cu lacrimi de Sfînta Împărtășanie și care, din prea-putinul lor, dau săracului, lipsitului, văduvei, omului care zace și-i mîncat de viermi, de boală, de necaz și de deznădejde. Milostenia nu numai materială (să nu-nțelegeți numai bani, bani..) ci-i și milostenie sufletească. E mai mare milostenia sufletească decît cea trupească, sau materială, pentru că e mai scump sufletul decît trupul.

De aceea noi îndemnăm, ca o concluzie a Evangheliei de astăzi, iubiți frați, să vă iubiți unii pe alții! România va trăi atîta timp cît românii s-or ține de biserici, de mănăstiri, de muncă cinstită și n-or umbla după averi. Cei din apusuri, care au nu știu cîte averi credeți că sunt mai fericiți ca noi? Nicidecum! Să nu aveți fericirea celor din occident! Noi mai știm, și-am mai văzut. Cea mai mare fericire o are mama mea, săraca, dacă mai trăiește, și bunica, dacă mai este încă astăzi, care se roagă 2-3-4 ore seara, noaptea, în miez de noapte la Dumnezeu, și are și ea o bucățică de pîine acolo, un pesmet, o bucată de mămăligă cu o ceapă, și asta e averea ei. Dar averea mare a poporului nostru nu este bogăția materială – deși ne-a dat Dumnezeul nostru o țară extraordinar de frumoasă, nu se găsește o altă țară mai bogată – dar bogăția românului nu sunt munții și averile materiale, bogăția creștinilor noștri ortodocși este credința curată în Dumnezeu, sînt faptele cele bune, este sfînta smerenie, este neadormita rugăciune pe care trebuie să o facem, este grija de aproapele, și grija pentru cei morți (ei n-au ce să mai facă, nu se mai pot ajuta). Așa încît, cam acestea ar fi cîteva din darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu și cu care noi ne putem îmbogăți. Nu averi multe, nu mașini multe, nu case cu etaje, toate acestea sunt nimicuri, sînt minciună. Căsuța ta săracă, dar înăuntru plină de lumină, de o icoană, o candelă dacă este și ai untdelemn și pentru ea, o lumînărică aprinsă, două lacrimi la rugăciune, smerenia mamei, cumințenia tatei, blîndețea copiilor, fecioria fetelor, binecuvîntarea lui Dumnezeu, dragostea de Biserică și de mănăstiri, și smerită cugetare întru toate, iată averea noastră! Iată bogăția noastră!

Nu ne trebuie bogăția nebunilor – adică a acelor ca cel din Evanghelie – nu ne trebuie bogăția care e furată de ici și de colo! Nu ne trebuie casele lor, nici banii lor, nici averile lor! Bogăția noastră, averea noastră, tezaurul sufletului nostru este dreapta credință ortodoxă pe care o atacă – n-ați văzut? – în toate ziarele aproape, o atacă cei care nu sunt ortodocși. Nu ortodocșii, să nu credeți! Toți cei care vorbesc împotriva Bisericii ortodoxe sînt aceia care nu sunt ortodocși, cei care cred în bani. Iar pentru ca să înjure Biserica ortodoxă iau mii de dolari. Dar să știți, cu mîna pe Biblie vă spun, că acești bani nici pentru colivă nu o să le ajungă! Pentru că nu cu noi se luptă, se luptă cu Hristos, se luptă cu Sfînta Cruce, se luptă cu Maica Domnului!

Noi avem credința aceasta de 2.000 de ani și, pentru smerenia noastră, ne va pomeni pe noi Domnul! Iar cînd ne-om mîndri și ne-om îngîmfa, și ne-om lăuda, și-om alerga după averi – vai de capul nostru! – pierim și noi și țara asta! Deci, România atîta dăinuiește: cît românii din ea, mame și tati, preoți și călugări, tineri și bătrîni se vor ține de Hristos, de Biserică, vor trăi în dragoste și în iubire, nu în cîrteală și în ură și dușmănie, ci se vor ajuta unul pe altul și vor face milostenie!

Să facem milostenie, ca să nu ne spună Dumnezeu: Nebunule de om, de ce n-ai făcut milostenie? Nu știi că milostenia iartă mulțime de păcate, cum spune la Evanghelie? De ce n-ai cercetat un bolnav? N-ai bani; dar nu poți să mergi la văduva de peste drum să vezi dacă nu moare de frig, să-i faci oleacă de foc, să-i duci un măr, o pară, ceva? Vezi? De ce n-ai dat un cuvînt bun sau o carte la un vecin pe care – uite! – l-au vînat sectanții? De ce stai numai la cîrciumi, și numai la cleveteală, și la vorbărie la portiță? Nu mai e vremea de stat la portiță, frați români și frați creștini! E vremea să ne rugăm! Vremea s-a scurtat, anii cei grei s-au apropiat și noi trebuie să ieșim din această nebunie a materiei și a banilor și a politicii și a tuturor, și să ne legăm de bogăția lui Hristos! Iar averea lui Hristos este – am spus – dreapta credință, este rugăciunea către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu care salvează lumea, este puterea Sfintei Cruci, este Sfînta Liturghie care se face zilnic la mănăstiri și la sărbători în cele 10.000 de biserici din România. Bogăția noastră este smerenia, milostenia, trăirea în dragoste, în frică de Dumnezeu și celelalte daruri.

Cu aceste cîteva gînduri să rugăm pe Bunul nostru Mîntuitor și Dumnezeu să ne întărească să parcurgem viața întreagă, nu numai postul să îl postim și pe urmă hai să ne îmbătăm, ci să ne ducem viața întreagă în rugăciune, în post, în spovedanie, în milostenie și în împăcare. Să ne ajute bunul Dumnezeu să scape țara noastră de toți văzuții și nevăzuții vrăjmași, și pe noi toți, care credem cu dreapta credință în Hristos, să ne binecuvînteze.

Interviu cu Sorin Dumitrescu filmat de Marius Caraman:

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews