Un pas important pe drumul Marii Uniri a românilor s-a făcut în 1871, la Mănăstirea Putna. De hramul mănăstirii, Adormirea Maicii Domnului, a avut loc Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni. La serbarea organizată atunci de Mihai Eminescu au participat 3.000 de români. Peste 3000 de suflete din Dobrogea, aflată în Imperiul Otoman, Basarabia, aflată în Imperiul Rus, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, toate aflate în Imperiul Austro-Ungar, dar fiecare cu un statut diferit, s-au rugat pentru un ideal comun la mormântul Sfântului Ștefan.

În acel an, 1871, România era departe de Marea Unire.
Cu puțini ani înainte, în 1859, sub numele de Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești s-a unit Moldova, lipsită de Basarabia și Bucovina, cu Țara Românească, și ea, lipsită de Dobrogea.
Această Unire, de bază, a adus multă bucurie și multă putere românilor. Pasul pe care noul stat dorea să îl facă era ieșirea de sub suzeranitatea turcilor și dobândirea independenței. Spre aceasta se îndreptau atunci eforturile oamenilor politici.
Românii, însă, trăiau și în Dobrogea, aflată în Imperiul Otoman. Trăiau și în Basarabia, aflată în Imperiul Rus. Trăiau și în Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, toate acestea aflate în Imperiul Austro-Ungar, dar fiecare cu un statut diferit.
 
Din dorul acestor români pentru o țară a lor a răsărit Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni.

Prilejul serbării a fost împlinirea a 400 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna.
Putna și întreaga Bucovină erau atunci în Imperiul Austro-Ungar. Dar ctitorul mănăstirii, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, era considerat „simbolul cel mai înalt al simțămintelor patriotice și naționale” al tuturor românilor. De aceea, la mormântul său vor veni românii pentru a realiza Prima Serbare pan-românească.

Serbarea a fost organizată de asociația studenților români de la Viena, România Jună. Inițiatorul ei, smerit și discret, a fost Mihai Eminescu. Alături de el, între principalii organizatori s-au numărat Ioan Slavici, viitorul scriitor, Nicolae Teclu, marele chimist de mai târziu, A. D. Xenopol, cel care va alcătui prima mare sinteză de istorie a românilor.



SERBAREA DE LA PUTNA INTRU MEMORIA LUI ȘTEFAN CEL MARE – de Mihai Eminescu [august 1871 ]

Redăm mai jos textul publicat pe site-ul mihai-eminescu.ro.


Orice popor, pentru a se putea întări ș-a pune baza unei esistențe durabile, mai nainte de toate are trebuință neaparată de-o patrie, de un pămînt de care să se lege cu sîngele și viața sa, la care să țină din toată puterea și dragostea inimei sale. Istoria veacurilor trecute ne arată că neamurile cari nu s-au lipit de o asemenea patrie, a cărora țel și tendințe au fost numai cuceriri și năvăliri deprădătoare, fără a găsi un colț în lume în sînul căruia să plînteze sîmburele fecund al unei vieți strălucite în viitor, zicem toate acele neamuri s-au șters de pe fața pămîntului ca colbul suflat de vînt.

Dar dacă prima condițiune a constituirei și consolidărei unui popor este patria, nu mai puțin important pentru dînsul și pentru traiul său sînt luptele și frămîntările ce trebuie să susție în fața sămînțiilor străine cari îl încungiură și-i amenință pe tot momentul cu pieire clădirea ce și-a făcut. Aceste lupte și frămîntări se conduc și se operează de oameni mari, cari la romanii si grecii antici se numeau semizei, iar la noi viteji și voinici.

Mai târziu brațul începe să obosească, dușmanii amenințători, de asemenea slăbiți, contenesc agresiunile lor; puterea vitală din popor trebuie consumată într-alt chip; atunci începe mai cu mare vigoare agitarea inteligenței. Acesta este momentul cel mai solemn. Acest stadiu se numește – deșteptarea poporului.

