ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Părintele Mihail Lungeanu s-a născut la 24 septembrie 1924, în familia preotului Constantin Lungeanu. La 18 august 1947, pe când era student în anul V la Facultatea de Medicină Iași, a fost arestat pentru activitatea anticomunistă desfășurată în mediul studențesc, unde nu permitea infiltrarea unei organizații bolșevice, și pentru implicarea în cadrul unei organizații legionare de rezistență.

Ajuns la închisoarea Suceava, este supus primei acțiuni de reeducare, neviolentă, de către un mic grup de studenți, care constituiseră, la cererea conducerii penitenciarului, Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste (ODCC). Din organizație făceau parte Alexandru Bogdanovici și Eugen Țurcanu. Aceștia făceau propagandă comunistă în rândurile deținuților politic, susținând că doar adoptarea ideologiei comuniste, fie ea și formală, îi va elibera din închisoare. Ca o exemplificare a consecințelor duplicității, Țurcanu avea să-l ucidă pe Bogdanovici la închisoarea Pitești.

Tribunalului Militar Iași avea să-l condamne pe Mihail Lungeanu, în 21 februarie 1949, la 5 ani închisoare pentru delictul de „uneltire contra ordinii sociale”. După câteva luni, studentul Lungeanu a fost mutat la închisoarea Pitești. Aici, în ziua de Sfântul Nicolae a anului 1949, s-a declanșat satanicul experiment de reeducare prin tortură. 

În excepționala sa lucrare „ Experimentul Pitești”,  Traian Popescu, mult pătimitor al iadului de la Pitești, a arătat că reeducarea a fost „premeditată și concepută în creuzete străine acestui neam”, fiind îndrumată și supravegheată de consilierii sovietici. Concluzia fostului deținut politic a fost formulată răspicat: „Răsăritul a fost incontestabil teatrul unui experiment, iar Piteștiul un segment al acestuia. El a fost un Laborator, ale cărui rezultate și metode trebuiau extinse în toate închisorile, apoi în întreaga țară”. Reeducarea, în fapt, a fost o amplă acțiune de „spălare a creierelor”, de transformare a omului în neom, care viza ștergerea identității etnice și lepădarea de Hristos a studenților arestați, vârful de lance al rezistenței românești la comunism. În contextul discuțiilor despre experimentul Pitești este de amintit o experiență a mărturisitorului Nicolae Purcărea. Când un securist i-a spus că la Pitești deținuții s-au omorât între ei, blândul Nicolae Purcărea a devenit aprig, arătându-i pe adevărații vinovați de organizarea experimentului Pitești: ofițerii politici, în frunte cu Alexandru Nicolski, Czeller Ludovic, Iosif Nemeș, Tudor Sepeanu, Pantiușa Bodnarenko, ale căror ordine le executase Țurcanu. „Ați vrut să exterminați o generație! Ați vrut să fiți dumnezei, să fiți stăpâni ai lumii. Ne-ați omorât trupul, nu însă și sufletul”, i-a strigat ofițerului.

Mihail Lungeanu a trecut la Pitești prin torturi fizice care nu pot fi imaginate de o minte normală. Dar a rezistat. Se ruga permanent. „O singură noapte nu m-am rugat și îmi reproșez asta toată viața; dacă nu mă rugam mai mult, mă prăbușeam total”. Face un legământ cu Dumnezeu. De va scăpa de iadul de la Pitești, își va pune viața „la picioarele Domnului, ca preot sau la mănăstire”. Bolnav de rinichi fiind, urinând sânge, tânărul Mihail a fost transferat în martie 1950 la închisoarea Văcărești, fiind suspect de TBC. Acolo se făcea trierea deținuților. Cei confirmați cu TBC erau trimiși la Penitenciarul Târgu Ocna, iar ceilalți erau trimiși înapoi la Pitești. Se roagă cu stăruință lui Dumnezeu și Măicuței Domnului să nu fie din nou trimis la Pitești. Maica Domnului îi apare în vis și-i arată că va fi trimis la Târgu Ocna. Și așa avea să se întâmple. Avea să fie supus și aici reeducării, dar într-o formă atenuată față de cea de la Pitești și pentru o perioadă scurtă de timp. În Penitenciarul Târgu Ocna se împrietenește cu tineri cu viață sfântă: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide și Gheorghe Jimboiu. Alături de aceștia, după cum mărturisea Părintele Constantin Voicescu, participă la lucrarea divină de restaurare a omului. Părintele Mihai Lungeanu mărturisea că a fost nașul de botez al lui Richard Wurmbrand, care a primit numele de Valeriu, în memoria lui Valeriu Gafencu, cel care l-a determinat să treacă la ortodoxie. După ieșirea din închisoare, Wurmbrand nu a spus că s-a convertit la ortodoxie, manifestându-se ca pastor protestant. 

