Silviu Dragomir (n. 13 martie 1888, com. Gurasada, jud. Hunedoara - d. 23 februarie 1962, București), istoric și teolog, a fost secretar al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, făcând parte din colectivul lui Vasile Goldiș, principalul autor al Rezoluției Unirii. A fost un apărător constant al continuității românești și al dreptului românesc asupra Transilvaniei. 

Silviu Dragomir a urmat primele clase secundare ale liceului românesc din Blaj, iar ultimele două clase le-a făcut la Novisad, în Serbia. În 1909 a absolvit Facultatea de Teologie din Cernăuți. Un an mai târziu a devenit doctor în teologie al aceleiași facultăți. Începând cu anul 1909, timp de doi ani, studiază istoria la universitățile din Viena (1909-1910) și Moscova (1910-1911). A studiat mai mulți ani arhivele din Viena, Karlowitz, Belgrad, Budapesta și Moscova.

În 1911 a fost numit profesor de istorie bisericească la Seminarul Andreian din Sibiu, unde a predat până în anul 1919, când este numit profesor de istorie sud‑est europeană la Universitatea Daciei Superioare, întemeiată la Cluj după Marea Unire. Ca istoric, se dedică istoriei Transilvaniei în general, a revoluției de la 1848-1849 din această provincie românească în mod special. A realizat o excepțională monografie a conducătorului Avram Iancu, dactilografiată de Aspazia Oțel Petrescu, care i-a predat profesorului ultimul fascicul cu câteva zile înainte de a fi arestată, în mai 1948. Amplele cercetări în arhivele străine, dar și în cele ale mitropoliei și episcopiilor ortodoxe ardelene, l-au făcut să devină cel mai bun cunoscător al problemelor cu care s-au confruntat Transilvania și Biserica Ortodoxă în secolele XVIII-XIX. Silviu Dragomir a fost un apărător constant al ortodoxiei românești din Transilvania, demonstrând tentativele de dezbinare religioasă a românilor venite din Apus, dar devoalând și pericolul panslavist pentru România. 

A studiat cu acrivie chestiunea unirii forțate a unei părți a românilor din Transilvania cu Biserica Romei, în urma acțiunilor de persuasiune, minciună și intimidare ale iezuiților și habsburgilor, care aveau să fie încununate de acțiunile generalului Bukow, cel care între anii 1761-1764 avea să pună tunurile pe mănăstirile ortodoxe. Călugări, preoți sau mireni care au refuzat unirea cu Roma aveau să fie uciși sau torturați. Cu toate acestea, majoritatea românilor au păstrat dreapta credință. Din lucrările lui Silviu Dragomir reiese clar că desrobirea religioasă a fost și una națională. Pentru românii transilvăneni, salvarea ființei naționale implica păstrarea credinței ortodoxe. Savantul clujean avea să dedice ample studii rezistenței ortodoxe a românilor din Ardeal, reliefând amplitudinea mișcării călugărilor Sofronie de la Cioara și Visarion Sarai. Despre Sinodul convocat de Sofronie în februarie 1961, Silviu Dragomir spunea că „el reprezintă triumful desăvârșit al Ortodoxiei noastre, care a izbutit să scuture lanțurile robiei, după șase decenii de suferință și lupte necurmate", iar despre revoluția declanșată de Visarion a scris că „deschide seria revoluțiilor național-bisericești, ce vor mistui pacea și liniștea stăpânitorilor Ardealului românesc, de-a lungul întregului secol al XVIII-lea”.

O altă direcție de cercetare a istoricului Silviu Dragomir a fost aceea a relațiilor bisericești ale românilor din Ardeal cu Rusia în secolele XVII-XVIII. Conform lucrării Enciclopedia valorilor reprimate, coordonată de profesorul Ilie Bădescu, concluziile la care ajunge istoricul clujean sunt că „se poate vorbi despre un ajutor (cu precădere material) oferit de Rusia imperială bisericilor transilvane, însă mai puțin Bisericii Ortodoxe din Transilvania, căci limitele acestui ajutor erau acelea stabilite de interesele și relațiile politice existente la un moment dat între Imperiul țarilor și cel austro‑ungar și în fața cărora chestiunea ortodoxiei românești nu putea trece.