Atunci te întrebi: Cine sunt? Unde mă găsesc? Ce trebuie să fac?

Fericita nația care prin faptele și lucrările sale răspunde nimerit la aceste vitale întrebări.

De la începutul secolului nostru mai ales, românii încă au simțit trezindu-se în sufletul lor nedumeritul dor de regenerare și renaștere. Popor tânăr și plin de viață, oțelit în cumplitele suferințe ale timpurilor, aprins de emulație în fața celorlalte popoare, el s-a aruncat c-un entuziasm nespus pe calea propășirei, a alergat ars de setea cea mai crudă – la izvoarele dorite ale culturei.

Dar nenumărate și grele sunt lucrurile ce trebuie împlinite pentru a face fericirea unei nații. Chiar un individ, până s-ajungă binecrescut, asigurat în esistența sa, luminat la minte, c-un cuvânt bine preparat pentru a aduce o viață demnă și folositoare, de cîte ajutoare nu are trebuință?! Dar încă o nație întreagă, și mai ales o nație ca a noastră!”La lucru dar barbați și femei, tineri și bătrâni „, ne strigă puternica voce a secolului al nouăsprezecelea. Departe de noi odihna zădarnică! Departe de noi îndeletnicirile frivole și stricăcioase intereselor noastre naționale!

Să lucrăm, dar să lucrăm inspirați de sântul glas al patriei, să asudăm dar sudoarea noastră să se scurgă pentru interesele neamului românesc.

Un model de lucrare pentru binele poporului nostru este Serbarea de la Putna, care a reîmprospătat în mintea fiecăruia român memoria sfântului erou Ștefan cel Mare și groaznicului trăznet al dușmanilor doritori de viața și leagănul nostru.

Iată serbarea, iată mărețul spectacol despre a căruia însemnătate și curs ne-am propus a prezenta lectorilor noștri o scurtă dare de samă.

Dar înainte de a face istoricul serbărei ș-a solemnităților ei, credem de interesul publicului ce n-a avut norocirea să călătorească la mănăstirea Putna a-i face încâtva cunoscută poziția topografică a acestui lăcaș sfânt, mândră și doioasă suvenire a timpului îndepărtat. Tot aci va fi locul nimerit pentru descrierea acelor podoabe și pregătiri artificiale pe cari comitetul aranjatoriu le-a făptuit spre trebuințele oaspeților și spre mărirea sărbătoarei.

Când pleci de la Hadikfalva cătră Putna, pe un drum a căruia împrejurime, dotată de natură și de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îți răpește vederile și-ți dezmiardă sufletul: zicem, când pleci spre Putna, zărești în depărtare înălțându-se cătră ceri falnicile coame și spete a munților Carpați. Pe de o parte ț-ar plăcea să ajungi cât de curând la țelul călătoriei, pe de altă parte ai dori să treci perpetuu pintre aceste holde înflorite, pintre aceste dumbrăvi răcoroase, unde ochii nu se satură de privirea impozantelor aleie de plopi ș-a mănoaselor țarini din Bucovina cea drăgălașă. După o călătorie de – oare în fine regiunea vegetațiunei bogate dispare, poalele munților se arată, un vânt rece te aburește, o tăcere sfântă te împresoară, și puțin cîte puțin te trezești adâncindu-te în criierii munților. Aici la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munți acoperiți cu brazi seculari, se rădică mănăstirea cu turnurile ei măiestoase. De toate părțile împresurată cu munți sfâșieți de crăpături și văi adânci și înguste; în apropierea unor mici plaiuri de verdeață încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de locașul etern a celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viața sa cum se cuvine. Mănăstirea se compune dintr-o biserică destul de spațioasă, care într-una din despărțiturele sale cuprinde mormintele domnilor Ștefan cel Mare, Bogdan și Rareș ș-a mai multor doamne din epocele gloriei noastre militare. În jurul bisericei sunt rădicate în formă pătrată odăile destinate pentru călugări, odăi dintre cari cele mai multe sunt adevărate saloane. La intrare deasupra zidului este așezată clopotnița c-un turn înalt, înlăuntru din partea dreaptă o altă clopotniță mai mică, ce conține clopotul lui Ștefan cel Mare numit Bugea. Spațiul dintre biserică și edificiul cu chiliile este acoperit de verdeață și de-o grădină plină de flori, organizată după gustul cel mai bun.

