La 23 ianuarie se împlinesc doi ani de când Aspazia Oțel Petrescu, femeia care a pătimit 14 ani în temnițele comuniste, și a cărei credință a fost mai tare decât fierul, s-a mutat la Domnul.

Aspazia Oțel Petrescu s-a născut la 9 decembrie 1923, în comuna Cotul Ostriței din Bucovina de Nord, în familia învățătorilor Ioan și Maria Oțel. 

Aspazia Oțel Petrescu urmează cursurile primare la școala din comună Ghizdița (Fântânele), apoi se înscrie întâi la Liceul din Bălți, apoi la Liceul Ortodox de Fete - Elena Doamna din Cernăuți. 

Este arestastă în data de 9 iulie 1948 și condamnată la 10 ani de temniță temniță grea pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale” și „intenție de organizație legionară”. Execută detenția la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoșani, Arad, Cluj. La expirarea pedepsei mai primește încă un supliment: 4 ani de condamnare timp în care va avea statutul de „internat”, fiind eliberată definitiv abia în anul 1962 după ce executase 14 ani de detenție. După decembrie 1989, participă la toate comemorările martirilor și mucenicilor din temnițele comuniste și face parte din comitetul de ridicare al Paraclisului de la Mislea, locul de pomenire a tuturor femeilor trecute prin temnițele comuniste.

Aspazia Oțel Petrescu a scris mai multe volume de memorii și evocări esențiale pentru înțelegerea detenției feminine sub comunism: „Strigat-am către Tine, Doamne...”, „Adusu-mi-am aminte”, „A fost o dată”, „În memoriam. Spice”. 

Pe 9 decembrie 2017, în anul dedicat Apărătorilor Ortodoxiei în temnițele comuniste, Aspazia Oțel Petrescu împlinea 94 de ani. Atunci, ea a transmis un mesaj către tineri: „Treaba noastră cea mai asiduă este să nu ne pierdem speranța! Pentru că vremurile sunt atât de opresive, încât atentează și la această virtute, care este toiagul iubirii. Fără speranță, iubirea singură devine neputincioasă! Să nu ne pierdem speranța! În ce mă privește pe mine, lucrurile sunt foarte simple, eu sunt foarte aproape de deznodământ, dar mă gândesc la voi, cei tineri, cât de greu o să fie să nu vă pierdeți speranța și să rămâneți luminoși și înfloriți în vremurile acestea atât de parșive”.

În cartea „Cu Hristos în celulă”, Aspazia Oțel Petrescu scria:

Fiecare generație își are chemarea ei. Generația noastră a fost chemată pentru închisori. Cred că generația care ne urmează nouă va trebui să facă rodnică jertfa noastră din închisori. Pe cât va fi posibil, fiindcă, în primul rând, generația către care ziceți să mă adresez va fi mai încercată decât noi. Ca sfat așa, ca experiență, scos din experiență, stâlpul care te face într-adevăr să nu greșești este Mântuitorul, este Iisus Hristos. (...) Ca să nu greșești în tumultul ăsta de idei și de manipulări, ca să le spunem pe nume, trebuie să te referi întotdeauna la același stâlp, la același exemplu. Noi știm că Mântuitorul este Calea, Adevărul și Viața. Ca atare, ori de câte ori ești pus într-o situație în care nu știi încotro să o iei, întrebarea pe care trebuie să ți-o pui este: unde m-ar fi sfătuit Mântuitorul să merg? Sau unde m-ar fi condus Mântuitorul sau, mai clar, ce ar fi zis Mântuitorul într-o asemenea împrejurare?”

65/