Sugerate mai mult în lucrările publicate înainte de unire, aceste idei vor fi afirmate răspicat mai apoi, căci Silviu Dragomir a înțeles exact cât valorau daniile oferite uneori vreunor prelați ardeleni comparativ cu, de cele mai multe ori, lipsa de răspuns la zecile de memorii trimise țarilor de reprezentanți ai clerului și populației române asuprite pentru a nu vroi să‑și schimbe legea. Căci în ce privește Rusia, acesta își însușește în bună măsură opiniile fruntașului ardelean Constantin Românul Vivu, tribun și prefect al lui Avram Iancu, pentru care cel mai mare dușman al neamului era panslavismul și tendința rușilor de a cuceri principatele române”.

În 1928, Silviu Dragomir a fost ales membru titular al Academiei Române, înlocuindu-l pe Vasile Pârvan. În 1916, la doar 28 de ani, Silviu Dragomir devenise membru corespondent al celui mai înalt for academic românesc.
Între anii 1918-1920, împreună cu Nicolae Bălan (cel care avea să devină Mitropolit al Transilvaniei) și Ioan Broșu, editează ziarul săptămânal „Gazeta Poporului”, al cărei prim număr apare în 6 ianuarie 1918. În activitatea sa publicistică, Silviu Dragomir a combătut cu competență istorică indiscutabilă argumentele revizioniștilor maghiari, prezentate de aceștia înaintea semnării Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920). De-a lungul vieții a publicat peste 60 de articole pe tema Transilvaniei, în mai multe publicații din țară și din străinătate.

A făcut parte din mai multe partide: Partidul Național Român, Partidul Poporului, Partidul Național Agrar și Partidul Național Creștin. Bunul său prieten, Octavian Goga, din calitatea de președinte al Consiliului de Miniștri, îl numește ministru secretar de stat, iar între 1939 și 1940 deține funcția de ministru al Minorităților.

În Consiliul de Coroană din 29 august 1940, Silviu Dragomir este unul dintre puținii demnitari care resping Dictatul de la Viena, prin care România era obligată să cedeze partea de Nord a Transilvaniei. Marele istoric nu se împacă cu această situație, editând lucrări de restabilire a adevărului istoric, demonstrând absurditatea tezelor revizioniste maghiare, prin periodicul său „Revue de Transylvanie” (revista este "un adevărat catehism al problemelor naționale din Ardeal”, cum spunea sociologul Eugeniu Speranția, fiind întemeiată de istoricul clujean în 1934, la Cluj). Revista a reapărut odată cu înființarea în 1942 a "Centrului de studii și cercetări privitoare la Transilvania” din cadrul Universității „Regele Ferdinand I” (aflată în refugiu la Sibiu). După Dictatul de la Viena, marele istoric afirmă în mai multe manifestări publice: "Logica istoriei contrazice înjumătățirea Transilvaniei!”. 

Lucrarea "La Transylvanie”, apărută la Paris în 1946, a fost temelia științifică în susținerea apartenenței organice, multimilenare, a Transilvaniei la România, fiind prezentată în cadrul negocierilor purtate înaintea semnării Tratatului de Pace de la Paris.    

A fost pensionat forțat de la catedră de către regimul comunist în 1948 și epurat din Academia Română (deși deținea funcția de președinte al Secției de Istorie), devenită Academia Republicii Populare Romîne. Centrul de studii și cercetări privitoare la Transilvania, al cărui președinte a fost de la fondare, a fost desființat.  Este arestat la Cluj în 1 iulie 1949 și închis la Caransebeș până în mai 1950, după care a fost întemnițat la Sighet până la 9 iunie 1955, unde împarte celula cu alți mari istorici ai Transilvaniei, Ștefan Meteș și Ioan Lupaș. Nu numai omul a fost arestat, ci și monumentala sa operă românească și ortodoxă (Istoria desrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, Nedreptățirea elementului ortodox în Ardeal, La Transylvanie roumaine et ses minorites, La Hongrie et le probleme de la Transylvanie, Le Banat roumain, Istoria bisericii și a vieții religioase a românilor din Transilvania și Ungaria, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul mediu etc).

Motivul arestării savantului, picătura care a umplut paharul, a fost susținerea grevei studențesti anticomuniste și antirevizioniste de la Cluj, din 1946. „După atacul asupra Căminului Avram Iancu (locuit de studenții români – nota noastră), Senatul Universitar a condamnat vandalismul muncitoresc maghiar asupra Căminului Avram Iancu, după motivația făcută de Silviu Dragomir, dar citită de profesorul de drept Traian Pop, care era președintele Senatului Universitar”, ne-a relatat doamna Aspazia Oțel Petrescu, martoră a acelor evenimente. Mai mult, profesorul Silviu Dragomir a cerut miniștrilor de Interne și Justiție, Teohari Georgescu și Lucrețiu Pătrășcanu, pedepsirea comuniștilor unguri, vinovați de agresiunea împotriva studenților români, și eliberarea studenților arestați. Atât Silviu Dragomir, cât și Traian Pop, cei doi mari profesori ai universității clujene, aveau să fie încarcerați de regimul de ocupație bolșevic.

