ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



„Mare voievod”, însemnând conducătorul militar suprem... „stăpânitor a toată țara Ungro-Vlahiei…spre părțile tătărești și Herțeg al Almașului și Făgărașului și domn al Banatului Severinului și de amândouă părțile peste Podunavia până la Marea cea Mare și singur stăpânitor al cetății Dârstor”. Aceasta a fost titulatura lui Mircea cel Bătrân care, la 23 septembrie 1386 își începea domnia în spiritul luptei pentru consolidarea Țării Muntenești, al predecesorilor săi,  Nicolae Alexandru, Vlaicu Vodă, Radu I și Dan I.

Așadar, în ce stare se afla proaspătul stat întemeiat între Carpați și Dunăre la venirea lui Mircea cel Bătrân pe tron? După 56 de ani de existență, Valahia (denumire dată de istoricii străini) începe să vadă o cale de ieșire după numeroasele confruntări cu bulgarii, ungurii, turcii și tătarii. Această cale nu a fost, inițial, prin arta războiului, ci a diplomației.

23 SEPTEMBRIE 1386 înseamnă începutul unei noi ere de acțiuni diplomatice. În acest sens, amintesc Tratatul de alianță de la Lublin din 1390, încheiat între Wladislav Jagello, regele Poloniei și Mircea cel Bătrân. După 5 ani, calitățile diplomatice ale voievodului vlah se ivesc în relația cu regele ungurilor, Sigismund de Luxemburg, încheind un alt tratat de alianță, primul de acest gen din Europa de Sud-Est. În afară de tratatele și documentele oficiale, de la Mircea cel Bătrân ne rămân numai două scrisori: "scrisoare rezumată de Sigismund, prin care-i cerea ajutor acestuia împotriva Turcilor și scrisoarea de desvinovățire adresată regelui Vladislav (...) în ele vedem un om energic și credincios, cu încredere în fapta lui, cu limbaj cam popular, familiar cu împărații și regii, un om al pământului său”, după cum scrie Petre P. Panaitescu în „Mircea cel Bătrân”. Tot în această direcție, Răzvan Theodorescu amintește că "voievodul se afla în relații statornice sau episodice cu împăratul rege de Sigismund de Luxemburg sau cu contele de Nevers, viitor duce al Burgundiei, iar un boier valah îl însoțea pe marele senior baronul Enguerrand de Coucy" (potrivit Agerpres).

La puțin timp după înscăunare, Mircea cel Bătrân va participa alături de Petru Mușat (1374-1392), domnul Moldovei, de partea genovezilor în războiul contra tătarilor care aveau în stăpânire la momentul respectiv (1386-1387) Tighina, Buceagul, nordul Dobrogei și chiar coloniile genoveze. Scopul domnitorului muntean era de a-și asigura frontiera sud-estică, ceea ce a și reușit prin alipirea nordului Dobrogei și a Buceagului de Muntenia. 

Faimos în cultura românească prin luptele duse împotriva turcilor, Mircea cel Bătrân continuă ”alergarea” înaintașului său, Vlaicu Vodă, începută pe Valea Timocului și la sud de Vidin. Parcă întruchiparea Principelui lui Machiavelli, Mircea cel Bătrân își dezvoltă cele două calități necesare unui principe: frica de Dumnezeu și o reputație curată înaintea scenei europene, dar, totodată, reușește să fie și o vulpe, capabil, la nevoie, să se transforme în leu.
 
Ca ctitor de biserici și mănăstiri, „dragă inimii sale a rămas Mănăstirea Cozia, necropola marelui voievod, care alături de așezământul de la Tismana, ctitoria familiei, a beneficiat de statutul de „samovlastie” (de sine stătătoare). Construită în anii 1387-1391, după modelul bisericilor sârbești de pe Valea Moraviei, pe temeliile uneia mai modeste, care „exista în prima jumătate a secolului al XIV-lea, probabil chiar înainte de întemeierea Țării Românești”, Cozia va ocupa un loc de seamă în preocupările lui Mircea, fiind înzestrată cu venituri, scutiri de dări, sate și moșii, care au făcut din vechea vatră monahală a doua mănăstire din Țara Românească, în ceea ce privește situația materială. Din cele 31 de acte interne păstrate de la domnitor, 11 privesc Cozia – peste o treime –, ceea ce indică importanța atribuită de el acestei lavre călugărești.”, notează Lumina. 

