Acum 32 de ani, pe 19 iunie 1987, Biserica Sfânta Vineri a fost rasă de pe fața pământului, chiar într-o zi de vineri, sub pretextul sistematizării Bucureștiului.

O placă de marmură reamintește astăzi trecătorilor despre lăcașul de cult și de icoana făcătoare-de-minuni a Cuvioasei Parascheva.

Primul schit al acestei Biserici a fost constru­it spre sfârșitul secolului 13 de credincioșii locali. Tradiția spune că în acest schit domnitorul Mircea cel Bătrân a adus pentru un scurt timp moaștele Sfintei Parascheva și ale Sfintei Fi­lofteia de la Argeș. Mai târziu, în vremea dom­nitorului Matei Basarab, Nicolae vel Aga a reconstruit biserica pe aceeași teme­lie, astfel încât tradiția a început a numi noua bi­se­rică „Agă­ni­ța", până în anul 1749, când Elena Doamna și fratele său, Udriște Năsturel-He­rescu, au preluat obligația sprijinirii materiale a Bisericii, iar credincioșii au început să o numească Biserica Sfânta Vineri-Hereasca. În se­co­lul 18, protecția ma­terială a bisericii a fost asigurată de boierii Băleni, care au și construit noi clădiri pentru săraci și bolnavi, iar celebrul Anton Pann a înființat aici o școală de cantori bisericești.

Părintele Gelu Bogdan este personajul a că­rei viață este indusolubil legată de „Sf. Vineri". Diacon la această biserică, pe 12 februarie 1978 este hirotonit preot de Patriarhul Iustin, pe seama aceleiași Biserici Sf. Vineri, cu ascultarea de a o reconstrui, lăcașul fiind avariat după cu­tre­murul din 4 martie 1977. „Patriarhul Ius­tin mi-a dat 100.000 de lei și m-a trimis la trea­bă", povestește preot Gelu Bogdan. Lucrările, care au durat 8 ani, au costat la acea vreme 2.845.000 de lei! Pe 14 octombrie 1985 Bise­rica, pictată de celebrul Dimitrie Belizarie, a fost resfințită.

Bucuria părintelui și a credincioșilor nu a durat mult, pentru că în iunie 1987 s-a primit o hârtie de la Primărie în care se cerea Bisericii să cedeze 1450 metri pătrați de jur-împrejur, pentru construcția unui bloc. „Am intuit că vor să pună blocul ca o fațadă, să ascundă biserica, așa cum au făcut la Domnița Bălașa. Pa­tri­arhul m-a îndemnat să nu aduc nici un răspuns, să trenez, iar Consiliul Parohial, care era format din oameni de cultură, a refuzat să cedeze. Tragedia acestei biserici a început  pe 9 iunie 1987, când au sosit 3 delegați ai Primăriei, conduși de vicele Dumitru Necșoiu, un comunist fără inimă, care m-a amenințat că varianta cu construcția blocului «e cea mai bună soluție». Pe 13 iunie, pe la ora 14.15, m-am trezit cu Ele­na Ceaușescu. Însoțitoarea îi tot arăta câte ceva cu mâna, iar ea, după câteva secunde, a zis: «Jos porcăria!». Am fost martor și am au­zit cu urechile mele. Nu pot să uit: 13 iunie 1987", spune părintele.

„Pe 14 iunie 1987 am săvârșit ultima Liturghie în Biserica Sf. Vineri”, continuă acesta.

Luni, pe 15 iunie, la ora 4 dimineața, bise­ri­ca era înconjurată cu panouri înalte de peste doi metri. La 7.00 părintele Gelu Bogdan a fost anunțat de oamenii Primăriei că biserica nu va fi mutată, iar casa parohială demolată.  Cu ajuto­rul studenților teologi și al seminariștilor, părintele salvează tot ce se putea salva din casa pa­rohială, începând cu grandioasa bibliotecă.

„Pe 16 iunie 1987, întreaga casă parohială era distrusă. Pe 17 am fost informat că există trei soluții pentru biserică: mutarea pe banii statului, mutarea pe banii bisericii sau demolarea. Încă mai credeam că pot salva biserica. La 13.30 am fost anunțat însă că se va dărâma. Am fost în audiență la Ilie Ceușescu, la Tamara Dobrin. Mi se răspundea: «Nu se poate face nimic e dispoziția Tovarășei…» Zeci de oameni de cultură au protestat în zadar. Cordoane de milițieni și securiști au înconjurat Biseri­ca. Obiec­tele de cult au ajuns la Cer­nica, iar cele cu valoare istorică au ajuns, prin bunăvoința și ajutorul lui Panait I. Panait, la Muzeul Hereștilor.

Demolarea a început la orele 18.00. Pentru prima oară în România oamenii au strigat: „Jos comunismul! Jos Ceaușescu!". S-au operat arestări, lumea nu ceda. Muncitorii au refuzat să dărâme biserica și au fost aduși pușcăriași, cărora li s-a promis reducerea pedepsei. „La 20.30 pușcăriașul care s-a agățat de turlă a căzut și am aflat că după câteva săptămâni a murit în spital. În genunchi, lumea plângea în hohote, se auzeau blesteme, iar securiștii ares­tau…", spunea părintele Gelu Bogdan.

Istoricul Radu Ciuceanu, martor la demolare, își amintește: „Un tânăr înalt, cu o cămașă albă, de cam 24 de ani, s-a aruncat în fața buldozerelor. „Eu nu fug din fața altarului, darâmați biserica peste mine. Va fi cel mai frumos mormânt”.

După demolare, martori oculari ai distrugerii, au aprins lumânări și au vegheat toată noaptea ruinele bisericii.