Lucrările făcute de comitetul aranjator întru scopul serbărei au fost următoarele:

Din sat până la mănăstire de – amândouă părțile șoselei, pe lângă arborii naturali erau împlântate în pământ cetine de brad în două șiruri paralele. Ici și cole în direcția acestor aleie artificiale erau așezate lampioane mari și mici pentru luminație. La mijlocul drumului, considerat din sat până la mănăstire, se înălța un impozant arc de triumf, construit din crengi de brad și decorat cu o mulțime de flamuri. Pe frontispiciul arcului se cetea cuvintele: Memoriei lui Ștefan cel Mare, mântuitorul neamului. De partea dreaptă a acestui arc, pe un plai ce nu se rădică mult peste nivela drumului, era situat colosalul portic, o construcție într-adevăr minunată, încăpătoare de persoane. Înlăuntrul acestei clădiri erau așezate de-a lungul mese și lavițe de brad. Pe stâlpii din mijloc atârnau marcele țărilor române ș-o sumă de flamure mici. În fine aranjamentul dinaintea porticului, stătători din mai multe șiruri de cetine împlântate în pământ, împodobite cu drapele, era de-o frumuseță rară.

Acum, după ce-am dat lectorilor noștri o ideie palidă despre situația maiestoasă a mănăstirei și despre aranjamentele comitetului, rămâne să facem tabloul măreței festivități.

Sâmbătă sara, la oare, un imens număr de oaspeți se îndrepta cătră biserică. Era momentul începerii serbărei. De – abia preoții intrase în altar, de – abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou clopetele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de două părți de pe vârfurile munților. Atunci:

 Mușchiul zidului se mișcă, pintre iarbă se strecoară

O suflare care trece ca prin vine un fior…

Este ora nălucirei: Un mormânt se dezvălește,

O fantomă ‘ncoronată din el iese… o zăresc…

Iese… vine cătră țărmuri… stă… în preajma sa privește.

Râul înapoi se trage, munții vârful își clătesc.

 

Ascultați!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…

Oștiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez;

Glasul ei se ‘ntinde, crește, repețit din stâncă’n stâncă,

Transilvania ‘l aude: Ungurii se înarmez.

 

Salutare, umbră veche! primește închinăciune

De la fiii României, pe care tu o ai mărit:

Noi venim mirarea noastră la mormântu ‘ți a depune,

Veacurile ce ‘nghit neamuri al tău nume l-au răpit.

 

Este imposibil de esprimat bine prin cuvinte acea impresiune înălțătoare ce te pătrundea la auzirea acelor vuiete. Sunetele clopotelor împreunate cu trăzniturile bubuitoare ale săcălușelor parcurau munții departe – departe, și mult în urmă auzeai clocotind ecourile repețite. Mai adauge la aceste splendida luminație din mănăstire și strălucitoarele focuri aprinse pe piscurile de primprejur: ș-o fericită iluzie te răpește și te transpoartă în timpurile când viteazul pe care-l celebrăm după patru secole sta cu fierul în mână, ca un zid de apărare al creștinătăței contra furiei musulmane.

Târziu noaptea oaspeții se retrag, reprezentanții și damele în odăile din mănăstire, iar ceialaltă parte a publicului pe la casele țăranilor.

