Stim ca Sfantul Arhidiacon Stefan, intaiul mucenic crestin, a fost ucis cu pietre de catre o multime de barbati. Nu le cunoastem numele acestora si cred ca nimeni nu s’a straduit sa-i identifice. Poate pentru ca nu intereseaza, sau poate pentru ca Stefan, in clipa in care a murit, dupa modelul marelui sau invatator, IisusHristos, i-a iertat. Dar il retinem in istorie si amintire pe Stefan insusi, marturia lui, jertfa lui, sangele lui, cu care s’a inceput lungul sir de martiri. Problema ar fi daca, intr’ adevar, cei care au cazut in Decembrie ’89 constituie sau nu o jertfa. Dupa parerea mea, da. Chiar daca nu toti sunt identificati, chiar daca nu se stie biografia fiecaruia, ei laolalta alcatuiesc un tot, iar acest tot se constituie intr’o jertfa a neamului romanesc pentru eliberarea lui de sub jugul comunist. Despre aceasta eu, personal, nu am nici o indoiala, si cred ca nimeni dintre fratiile voastre nu se indoieste. Sunt convins ca iesirea lor in strada a fost spontana, ca nu au fost marionetele unui scenariu dirijat din spatele lor.

Sunt convins ca au fost de buna credinta si au fost curati la suflet. In timp ce in acele zile urmaream si eu evenimentele, ca toata lumea, cu sufletul la gura, la televizor (pentru ca, practic, nu puteam iesi din casa), mi-am adus aminte de propria mea tinerete, cand la varsta de 19 ani, fiind inca elev in clasa a 8-a la Seminarul Central din Bucuresti, am participat la demonstratiile de strada care au dus in final la abdicarea Regelui Carol al II-lea. Nu ascultam de niste comenzi, nu aveam niste conducatori, nu aveam un plan stabilit, momentul insa era dramatic: Basarabia fusese cedata fara nici un foc de arma si, la scurta vreme, Nordul Transilvaniei. Armata plecase umilita din Tara Ardealului, fara sa fi tras macar un foc de arma, simbolic, in semn de protest impotriva samavolnicului diktat de la Viena.

Raspunzator pentru aceasta stare dezastruoasa, in care patria practic era ciopartita, devenea Regele Carol al II-lea, care detinea functia de comandant suprem al armatei si care nu ordonase nici un fel de gest de protest. Asadar, prezenta noastra in strada, si va rog sa ma credeti ca 90% eram tineri, s’a datorat acestui sentiment de revolta impotriva ciopartirii patriei. Si din acesta a derivat sentimentul anticarlist. Noi nu am pornit o demonstratie impotriva regelui, dar, constatand ca tara se sfartecase prin absenta de la datorie a regelui, totul s’ a transformat intr’o miscare impotriva lui, ceea ce a facut ca dupa o zi si jumatate sau doua, in dimineata zilei de 6 septembrie 1940, regele sa abdice si sa lase locul fiului sau, Mihai.

Nu se punea problema de a se trage in noi cu arme. Comandantul politiei (care se numea Rodrig Modreanu), era prezent in special cu tancurile de apa, pe care o arunca in jeturi puternice asupra noastra, iar noi, fara sa fi cunoscut nici un fel de strategie, stiam cand sa ne ferim si cum sa ne aparam. Miezul demonstratiilor era Piata Universitatii, dar nu ceea ce stim astazi ca este Piata Universitatii, adica spatiul dintre o latura a Universitatii si actualul Teatru National. Piata Universitatii era spatiul in care se gasesc cele trei statui ale lui Mihai Viteazul, Eliade Radulescu si Spiru Haret. Acolo veneau veteranii de razboi – erau urcati pe soclul statuii lui Mihai Viteazul. imi amintesc bine de un invalid din primul razboi mondial, care marturisea cu voce tare si plin de indignare, cu lacrimi, ca isi lasase piciorul undeva pe front ca jertfa pentru Romania Mare, pentru ca acum sa o vada ciopartita prin absenta de la datorie a regelui.

Aceasta ne facea sa ne incolonam, sa ne indreptam pe Calea Victoriei catre palat si sa strigam ca regele ar trebui sa cedeze. Dar, repet, in cazul acesta, cand se apropiau tancurile de apa, aveam priceperea sa folosim piata strecurandu-ne prin multele stradute care se deschid din ea, pentru ca dupa aceea sa ne repliem si sa ne readunam pe alte cai decat acelea pe care am fost. Eram tineri, entuziasti, curati si, de ce nu, daca ar fi fost nevoie, gata de jertfa. De toate acestea mi-am adus aminte atunci, cand urmaream la televizor ce se petrece pe strazile Timisoarei, ale Bucurestiului mai tarziu. (In realitate, Timisoara am urmarit-o mai mult prin mijlocirea unui post de radio din strainatate, care avea o caseta teribila pe care se auzeau primele impuscaturi, si atunci imi dadeam seama ca in Timisoara se petrece ceva extraodinar, dramatic, dar si nobil). Ei bine, sunt convins acum, prin rememorarea si a propriei mele tinereti, ca tinerii acestia au iesit in strada pentru ca chemarea plutea in aer, erau chemati la datorie. Mai tarziu aceasta chemare s’a constientizat.

