În cimitirul Mănăstirii Petru Vodă se odihnește monahia Heruvima (foto sus), pe care ca mireancă a chemat-o Svetlana Mihaela Tanasă. Maica Heruvima a terminat facultatea de limbi clasice la Iași și în 1995 a primit o bursă de la Fundația Söröș pentru un masterat în istorie medievală la CEU, Budapesta. Lucrarea sa de masterat a constat în cercetarea unui manuscris al Tâlcuirii la Facere scrisă de Sfântul Ioan Gură de Aur, și dovedea în această lucrare că textul tipărit de iezuiți și preluat de J.P. Migne în Patrologia Graeca are numeroase interpolări și modificări față de manuscrisul cercetat, în care se regăsea un text cu adevărat hrisostomic, plin de duh. Concluzia era că la o ulterioară ediție critică a Tîlcuirii la Facere se va descoperi balastul introdus cu reavoință de iezuiți, se scrie pe site-ul Mărturisitorii.ro, într-o evocare a celei plecate spre Ceruri în urmă cu 22 de ani.

„Dumnezeu i-a ascultat ultima dorință, aceea de a prinde sărbătoarea Sfinților Arhangheli. După privegherea hramului mănăstirii noastre, în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineața, Sfînta Muceniță Heruvima a plecat dintre noi cu sufletul împăcat, luminoasă la chip, să mărturisească înaintea Sfintei Treimi lupta ortodocșilor împotriva stăpînitorilor acestui veac și să mijlocească pentru iubitorii de adevăr. Dacă lumea în care trăim este, în întregul său, chipul Babilonului, al curvei celei mari, atunci Sfînta Heruvima dă mărturie despre ceea ce stă scris în Apocalipsă: «Și într-însa s-a aflat sânge de prooroci și de sfinți și de toți cei junghiați pe pământ.».”, scrie Monahul Filotheu Bălan în aceeași evocare.

 Svetlana și Camelia: mântuirea prin suferință!

„Una dintre colegele de clasă avea să îi devină, în timp, soră a inimii, tovarășă de suferință. O comuniune greu de înțeles în afara duhului iubirii, o taină care se deslușește târziu, când amândouă mărturisesc dragostea cea mare pentru Hristos. Monahia Heruvima - Svetlana Tănasă, plecată la un 8 noiembrie, a trăit 30 de ani. Poeta Camelia Răileanu. născută la un 24 iunie, 33. Amândouă trecute prin sfâșietoare suferințe pe care le-au purtat cu o demnitate a umanului greu de descris.”, amintește jurnalista Florentina Tonitză pentru Știri de Botoșani.

„În anul 1997, în luna august, Svetlana Tănasă venea de la Budapesta și se oprea la Petru Vodă, mărturisindu-i Părintelui Justin Pârvu situația în care se afla: diagnosticată cu cancer de piele. Bunul părinte o oprește la mănăstire. Boala evoluează galopant, ca o fiară hulpavă și grăbită să înghită trupul din ce în ce mai neputincios. Curând va ajunge la metastază și durere cumplită. Svetlana acceptă să fie rasoforită, iar cu câteva săptămâni înainte de a pleca la Domnul este călugărită chiar de către Părintele Justin. "A refuzat să ia morfină, pentru a-și șterge prin suferință toate păcatele săvîrșite în această lume”, dă mărturie Monahul Filotheu, de la Mănăstirea Petru Vodă.

În același an 1997, în ultima lună din vacanța de vară, Camelia Răileanu (foto stânga) pleacă singură într-o drumeție în munți. La întoarcere se simte din ce în ce mai rău, astfel că este nevoită să meargă la analize: tumoare cerebrală. O veste ce se năpustește cu nemilă, greu de înțeles pentru un suflet tânăr care iubea viața, oamenii, copiii, copacii, semințele viului și poezia lumii întregi. Urmează o operație riscantă, cu consecința unei hemipareze pe partea stângă care cedează foarte greu.

La Botoșani și la Petru Vodă, două suflete pe Drumul Crucii

De aici, parcursul celor două tinere se mută parcă într-o altă dimensiune. Un drum al Crucii, al mântuirii prin iubire, rugăciune și suferință. Prin cumplită, sfâșietoare suferință. Camelia și Svetlana (Țuca, așa cum îi spuneau colegii și apropiații) ating înălțimi duhovnicești care poartă puternice amprente de mucenicie creștină. "Mă gândesc mult la Țuca. Ea e vârful de lance al generației mele”, scria Camelia în iulie 98, în caietul său ce avea să o însoțească până aproape de clipa ultimă. Peste o lună, în august 98, gândul se întoarce la prietena ei cu care, chiar dacă nu se vedea, menținea o vie legătură: "Zilele trecute i-am scris Țucăi. N-am văzut-o de… nu știu câți ani! Astăzi Țuca e într-o mănăstire din Munții Neamțului și e grav bolnavă. Cineva mi-a spus, la adresa ei: "Uite unde ajunge omul după ce face două facultăți și-și dă doctoratul la Budapesta!” Nu-i pot spune că Țuca a ajuns unde noi nu vom avea tăria să ajungem vreodată. Ea cunoaște o dimensiune a lui Dumnezeu care nouă, păcătoșilor de rând, ne este refuzată. Dimensiunea mântuirii”.”

Dar mai înainte se numără printre „golancele” Fenomenului Pieței Universității, la Iași. „Spunea că s-au cheltuit atâtea și atâtea kilograme de vopsea neagră sau albă. Neagră, să scrie pe pereții Universității: "Jos feseniștii!”. Albă, să scrie pe trotuar: "Zonă liberă de neocomuniști”. Venise vremea "golanilor” anticomuniști! "Țuca a fost un fericit "golan” al acelor ani”, scrie Camelia.

Își amintește cum, în anii de liceu, profesoara de engleză le cere elevilor să spună ceva deosebit. "Eu cu Nela și cu Țuca spunem c-am fi vrut să ne naștem în alte secole”, scrie Camelia în însemnările sale. "Eu – în secolul XIX, ca să mă întâlnesc cu Eminescu, ca să-l iubească și pe el cineva. (…) Țuca vrea să se nască în secolul XXI, care va fi unul religios sau nu va fi deloc. Suntem în anul de grație 1985”. În acel sfârșit de august 98, cu mai puțin de trei luni înainte de a pleca în veșnicie, Svetlana, care se pregătea să primească haina muceniciei cu nume de Heruvima, îi scrie Cameliei o scrisoare în care o pregătește de rămas bun. Camelia, din mijlocul propriei suferințe, păstrează, însă, gândul revederii. "Astăzi îmi scrie că ne vom întâlni cândva în ceruri. Astăzi eu joc în actul a II-lea al unei tumori cerebrale și mai sper s-o întâlnesc pe pământ”.

Integral la Mărturisitorii