Duminica la oare dimineața câteva rânduri de salve anunță adunarea publicului în porticul festiv. Președintele comitetului arată în puține cuvinte energice scopul ce-a adunat atâți români la mormântul preamăritului erou al națiunei și esprimă mulțumirea cea mare de care se simte pătruns comitetul și întreaga junime academică, în fața concursului ce i-a dat națiunea întru realizarea măreței idei. Apoi publicul intră în biserică, pentru a asculta sfânta liturgie.

Aici în tot decursul sfântului serviciu divin patru tineri academici stau lângă mormântul lui Ștefan. Pe la preceasnă părintele egumen al mănăstirei, d. Arcadiu Ciupercovici, ține o predică corespunzătoare hramului, prin care eminentul preot știu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului, sub formă religioasă, încât dacă ni s-a încălzit sufletul de sentimente religioase, nu mai puțin am simțit inima noastră mișcîndu-se de patriotism și însuflețire.

Săvîrșindu-se liturgia, publicul cu preoții în frunte se aranjază într-o procesiune maiestoasă care se oprește la portic. La mijlocul porticului pe o masă se vedeau urna consacrativă, epitaful lucrat pe catifea albastră închisă a d-nei Maria Rosetti, epitaful pe catifea roșie a d-nelor din Bucovina; iar lîngă masă răzemate de stîlpi străluceau în toată pompa lor frumosul stăndard al d-nelor din Iași și mărețele flamure a doamnei Haralambie ș-a școalei de belle arte din Iași, provezute cu portretul lui Ștefan cel Mare, ornate cu diferite simboluri de aspirație și glorii în viitor și înzestrate cu inscripții nimerite și demne de memoria marelui domn român. Toate aceste odoare se sfințesc de cătră clerul oficiant, în urmă lumea să stropește cu aghiasmă ș-apoi în mijlocul unei tăceri adînci d. Xenopol rostește cuvîntarea festivă. Acest cuvînt întrunește în sine toate elementele ce constituie un adevărat op de elocință, și nu-i mirare dacă mintea fiecăruia era fixată cu toată puterea asupra pasagelor instructive ce se desfășurau într-însul, asupra învățăturilor potrivite ce oratorul făcea să se reflecteze din faptele lui Ștefan cel Mare asupra stărei noastre de față. După aceasta veni corul compus din teologi bucovineni și intonă în cuartet imnul religios a lui Alecsandri, compus anume pentru serbare. În fine lumea se înturnă în ordinea de mai nainte la biserică pentru a se continua și sfîrși sfînta liturgie, și astfel se fini serbarea hramului și festivitatea zilei dintîi întru amintirea domnului Ștefan.

A doua zi luni dimineața publicul iarăși se adună în portic și plecă ca în ziua procedentă la biserică pentru ascultarea sfintei liturghii. După liturghie procesiunea cu preoții oficianți reîntorcîndu-se la portic, ieu darurile: adică urna, epitafurile și standardele și le transportă în biserică, unde se depun pe mormîntul aceluia pentru care le destinară dăruitorii lor. Dar înainte de a rădica darurile din portic, Prea Cuvioșia Sa părintele egumen al mănăstirei se suie la tribună și dă cetire”Cuvîntului de îngropăciune la moartea lui Ștefan cel Mare”. Această orațiune funebră este un monument literar găsit în Besarabia de Hurmuzachi. Cînd și de cine s-a compus, nu se știe, dar că nu s-a rostit la îngroparea lui Ștefan cel Mare, cum ne spune titlul, este constatat. Fie însă compus de oricine, acest cuvînt cu drept se potrivește aproape de un model de elocință română și pînă și azi el te pătrunde pînă în adîncul sufletului și te farmecă prin stilul său plăcut și energie. Bună ideie a avut dar comitetul a-l pune în programă, căci cel ce l-a ascultat a trebuit să mărturisească că rostirea lui a fost unul din momentele cele mai însemnate ale serbărei. Unde se descrie mai bine eroismul lui Ștefan decit în acest necrolog eminent:”Ca fulgerul de la răsărit la apus a străluminat: marturi sînt leșii, cari cu sîngele lor au roșit pămîntul nostru; marturi ungurii, cari-și văzură satele și cetățile potopite de foc; marturi tătarii, cari cu iuțimea fugei n-au scăpat de fierul lui; marturi, turcii, cari nici în fugă nu-și putură afla mîntuirea… marturi sînt toate neamurile de pe-mprejur, care au cercat ascuțitul sabiei lui!…”