A doua zi de Craciun ma gaseam in Piatra Neamt, intr’o familie care avea un tanar student la Politehnica. A primit un telefon, s’a imbracat si a spus: "Mama si tata, eu plec”. Inca nu se terminasera in unele puncte din tara ciocnirile. Ei au spus: "Cum, in ziua de Craciun? Doar alaltaieri ai venit sa-ti petreci sarbatorile cu noi!”. "Nu, mama, daca colegii mei sunt acolo la datorie, eu nu am dreptul sa raman in familie si sa mananc cu voi caltabos, eu trebuie sa fiu la datorie”. L-am admirat pe acest tanar. Imi era o familie cunoscuta de prieteni. A plecat, intr’adevar, nu a fost oprit, dar am fost martorul acestei determinari constiente a unui tanar care pleca in necunoscut, sa nu-i zicem in aventura, dar se arunca in abis, pentru ca putea sa nu se mai intoarca. Asa am eu imaginea tinerilor care au iesit din casele lor, cu sau fara stirea parintilor. S’au aruncat in strada. De ce? Pentru ca sa-si castige libertatea.

Asadar, iubitii mei, este vorba mai intai de un act constient si voluntar. In al doilea rand, constiinta ca in fata se gaseste un inamic puternic, aparatul de represiune al puterii, si ca acest aparat de represiune poate fi cumplit, poate sa-i doboare, ceea ce de altfel s’a si intamplat.

S’ar pune problema: "Constituie moartea lor o jertfa, sau nu?”. Dupa parerea mea, da. Jertfa este o daruire care insoteste o renuntare. Acestea sunt cele doua elemente ale unei jertfe. Daca renunti fara sa daruiesti, aceasta nu se cheama jertfa; daca daruiesti fara sa fi renuntat la ceea ce daruiesti, aceasta nu poate fi o jertfa. Asadar, pe de o parte, in mod constient si liber renunti la ceva, ceea ce, in cazul de fata, este tocmai libertatea si viata lor, iar, pe de alta parte, daruiesti, iarasi, libertatea in unele cazuri, viata in altele. Cred ca aceste elemente sunt suficiente pentru ca fapta lor de atunci sa se constituie intr’o jertfa care merita cinstire. Fireste, istoria se judeca din perspectiva timpului, si chiar dupa acesti ani de zile poate ca este prea devreme pentru ca sa evaluam la dreapta masura ceea ce s ‘a petrecut atunci. Dar nu incape nici un fel de indoiala ca tinerii vor fi asezati, si de constiinta sociala, si de cultura noastra, si de Biserica, la locul ce li se cuvine, pe masura ce perspectiva timpului va permite justa evaluare a faptelor lor. Pana atunci cred ca avem datoria sa ne amintim de ei cu piosenie, sa-i pomenim in rugaciunile noastre si, pe cat se poate, sa-i avem ca model, mai cu seama intr’o vreme in care tineretul nostru este, practic, debusolat si in care se pare ca nu mai are nici un fel de ideal.

Tinerii din decembrie nu au cerut, pe stradă, nici pâine, nici salarii, ci libertate. Au fost credincioși; știm cu certitudine că pe străzi s’a strigat „Exista Dumnezeu”, ca s’a rostit, deseori în genunchi, „Tatăl nostru”, în fața tancurilor, că s’au rostit cuvintele: „Voi cu arme, noi cu flori” și știm că nu armele au învins, ci florile. Dar mai știm că tot atunci s’a strigat o zicere cutremurătoare, care ar trebui să fie scrisă în enciclopedia mondială: „Vom muri și vom fi liberi!”. Faptul acesta mi se pare extraordinar. „Vom muri și vom fi liberi”. Și revin la ideea aceasta: disponibilitatea de a muri, de a-ți asuma moartea, pentru ca prin ea să-ți capeți libertatea. Nu este vorba de libertatea aceea simplă de care se vorbește în Cartea lui Iov: cel din mormânt este liber, robul care a murit nu mai este supusul stăpânului său, și nici cel care a fost în temniță nu mai aude vocea temnicerului. În acest „Vom muri și vom fi liberi” este strigătul și afirmarea libertății despre care îmi propun să vă vorbesc în cele ce urmează. Tinerii au cerut libertate și au murit pentru libertate. Au murit fiind liberi, pentru ca, prin moartea și libertatea lor, să asigure libertatea celorlalți. Dacă ei au murit și sunt liberi, noi sperăm să trăim și să fim liberi întru această libertate”, spunea ÎPS Bartolomeu Anania, citat de site-ul Mărturisitorii, la împlinirea a 9 ani de la izbucnirea la Timișoara a revoluției anticomuniste.