ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


La 24 iulie 1849 armata maghiară condusă de Jozef Bem este înfrântă la Roșia Montană. În contextul Revoluției de la 1848–1849 din Transilvania, pe 24 iulie 1849, armatele revoluționare maghiare conduse de generalul Bem suferă înfrângeri în Munții Apuseni, în zona Roșia Montană, în luptele purtate împotriva moților conduși de Avram Iancu.Această rezistență a moților a fost crucială pentru menținerea influenței românești în zonă și pentru blocarea controlului total al maghiarilor în Apuseni.

Roșia Montană. 24 iulie 1849. Dimineața se ridica grea peste Munții Apuseni, dar în inima codrilor, glasul tulnicelor chema la luptă, nu la pășune. În acea zi, moții, țărani, mineri, flăcăi și bătrâni, aveau să-și scrie cu sânge o filă de istorie în cartea neamului. Era ziua în care Avram Iancu, avocatul devenit tribun, dădea o lecție de verticalitate unei armate regulate conduse de un general celebru: Józef Bem.

24 Iulie 1849 – Glasul munților răsună din Roșia Montană: Moții lui Avram Iancu înfrâng armata lui Józef Bem

24 Iulie 1849 – Armata maghiară condusă de Jozef Bem este înfrântă de moții lui Avram Iancu la Roșia Montană
Munții nu se înclină. Pe hârtie, bătălia părea pierdută dinainte. Bem, general de carieră, cu oaste disciplinată, echipament, tunuri, steaguri fluturânde și fanfară. Iancu? Oastea lui era adunată din satele răzlețe, încinși cu brâie tricolore, cu puști de vânătoare și sulițe făurite din uneltele câmpului. Dar în sufletele lor ardea ceva ce nu putea fi măsurat în cifre sau calibru: dorința de a nu fi șterși de pe harta vieții și a pământului străbun.

Roșia Montană – Cetate naturală a rezistenței

Locul ales pentru ciocnire nu a fost întâmplător. Roșia Montană, veche vatră a aurului dacic, era un bastion natural, înconjurat de dealuri abrupte, păduri dese și oameni de granit. Aici, sub cerul tulbure al verii lui 1849, s-au prăbușit planurile expansioniste ale revoluționarilor maghiari care visau o Transilvanie unificată, dar fără drepturi pentru românii majoritari.

Iancu, tribunul care a stat ca stânca

Avram Iancu nu era doar un strateg. Era o icoană vie a demnității românești. El nu poruncea din spate, ci era în frunte, cu căciula înaltă, glasul hotărât și ochii aprinși de o lumină născută din răbdarea neamului său. În ziua aceea, și-a întărit pozițiile cu inteligență, ghidându-se după fiecare cotitură a terenului, fiecare trunchi de brad căzut, fiecare colț de stâncă.

Focul din stâncă

Când Bem a încercat să străpungă pozițiile românilor, a fost întâmpinat nu doar cu gloanțe, ci cu o urgie tăcută a pământului. Moții trăgeau din umbră, tăceau ca pădurea și loveau ca fulgerul. Multe dintre trupele lui Bem au fost prinse în ambuscade, dezorientate de cunoașterea perfectă a terenului de către localnici.

Victoria celor care nu aveau voie să existe

Rezultatul? Bem, cel neînvins până atunci, a fost silit să se retragă. Nu din lipsă de curaj, ci pentru că în fața unei voințe atât de neclintite nu există strategie care să reziste. Moții au învins nu doar o armată, ci o idee: aceea că românii din Transilvania trebuie să se plece.

Eroismul care nu se predă

Astăzi, numele Roșia Montană este rostit mai des în bătălii pentru aur și patrimoniu. Dar în spatele acestui nume stă o zi de glorie și foc, când pământul Apusenilor s-a ridicat în picioare, cu Avram Iancu drept stindard viu. Pe 24 iulie 1849, muntele n-a fost doar piatră. A fost scut. A fost sabie. A fost sânge. A fost român.

Să nu uităm că istoria noastră nu se scrie doar în tratate, ci și în răcnetul moților care au spus, fără teamă, „Până aici!”. Câte monumente avem la Roșia Montană dedicate sacrificiului acestor eroi români? Există măcar unul singur? Și dacă există, de ce nu este promovat?