Unde se face mai drept și mai deplin panegiricul iubitului erou, ca-n aceste cuvinte:

„Dar ce minte e atît de bogată în gîndiri, ce limbă e așa de îndestulată în vorbe, ce meșteșug așa de iscusit la împlinirea cuvîntului, ca să poată împodobi atîtea risipe ale vrăjmașilor, atîtea sfărmări de cetăți, atîtea zidiri de locașuri sfinte și atîta înțelepciune, și în cît au trăit, au înflorit și voinicia și fericirea noastră, și care toate lucrările sale și le-a pecetluit cu credința în Isus Christos: în războaie biruitor smerit, în pace domn drept și bun, iar în viața sa în parte credincios adevărat”.

În fine iată ce spune necrologistul despre Ștefan pe cînd se afla țara în zile de pace:”Departe de curtea lui toată minciuna, zavistia legată, pizma ferecată, înșelăciumea izgonită, strîmbătatea împilată de tot: dreptatea împărățea pe scaun; și nu ea lui, ci el era supusul ei și șerbitoriu! De apuca armele, de ea se sfătuia; de judeca, pe dînsa o asculta; de cinstea, ei-i urma și toate le făcea ca un șerb din porunca ei! Cei vechi băznuia, că dreptatea a fugit dintre oameni; iar noi putem adeveri, că la noi stăpînea. O, viață fericită! O, obiceie de aur! o, dulce stăpînire întru carea au petrecut străbunii noștri! Oare-ți mai veni vrodată? Oare ne vom învrednici și noi a vă avea? Oare ați fost numai și ați trecut, lăsîndu-ne nouă numai o amară aducere aminte de voi? Atîta-i de dulce dreptatea la o stăpînire și atîta-i strîmbătatea de amară, încît noi după atîtea veacuri plîngem pe un domn drept atunci cînd pe cei strîmbi sau îi uităm sau mi ne aducem aminte de ei fără nu să-i hulim”.

Tot înainte de a depune darurile prețioase pe mormînt se ține parastas de pomenire și se cîntă frumosul imn a lui Ștefan cel Mare esecutat de corul teologic. Cu ocaziunea așăzărei darurilor se cetesc cu glas tare toate inscripțiunile de pe ele.

În fine trebuie să amintim că la toate momentele mai solemne din cursul serbărei se trăgeau clopotele dimpreună cu Bugea și se dau mai multe rînduri de salve, care toate împreună împrumutau serbărei o față mai solemnă și mai maiestoasă.

Pîn-aici ne-am încercat a schița partea festivă și partea religioasă a serbărei, rămîne să informăm publicul despre partea veselă, despre petrecerile și îndeletnicirile ce au urmat în ambele zile festive cu ocaziunea meselor comune în portic și începînd de sara pînă adînc în noapte.

La ospățul comun de duminică după amiazi cel dîntîi toast l-a ținut președintele comitetului în sănătatea și lunga viață a Imperatorului Austriei. După aceasta au urmat o serie de toasturi întovărășite de discursuri patriotice și naționale, în cari se revela sentimentele aprinse și entuziasmul viu al vorbitorilor, cari nu puteau înăduși în sufletul lor nobila pornire a focului patriotic, pe lîngă toată privegherea riguroasă a comisarului rînduit din partea guvernului. Cele mai mari emoțiuni au produs discursurile înfocate și adînc simțite ale d-lor Silași, prefect la seminariul gr. cat. din Viena, Sbiera, redactorul foiei Societății pentru cultura poporului român din Bucovina, Mureșanu, reprezentant din Transilvania și Procopeanu, preot din Dorna. Nu mai puțin au fost aplaudate toasturile d-lor Costinescu, Stănescu, reprezentant din Arad, a preasfinției sale episcopului Filaret Scriban ș-a venerabilului egumen al mănăstirei, Ciupercovici.