La închisoarea Târgu Ocna, Mihail Lungeanu s-a îngrijit de sănătatea lui Valeriu Gafencu. Lui i-a spus sfântul închisorilor, cu câteva zile înainte de plecarea la Domnul, că i s-a arătat Maica Domnului, care i-a zis: „De acum înainte, Eu voi fi iubirea ta”. În  ziua nașterii la Ceruri a lui Valeriu Gafencu (18 februarie 1952), acesta avea să-i spună: „Simt că urc niște trepte. Respir și mă simt din ce în ce mai ușor”. După adormirea lui Valeriu, Mihail Lungeanu i-a pus în gură o cruciuliță de os, pentru a putea fi identificat atunci când se vor afla moaștele sfântului. În semn de evlavie, Părintele Mihail avea să pună pe muzică versurile compuse în închisoare de Valeriu Gafencu. 

La 27 august 1953 este eliberat de la Târgu Ocna. Nu i se permite să-și continue studiile la Facultatea de Medicină. Vrând să-și respecte legământul făcut în închisoare, cercetează Mănăstirea Vladimirești, al cărei duhovnic era Părintele Ioan Iovan. Autoritățile comuniste nu-i dau voie să se călugărească. Mai mult, la 21 decembrie 1954 este arestat din nou de Securitate. Lungeanu a fost condamnat la 15 ani muncă silnică pentru „crima de înaltă trădare”. Timp de aproape 10 ani pătimește în închisorile Galați, Jilava, Codlea, Iași și Aiud. 

Conform mărturiei Părintelui Vasile Pătrașcu, Mihail Lungeanu aduce Sfânta Împărtășanie la Aiud: „Tot atunci, studentul la medicină Mihai Lungeanu (...) ne-a adus de afară o pungă foarte mică din pânză de parașută, în care erau ascunse Sfintele Taine uscate, care au fost de mare preț pentru noi. Din felia de pâine pe care o primeam la masă, luam miezul și îl frământam. După aceea, luam bucăți cât mazărea și le făceam plate. Cu acul, luam din punga cu Sfinte și puneam pe biluțele acelea făcute plate, apoi ridicam marginile ca la „poale-n brâu”, le făceam rotunde și iar plate. Se uscau și le puneam în cele două tivuri de la un prosop cu care nu mă ștergeam niciodată sau la gulerul și manșetele unei cămăși. Erau cât un bob de linte mai mare. La percheziție nu puteau să-și dea seama, căci erau prea mici. În posturile cele mari transmiteam unui preot de pe celular numele de botez ale fiecăruia, iar la ora 6:00, când băteau clopotele la Biserica Ortodoxă din Aiud, cădeam toți în genunchi în celule și ne făceam spovedania, iar preotul dădea dezlegare” (Pr. Vasile Pătrașcu – Text publicat în revista Familia Ortodoxă, nr. 9, anul 2010, pp. 8-11).

La Aiud, Mihail Lungeanu este supus unei noi acțiuni de reeducare, pe care o refuză. Suportă consecințele, fiind trimis de mai multe ori în temuta Zarcă. Este supus unui regim de exterminare. Dar Dumnezeu avea alte planuri. La 8 mai 1964 a fost eliberat din închisoare. În octombrie 1993 este hirotonit diacon. Iar în 1998, la vârsta de 74 de ani, își împlinește legământul: Mitropolitul Bartolomeu Anania îl hirotonește preot. A slujit la Biserica „Bunavestire” din Iași, acolo unde slujise și tatăl său.

La 2 septembrie 2012, Părintele Mihail Lungeanu s-a mutat la Domnul. Fie să avem parte de rugăciunile lui!

