Un genocid împotriva românilor prea puțin cunoscut a avut loc încă înaintea ocupării Basarabiei în 1940, asupra dimensiunii crimelor existând doar informații fragmentare și incomplete.
 
Istoricul Cristian Negrea, in textul „Zdrobiți și uitați, românii transnistreni” vorbeste despre unul dintre cele mai cumplite masacre de pe Nistru, care  s-a produs la 23 februarie 1932.
 
La ora 12 noaptea, în dreptul comunei Olănești, de pe malul sovietic unde era o pădure, se aude o canonadă prelungă de mitraliere și bubuituri de grenadă.

Câți au murit în Nistru sau sub gloanțe nu vom putea ști niciodată, dar putem veni cu date și exemple cutremurătoare despre masacrele de la Nistru, scrie cersipamantromanesc.wordpress.com.

Ziariștii occidentali spuneau în 1932 că ceea ce se petrece la granița sovieto-română este cu desăvârșire necunoscut lumii.
 
În fiecare noapte, la această graniță se aud împușcături, zilnic se găsesc morți și răniți, dintre cei care nu au reușit să treacă.
 
 
La început, refugiații erau în mare parte intelectualii români urmăriți și pentru activitatea lor proromânească dar câțiva ani mai târziu, după epurarea intelectualilor, teroarea s-a mutat asupra populației rămasă fără îndrumători și care se opunea colhozurilor.
 
De atunci, și mai ales de la declanșarea foametei din Ucraina, exodul a luat amploare. Părintele își lăsa familia în voia soartei, ascunzându-se prin păduri până prindea momentul prielnic să treacă Nistrul în România.
Autoritățile sovietice, pentru a stăvili această fugă generalizată, detașează în Republica Moldovenească Sovietică agenți GPU și trupe speciale menite să zăvorească frontiera.
 
Detașamentele de grăniceri sunt întărite în așa fel încât nimic să nu mai poată trece. Totuși, românii, dar nu numai ei, ci și ruși sau ucraineni, încearcă și uneori reușesc imposibilul, mai ales în nopțile geroase de iarnă, când puteau păcăli mai ușor vigilența grănicerilor și traversarea se putea face pe gheață.
 
Dar victimele erau nenumărate, grănicerii sovietici folosind mitralierele pentru a-i opri.
 
Astfel, corespondentul ziarului Cuvântul menționa la 19 ianuarie 1932 faptul că în ultimele zile au trecut Nistrul peste 80 de familii din Moldova Sovietică, bărbați, femei, unele însărcinate, bătrâni, copii.
 
Datorită acestor treceri și faptului că refugiații nu aveau nimic și nici posibilități de întreținere, se organizează „Comitetul pentru ajutorarea refugiaților moldoveni de dincolo de Nistru” condus de Pantelimon Halippa, care preia donațiile pentru refugiați și se ocupă de cazarea, hrana, îmbrăcarea lor, face eforturi pentru găsirea rudelor, caută locuri de muncă pentru adulți și se ocupă cu școlarizarea copiilor refugiați.
Între timp, rândurile refugiaților se îngroașă din ce în ce mai mult, dar și ale victimelor, iar poveștile supraviețuitorilor sunt cutremurătoare: foamea, frigul, amenințările deportărilor și comportamentul bestial al autorităților i-a făcut să riște ce le-a mai rămas, viața, în încercarea de a trece Nistrul în România.
 
 
Dar unul dintre cele mai cumplite masacre de pe Nistru s-a produs la 23 februarie 1932.
La ora 12 noaptea, în dreptul comunei Olănești, de pe malul sovietic unde era o pădure, se aude o canonadă prelungă de mitraliere și bubuituri de grenadă.
 
Canonada durează vreo douăzeci de minute, după care încetează cu totul.
După un timp pe malul românesc își face apariția un grup de douăzeci de refugiați moldoveni îngroziți, cu privirile rătăcite.

Tremurând de spaimă, povestesc că au fost mai bine de șaizeci de români care au pornit spre malul Nistrului prin pădurea Olănești, dar au fost surprinși de grănicerii sovietici și agenții GPU care au deschis focul fără somație.
Mai bine de patruzeci de români transnistreni din grupul lor au plătit cu viața încercarea lor de a trăi în libertate alături de frații lor din România.
 
Nimeni nu era înarmat, doreau doar să fugă din „paradisul muncitorilor și țăranilor”, dar la ieșirea din pădurea de lângă Purcari, cerul s-a luminat de rachetele sovietice și s-a dezlănțuit măcelul.
 
 
Prinși în focul mitralierelor care secerau vieți omenești, supraviețuitorii au luat-o la fugă, urmăriți de o unitate GPU care trăgea continuu după ei, fără să le pese de țipetele victimelor, printre care erau femei și copii.
Ziaristul „Geo London” a publicat un amplu reportaj despre acest masacru în ziarul francez „Le Journal”, atrăgându-și invectivele oficiosului partidului comunist francez „L’Humanite” și protestele ambasadei sovietice care calificau cele scrise ca și atacuri incalificabile la realitățile din Uniunea Sovietică.
Societatea Națiunilor, nici ea nu a făcut nimic.
 
Dar toate acestea vor fi făcute uitate de intensitatea masacrelor și atrocităților comise față de români după cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord la 26 iunie 1940. Tragedia basarabenilor și bucovinenilor, mult mai apropiată și mai mediatizată, a făcut uitată tragedia românilor transnistreni.”