După scularea de la masă, atît duminică cît și luni se începură improvizările adevăratei petreceri comune. La sunetul armonios a unei escelente orchestre din Suceava în mai multe părți ale porticului se încinseră danțurile cele mai aprinse, atît naționale, cît și străine. Era frumos a privi hora jucată de juni și de domnișoare române din diferitele provincii. Pentru variație, în intervalele danțurilor cîțiva tineri cu vocea melodioasă intonau solo cîntece naționale, ce erau ascultate și aplăudate de publicul, obosit de danț, cu mare frenezie. Nu trebuie să uităm a mai aminti că luni de cătră sară toți oaspeții au ieșit afară din portic ș-au improvizat pe plaiul umed de ploaie un șir de danțuri. Într-o parte danțau grupele oaspeților, în ceialaltă poporul. Așa erau de înveseliți cu toții încît nici ploaia ce picura din cînd în cînd nu putea să întrerupă cursul danțurilor.

Pentru ca și poporul adunat la serbare, atît din satul Putna, cît și din cîteva sate din apropiere, să ducă o amintire vie în inima sa, n-au lipsit măsurile cuvenite pentru a-i inspira și lui interes cătră însemnătatea sărbătoarei. Astfel cîțiva din inteligență au adunat pe țărani în sat, de acolo punîndu-se în fruntea lor i-au condus în sunetul marșului în monastire, unde au îngenuncheat de mai multe ori ș-au făcut închinăciuni înaintea arcului de triumf ș-a fațadei monastirei, pomenind numele marelui Ștefan. Apoi intrînd în curtea bisericei au fost întîmpinați de venerabilul egumen, care și de astă dată le-a adresat cuvinte pline de învățătură și de sfătuiri adevărat părintești. Încît pentru ospăț pentru popor comitetul s-a îngrijit de un bou, care s-a fript întreg și s-a împărțit pe movila de lîngă portic în regula cea mai bună.

Astfel se fini acea serbare, a căreia amintire va rămînea neștearsă din inimile române și de la care, credem, fiecare s-a întors cu mai multă tărie în suflet, cu mai mult respect pentru eroii trecutului nostru și cu mai multă abnegare în ceea ce privește interesele noastre comune.

Oricine ce va zice, această serbare a ieșit pe cît se poate de bine, mulțămită energiei și zelului comitetului aranjator, mulțămită acelora cari prin concursul material au făcut posibilă ținerea ei.

Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întîlnim pe mormintele strămoșilor noștri plini de virtute, și să ne legăm de suvenirea lor cu credința și aspirațiile vieței noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor!…

[august 1871 ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIȚIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIȚIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 318



NOTIȚĂ ASUPRA PROIECTATEI ÎNTRUNIRI LA MORMÂNTUL LUI ȘTEFAN CEL MARE LA PUTNA – de Mihai Eminescu [15 septembrie 1870]
 
Dacă privim fierberea vieței noastre publice putem vedea lesne că neliniștea perpetuă din generațiunea ce e azi la ordinea zilei și frecările ei, atât din viața politică cât și din cea spirituală, nu-și au cauza lor pe – atâta în interese personale (precum o susțin unii), ci mai mult în profunda sciziune dintre direcțiunile pe care au apucat unii pe de o parte, alții pe de alta. Adăugind pe lângă acestea un caracter cam vehement, precum e acel al rasei noastre, ne putem lesne esplica de ce simple divergințe în păreri se schimbă în neîncredere și în acuzări de intențiuni subversive,

Răul cel mare nu e că o asemenea stare de lucruri esistă, ci că se perpetuă și se moștenește; și dacă generațiunea ce crește azi ar aduce cu sine o moștenire atât de tristă, nu ne îndoim că prin o consecință nedreaptă și mereu în creștere, antitezele ar deveni mai mari și mai neîmpăcate.