Silviu Dragomir a murit la București, în 23 februarie 1962. 
 
Redăm mărturia Aspaziei Oțel Petrescu despre greva studențească de la Cluj din anul 1946, un important moment al rezistenței românești anticomuniste.
 
Între 1946-1948 ați lucrat ca dactilografă la Centrul pentru studii transilvane, condus de istoricul Silviu Dragomir. Puteți să ne faceți o evocare profesorului?

Era un om profund creștin, dar foarte discret. El făcuse și studii teologice la Cernăuți. Am aflat într-un mod cu totul neobișnuit. Noi, studenții refugiați din Bucovina, înființasem „Junimea”. Făcusem o ședință în care i-am proclamat președinți de onoare pe toți foștii președinți ai Junimii, care locuiau în Cluj: profesorul Cândea, profesorul Tarangul, Teofănescu ș.a. De Silviu Dragomir n-am știut că a fost președintele „Junimii”, cât timp a fost student la Teologia din Cernăuți. A apărut la înmormântarea profesorului și junimistului Alecu Procopovici cu eșarfa tricoloră a președintelui; un junimist era un trăitor creștin, cu atât mai mult un președinte.  

Despre povestea cărții lui Silviu Dragomir, „Avram Iancu”, ce ne puteți spune?

Aceea este cartea pe care eu am bătut-o la mașină. De la început până la sfârșit. Și a salvat-o într-un mod miraculos. Cartea a fost terminată în 1948, dar a apărut mult mai târziu. În mai 1948, puțin înainte de a începe arestările mari, în 1-2 mai, nu țin minte exact ziua, i-am predat ultimul fascicul bătut la mașină. L-am bătut în cvasiclandestinitate, profesorul era deja pus la index, institul îi fusese desființat, îl pensionaseră forțat, îi luaseră toate prerogativele. 

A făcut lucruri extraordinare la centrul său de studii istorice, printre altele reușise să obțină autorizație ca să cerceteze scrierile cronicarului anonim al lui Bela al IV-lea. Astea nu sunt cunoscute nici acum, sunt ținute secrete de către unguri, dar profesorul ne-a spus că în aceste manuscrise este descris, rând pe rând, cum au fost înrobite și smulse voievodatele române din Transilvania, cum au fost înfrânți Gelu, Glad, Menumorut, și sunt mulți alții, necunoscuți. Autorizația i-a fost ridicată de către Moscova, la rugămințile ungurilor. 

Era un om cu o judecată extraordinar de lucidă, tot ce spunea el era extrem de clar. Dacă îți prezenta o expunere, n-aveai ce să adaugi. Avea un simț al istoriei deosebit. Și era și un profesor foarte bun. Impunea și ca ținută. 

În timpul grevei studențești din 1946, Silviu Dragomir a prezentat raportul Senatului Universitar în fața lui Gheorghiu Dej. El a vorbit când a venit Gheorghiu Dej și s-a întâlnit cu profesorii. Și lui Pătrășcanu i-a cerut să nu se întâlnească cu studenții, dar el nu a ținut cont, a zis că se va înțelege cu ei.

Ați fost de față?

Absolut!

Este adevărat că Pătrășcanu a spus că mai întâi este român, și după aceea comunist?

Da! Așa a spus, degeaba neagă alții! 

Muncitorii maghiari de la Dermata atacaseră Căminul Avram Iancu. Veniseră cu camioanele, înarmați cu pistoale, răngi, și topoare. Vroiau să-i masacreze pe studenții români. Însă n-au putut trece peste baricada făcută din păturile metalice. Printre studenți erau oameni care făcuseră războiul.
 