Veacul al XIV-lea este caracterizat de etape de adânci frământări pentru păstrarea independenței ,în contextul expansiunii otomane, dar adevăratul scop de care era interesat tot continentul, era zădărnicirea islamismului care se răspândea cu pași repezi spre partea centrală a Europei. Rolul Țării Românești a fost acela de barieră, Mircea cel Bătrân fiind, la momentul respectiv (sfârșit de secol XIV) cel mai important rege care a acoperit dezvoltarea statelor din centrul și vestul Europei.

Voievodul român a reușit în octombrie 1394 să nimicească forțele lui Baiazid I la Rovine. Evenimentul istoric a fost surprins admirabil de Românul Absolut Mihai Eminescu în Scrisoarea a III-a. Ieșind victorios, Mircea cel Bătrân pune bazele unui nou concept, pe care îl vedem dezvoltat în veacul al XV-lea, cel de Dar, prin care sultanii se angajau să se abțină de la orice amestec în probleme lor interne, iar Țările Românilor își păstrau independența.

Sfârșitul secolului XIV găsește, datorită vigilenței lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească ca stat independent, având următoarele margini teritoriale” imediat sud Cetatea Albă, nord Cahul, nord Tecuci, sud Pasul Oituz, pe crestele Carpaților până la inclusiv Cetatea Bran, de unde se îndrepta spre nord, exclusiv Brașov, traversa Oltul pe la Rupea, apoi către nord-vest , incluzând dealurile de la nord de Făgăraș până la Arpaș, continua pe Olt până la Turnu Roșu, cote către vest pe crestele Carpaților, până la izvoarele Cernei, includea Banatul de Severin pe la Poarta de Fier a Transilvaniei, Caransebeș, apoi către sud vest, până la Cazane, de unde urma cursul Dunării, în aval, până la confluența cu râul Lom. Din acest punct, se îndrepta către sud-est,lăsând în stânga localitatea și mănăstirea Basarabovo, continua pe aceeași direcție până la sud de Varna de unde se orienta către nord-est paralel cu litoralul până la sud de Cetatea Albă”.

După moartea sa (31 ianuarie 1418), atât Banatul de Severin, Țara Almașului și a Oltului, cât și întreaga frontieră cu Transilvania, de la Bran, către vest, până la Orșova vor trece în posesia ungurilor, iar Imperiul Otoman își va extinde dominația în Dobrogea.

Pe lângă cei 30 de ani de lupte pentru creștinătate ai domnitorului, cea mai de preț mărturie care ne-a rămas  este politica sa de echilibru.
"Era singura politică pe care o puteau face în mod rațional, suveranii unui stat mic, în grija de a-și păstra hotarele și o relativă independență,printre rivalitățile unor puteri atât de temute” (Gheorghe I. Brătianu - „O enigmă și un miracol istoric: poporul român”). Întemeietorul armatei românești, după cum îl numește Nicolae Bălcescu, încadrează în politica sa de echilibru  prima armată permanentă,a cărei soldați primeau zilnic câte doi bani roșii (13 parale).

Așadar, 23 septembrie 1386 marchează calea spre împlinirea celui mai rațional și echilibrat deziderat în istoria Țării Românești, care a servit drept model voievozilor români din celelalte Vlahii (Moldova și Transilvania), evitarea transformării țărilor române în pașalâcuri, ca în final românii să se alinieze după cuvintele umanistului italian Filipopo Buonaccorsi-Calimacus "românii, după ce au respins armele și încercările ei (ale Porții Otomane), s-au învoit prin tratate nu ca învinși, ci ca învingători ".
 
În 31 ianuarie 1418, după istovitoarele lupte cu turcii și nedreptățile suferite, aflat la bătrânețele sale, Mircea se stinge la Argeș. Cronica lui Axinte Uricarul amintește astfel "Murit-au Mircea vodă în domnie și l-au îngropat în mănăstirea sa la Cozia”. Pentru noi, mănăstirea Cozia înseamnă mai mult decât locul de veci al marelui Mircea, ea reprezintă "mărturia unei 'latinități estetice medievale” (Răzvan Theodorescu, lbidem).

Bibliografie:

1) „ISTORIA GRĂNICERILOR ȘI A ÎNCEPUTULUI POLIȚIEI DE FRONTIERĂ”, Editura SCAIUL, București, 2004. Autori: Sever Neagoe, Ilie Tender, Gheorghe Văduva.