Însă generațiunea ce crește are și ea datorii de împlinit, precum le are fiecare generațiune ce se înțelege pe sine însăși, și e lesne de presupus că membrii ei, îndată ce au cunoscut răul, au cugetat și la remedii contra lui.

Serbarea la mormântul lui Ștefan cel Mare, deși pornită mai mult dintr-un sentiment de pietate cătră trecutul nostru pe cât glorios, pe atâta nefericit, totuși cu vremea ideea a început a prinde un interes mai bogat decum puteam presupune din început. S-a născut conștiința că o întrunire a studenților români din toate părțile ar putea să constituie și altceva decât numai o serbare pentru glorificarea trecutului nostru și că cu o ocaziune atât de favorabilă în feliul său, am putea să ne gândim mai serios asupra problemelor ce viitorul ne le impune cu atâta necesitate. Viitorul însă e continuarea, în cazul cel mai bun rectificarea trecutului. Ca el să fie o simplă continuare a trecutului, cu toate calitățile acestuia, a fost o idee ce trebuia esclusă a priori. Pentru o rectificare a greșalelor și lipselor prezentului, care mâne firește va fi pentru toți trecut.

Însă unul din cele mai mari defecte ale prezentului e tocmai starea de lucruri ce am caracterizat-o în liniile prime ale acestei notițe, și trebuința cea mai mare ne s-a părut nouă că ar fi o singură direcțiune a spiritului pentru generațiunea ce crește.

Rezumându – ne, putem spune că dacă esteriorul acestei festivități are să fie de un caracter istoric și religios, interiorul ei – dacă junimea va fi dispusă pentru aceasta – are să cuprindă germenii unei dezvoltări organice, pe care spiritele bune o vroiesc din toată inima.

Ca lucrarea noastră în viitor să constituie un singur organism, normal și fără abatere, e, se ‘nțelege de sine, un ideal a cărui împlinire nu e decât problematică; însă puținul bine ce ar putea rezulta dintr-o încercare de a organiza viața viitorului însemnează totuși mai mult decât nici o încercare spre aceasta.

Asta-i espunerea scurtă a scopului serbărei de la Putna.

Credem însă că n-ar fi neinteresantă o analizare a motivelor ce-au cauzat amânarea ei.

Prin războiul de față, la care participează cu spiritul toată lumea civilizată, s-a creat un curent al zilei care înădușă orice mișcare de un caracter mai pacific. Dacă serbarea se ținea în anul acesta, nu-i rămânea decât alegerea între două consecințe egal de rele. Sau că curentul zilei, îi imprima fără voie, o nuanță politică pe care n-o are și nici intenționează de-a o avea, și astfel am fi dat naștere la zgomote și păreri cu totul neidentice cu scopul și ființa ei, ba poate că în cazul cel mai rău realizarea ei ar fi fost oprită prin măsuri guvernamentale; sau, dacă lumea ar fi fost priceput-o bine, fiind însă în contradicțiune cu curentul zilei, nimene nu s-ar fi interesat de ea ș-ar fi trecut nebăgată în samă și fără de-a lăsa vreo urmă morală, precum s-au mai întâmplat și cu alte serbări de natura acesteia. Iată rălele între care trebuia să aleagă; – și de aceea Comitetul pentru serbare a găsit de bine a o amâna pe anul viitor, când spiritele vor fi mai liniștite și participarea neoprită de nici un fel de considerațiune.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIȚIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIȚIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 19