Lucrețiu Pătrășcanu a venit cu prefectul Clujului, Gheorghe Crăciun, i s-a prezentat un dosar intitulat „Kali”, în care arăta cât de periculoși erau românii. Ori Pătrășcanu, pe baza acestui material, a spus că studențimea română este vinovată de incident, că asta este judecata lui ca ministru de Justiție, că șovinismul românesc și-a spus cuvântul, și a defavorizat România în mersul ei spre ... democrația populară. Atunci, studenții români l-au fluierat copios.
Pătrășcanu făcea semne disperate că mai are ceva de spus și s-a potolit, în sfârșit, viforul de fluierături. A spus că cei 30 de studenți români, care fuseseră arestați, pentru o manifestație în favoarea lui Ilie Lazăr, au fost eliberați. Unul dintre ei a mulțumit colegilor pentru camaraderie și pentru suportul susținut prin manifestații permanente. Ne-a mulțumit nouă, nu lui Pătrășcanu. Și un student, cu o voce de stentor, se numea parcă Mureșan, a spus: "Domnule ministru, ați citit dosarul Kali, l-ați ascultat pe domnul prefect, ca ministru de justiție și ca un emerit cunoscător al dreptului, trebuie să ascultați și cealaltă parte. Noi nu ne vom susține cauza, vă spunem doar că ne considerăm nevinovați de toate acuzațiile ce s-au adus aici, și cât de nevinovați sunt ceilalți, vă vor demonstra lozincile care s-au strigat, pe care noi le-am notat, și pentru că nu cunoașteți limba maghiară, o să vi le citim în maghiară și o să vi le traducem. În limba română, oficial, s-a strigat: "Să pedepsim pe reacționarii din cuibul Avram Iancu”, "Să dăm o pedeapsă exemplară huliganilor din căminul Avram Iancu”, iar în limba maghiară s-a strigat: ”Vrem să curgă sânge de valah”, ”Vrem să spălăm cu sângele impuțit al valahilor zidurile Kolosvarului, spurcate de ei”. El le-a pus în ordinea crescătoare a gravității, erau din ce în ce mai insultătoare. Se făcuse o liniște de mormânt. Cuvintele cădeau cu greutate. Momentul a fost, într-adevăr, copleșitor. Pătrășcanu n-a putut să reziste. S-a ridicat și a spus: "Voi cerceta și dacă acesta este adevărul, eu, ministrul Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, vă promit că studențimea va fi declarată nevinovată, se vor repara toate stricăciunile produse căminului Avram Iancu, pentru că înainte de a fi comunist, sunt român!”.

A fost împins de noi să facă această afirmație, pentru că momentul era copleșitor. Era foarte greu să-i faci față. N-a fost studiat, dar Dumnezeu a vrut să fie așa. După atacul asupra Căminului Avram Iancu, Senatul Universitar a condamnat vandalismul muncitoresc maghiar asupra Căminului Avram Iancu, după motivația făcută de Silviu Dragomir, dar citită de profesorul de drept Traian Pop, care era președintele Senatului Universitar. Studenții țineau greva, iar Pătrășcanu venise să aplaneze conflictul. Nimic din ce a promis Pătrășcanu nu s-a respectat însă. S-a reparat căminul, dar elanul studențesc a fost stins de Frontul Național Democrat (FND), noua organizație studențească creată de comuniști.

O figură frumoasă a făcut Părintele Anania, cel care a condus toată mișcarea grevistă. Gheorghe Rednic, care l-a escortat mereu, a reușit să-l aducă pe acesta în rândul studenților care votau soarta (continuarea sau sistarea) grevei. Când Părintele Anania a citit rezultatul, și anume continuarea grevei, studenții s-au ridicat în picioare și au cântat: "Preoți cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină”. A fost primit cu niște ovații nemaipomenite. Noi credeam că nu va veni, pentru că ungurii îl așteptau să vină ca să îl termine. A reușit să-i depășească, dar greva a fost spartă prin evacuarea cu forța din Cluj a studenților români 

Mitropolitul Bartolomeu Anania consideră că greva a fost anticomunistă și antirevizionistă. Sunteți de acord?

A avut acest caracter. La început a fost o reacție de autoapărare. Dar pe parcurs a luat tonalitatea aceasta. Înainte de proclamarea grevei, Părintele Anania a spus: „A fost atacat Căminul Avram Iancu. Va trebui să gândim bine ce avem de făcut. Cum protestăm la lucrul acesta? Avem soluția grevei”.

Și a venit imediat să-l contracareze istoricul Constantin Daicoviciu, profesor de arheologie, care a spus: „Orice veți face, orice veți spune, vă avertizez dinainte că studențimea română va ieși vinovată. Trebuie să fie declarată vinovată”.

Eu cred că Dumnezeu a vrut ca președintele Centrului Studențesc „Petru Maior”, un medicinist în anul VI, să fie pe masa de operație, pentru ca Părintele Anania să conducă greva. Clujul era dominat de comuniștii unguri. Știți ce au făcut ungurii? Când au văzut că pierd Ardealul, cei mai mulți au intrat în Partidul Comunist, ca să fie ei cei care conduc provincia.