******* 

Mărturie a fostului deținut politic Grigore Caraza despre Părintele Mihai Lungeanu, cel care a învățat în temnița comunistă Teologia prin alfabetul Morse

Cât am stat în celulă cu Mihai Lungeanu, se plimba încet și continuu, căutând să rețină anumite pasaje din niște file împăturite pe care le strângea în pumni. Prin nu știu ce minune, căpătase un capitol din Noul Testament. Zile, săptămâni și chiar luni la rând, Mihai a reușit să memoreze Noul Testament. Îl priveam năucit și l-am comparat cu Sorel din romanul "Roșu și negru" de Stendhal. Citisem de multă vreme cartea și, în sinea mea, eram convins că sunt exagerări, dar de această dată aveam în față un nou Sorel, pe Mihai Lungeanu, tânărul care a învățat în temnița comunistă Teologia prin alfabetul Morse.

*

Pe secția a II-a, la bolnavi cronici, am fost din nou împreună cu Mihai.
Nu știu de ce, dar nu cred că a fost o simplă întâmplare când, încă o dată de-a lungul osândei pe care am executat-o, pe 13 ianuarie 1963 l-am reîntâlnit pe Mihai. Cei izolați în Celular, care refuzasem categoric reeducarea, am fost mutați în Zarcă. În curte, gardianul care ne escorta a strigat:
- Ascultă, bă, la mine și ia pe cinci!
Atunci am simțit în dreapta mea un cot, care parcă mă înghiontea. Când am întors capul, lângă mine era Mihai:
- Grigore, deși n-am fost împreună în ultimul timp, eram sigur că ne vom găsi în Zarcă, pe aceeași poziție.
Ajunși în fața ușii, pentru că nu puteam intra cinci odată, gardianul ne-a spus să intrăm câte doi. De mână cu Mihai, am pătruns în Zarcă și odată cu noi, în dreapta și în stânga noastră, parcă cineva ne-ar fi condus pașii.
Și, deși nu am fost în aceeași celulă, soarta a făcut să ne mai întâlnim o dată când greul era atât de mare, încât îmbrăca haina disperării.
Stors și sfârșit de boală și de multele izolări severe făcute - numai în acea perioadă executasem 65 zile ca pedeapsă - zăceam pe un pat unde îmi așteptam, mai conștient ca oricând, sfârșitul. Mihai, care mă veghea atât cât putea pentru a nu fi observat de gardian, după mai multe ocolișuri, m-a întrebat:
- Grigore, care ar fi ultima ta dorință?
- Mihai, i-am răspuns. Aș vrea să fiu scos afară și aruncat pe iarbă în curte, să mor cu ochii la cer...    
Au trecut de atunci peste 30 de ani și  Dumnezeu a vrut ca amândoi să ieșim din temniță. În libertate, Mihai s-a întors la Iași, iar eu am plecat departe de țară, în exil.

*

Pe locul numit Râpa Robilor din Aiud, s-a înălțat un maiestuos mausoleu, sfințit de Înălțarea Sfintei Cruci, rămânând ca în fiecare an, pe 14 septembrie, să se facă pomenire pentru cei de sub glie. În afara unui mare sobor de preoți, la sfințire au fost prezenți foștii deținuți politici care mai erau în viață, precum și dintre rudele acestora.
Pentru a participa la eveniment, am trecut Atlanticul și mă aflam din nou în Aiud, dar nu între zidurile temniței, ci afară, ca să iau parte la slujba de pomenire. De mine s-au apropiat un domn și o doamnă, care nu putea fi decât soția acestuia.
- Iată, Grigore, ne întâlnim din nou în Aiud, dar de această dată liberi, în afara zidurilor. Îți mai amintești?
- Mihai!...
Ne-am pomenit unul în brațele celuilalt plângând, poate de bucurie, poate de amarul pe care amândoi l-am îndurat iar din cauza emoțiilor care ne-au copleșit nu mai auzeam decât "Frate!", "Frate!"...
Am ajuns la convingerea că o dorință, oricât de mare ar fi, are un timp anume pentru realizarea ei, iar părintele Mihai a confirmat cu prisosință acest lucru. Cu o perseverență rar întâlnită și, în același timp, cu foarte multe piedici, Mihai a fost uns diacon, rămânând astfel multă vreme în slujba bisericii. Abia la vârsta de 74 de ani, visul lui s-a realizat, devenind preot din vrerea și mila Lui Dumnezeu, și nu unul obișnuit, ci de o tulburătoare trăire religioasă, cu mult har și cu o nesfârșită iubire de oameni. 
!

- extras din lucrarea memorialistică Aiud însângerat, scrisă de d-l Grigore Caraza.
 

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews