28 ianuarie - Cinci ani fără Părintele Proclu, un mare înainte-văzător, la fel ca Părintele Justin Pârvu. Din minunile celor doi mari duhovnici ai Ortodoxiei românești

ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


„Nimica sunt, nimica pot, nimica am”, erau cuvintele rostite adesea de Părintele Proclu, de la a cărui plecare la Domnul s-au împlinit cinci ani.

I le-ar fi spus un înger unui bătrân ca rețetă pentru mântuire, arată pustnicul în lucrarea „Lupta pentru smerenie și pocăință”. Părintele a îmbrățișat viața monahală la vârsta de 12 ani și considera smerenia cea mai mare virtute. 

 
„Am observat, ca să capăt rugăciunea lui Iisus trebuie să ajung la ținta asta de a nu fi pătimaș cu mintea, dar nici cu trupul și trebuie să pun în minte că toată lumea e mai bună și că eu sunt cel mai păcătos și nevrednic, să mă simt vinovat în fața lui Dumnezeu, că altă cale nu-i decât smerenia. Cine vrea să capete rugăciunea lui Iisus, acela poate, care are povățuitor pentru rugăciunea inimii. Și cine a simțit putere sfântă, nu mai este întristat pentru că are mare însemnătate cine are smerenie și dorește să trăiască nebăgat în seamă. Are mare însemnătate a birui răutatea, a învăța să iertăm. Dar eu fericesc pe toți care au duhovnic și se duc la mărturisit, la Sfântul Maslu. Și ce să vezi? Toți diavolii au ieșit din iad. Unde aud că sunt creștini, dau năvală asupra lor. Dacă vom avea smerenie, Duhul Sfânt ne ajută și va izgoni acele duhuri, că puterea diavolească este îngrădită de puterea lui Dumnezeu. Pe măsură ce ne smerim, vine în ajutor Duhul Sfânt. Vrea Duhul Sfânt să ducă în rai sufletele creștinilor cu aceste virtuți: smerenia și mila de aproapele.” (Atitudini)

Mărturia Doamnei Oana Maria Smoc, medic stomatolog din Iași:

Aveți multe amintiri legate de părintele. Care dintre ele v-a marcat în mod deosebit?

Dintre toate amintirile pe care le am cu părintele Proclu cea mai cutremurătoare este legată de moartea părintelui Justin Pârvu. În ziua în care a murit părintele Iustin, fără să știm nimic despre starea lui de sănătate, eu și soțul meu am mers la părintele Proclu. Era seară, cred că am ajuns pe la 7:00-8:00, fiind vara ziua era lungă. Am urcat la maică, am stat un pic cu ea pe băncuță. La un moment dat, părintele Proclu a deschis portița lui, în vale, a ieșit și se uita ca și cum căuta pe cineva. Eu am luat-o la fugă spre el, am zbughit-o pur și simplu de bucurie că l-am văzut, dar soțul și cu maica au mai rămas, nu au venit imediat după mine. Părintele era gînditor. A început să îmi spună că dormea și s-a trezit pentru că a auzit niște cîntări deosebite, era ca o slujbă, se cînta foarte frumos. A ieșit în curte să vadă de unde se aude, a dat cineva drumul la radio sau se aude de la o biserică, de la o mănăstire. I-am zis: „Părinte, dar ce biserică aveți aici în jur să se audă cîntările pînă la dumneavoastră? Nu e nicio mănăstire”. Și el a zis: „Se auzea așa de frumos, se auzea așa tare și așa de frumos cîntau. Și a venit la mine un părinte, un călugăr slab-slab, cu barbă lungă și albă, cu ochii albaștri, și galben ca ceară, și slab, slab… un părinte cum erau călugării aceia de demult – nu mai sunt așa călugări. Și cei de astăzi zic despre el că e nebun, dar el e sfînt, e un călugăr din aceia de demult cum nu mai sunt așa călugări… A venit la mine și mi-a spus: «Părinte, roagă-te pentru mine, că trec dincolo». Iar eu i-am zis: «Părinte, eu am trebuință să te rogi pentru mine». Mi-a răspuns: «Nu, eu am trebuință acum să te rogi pentru mine». Și apoi a ieșit părintele”. Și tot repeta părintele cuvintele astea: „Era slab, slab, cu barba lungă, albă și ochi albaștri. Iar eu am ieșit la poartă după el, să văd încotro s-a dus, dar el a dispărut”.

Cred că acesta a fost momentul cînd l-am văzut eu de sus, de la maică. Apoi părintele Proclu s-a așezat în fotoliul lui unde primea oamenii. Nu a mai spus absolut nimic, iar eu nu îndrăzneam să îi rup tăcerea, pentru că el se uita pe lîngă mine, spre pădure. Avea o privire care trecea dincolo de timp. Se tot uita înspre zona aceea de pădure și spunea: „Doamne, cum mai strălucește! Uite cum mai strălucește! Nu îmi mai pot lua ochii de acolo!” Și ofta, ofta adînc… Am întors capul și m-am uitat să văd ce strălucește. Nu îndrăzneam să îl întreb nimic mai mult decît îmi spunea el. De cîte ori mergeam la părintele, el spunea ce avea de spus și tot timpul îmi răspundea la frămîntările pe care le aveam pe suflet fără ca eu să i le zic, îmi răspundea la gînduri. De aceea nici acum nu îl întrebăm mai mult decît spunea el. Iar părintele se tot uita acolo, spre pădure, oftă și spunea: „Uite ce lumină! Doamne, cum mai strălucește! Nu îmi mai pot lua ochii de acolo!” Eu nu am văzut nimic, erau doar niște norișori, soarele în asfințit, nici măcar un asfințit spectaculos nu era. Îl întreb: „Unde, părinte?” „Uite, acolo!” și oftînd spunea: „Înfricoșător e ceasul morții, înfricoșător e ceasul morții”… Apoi a adăugat că dacă adormi din rugăciune cînd mori, cînd iese sufletul, ești treaz. A tăcut pentru un moment, apoi iar a repetat: „Uite cum mai strălucește! Nu vezi?” Nu vedeam nimic. Mă simțeam ca un copil prost. Și părintele tot zicea: „Uite, uite cum mai strălucește! Doamne, ce lumină! Lasă, că ai să vezi, ai să vezi”. Atunci am început să mă gîndesc că o fi vreun pustnic în pădure și părintele îl vede. I-am zis: „Părinte, poate e vreun pustnic. Ar trebui să mergeți să îl căutați”. A zîmbit și mi-a spus: „Nu pot eu să merg pînă acolo, nu mă țin picioarele”. Zic: „Dar poate să meargă altcineva, le explicați unde”. S-a uitat la mine zîmbind, apoi mi-a spus oftînd: „Încă nu e vremea. Am să merg și eu acolo, dar nu acum, mai tîrziu. Încă nu e vremea”. Și iarăși a tăcut. Nu îndrăzneam să mai spun nimic, era doar tăcere. Mai spunea uneori: „Doamne, cum mai strălucește! Nu îmi mai pot lua ochii de acolo!” Insista pe acea strălucire. Simțeam că părintele spune un lucru extraordinar, dar eu nu pricepeam ce vrea să spună, nu pricepeam sub nicio formă. Nu am înțeles mesajul părintelui și nu îndrăzneam să îl întreb mai mult, pentru că simțeam că nu pot cuprinde. Dar inima ardea în mine precum ardea inima ucenicilor pe cale în drum spre Emaus. Doamne, și ce privire avea părintele! Privirea lui trecea dincolo de timp și spațiu, așa o simțeam! Deși nu înțelegeam nimic din ceea ce îmi spunea…

Între timp au coborît soțul și cu maică. Părintele nu a mai spus nimic de acea lumină; dar privea tot într-acolo departe și oftă, oftă adînc. Lor le-a spus doar că dormea și că s-a trezit pentru că a auzit cîntări foarte frumoase și a ieșit afară să vadă de unde se aude. Și le-a vorbit și lor despre ceasul morții cît este de înfricoșător și că trebuie să adormi din rugăciune ca să te trezești cînd mori. Am mai stat puțin cu părintele și apoi am plecat. Cînd am ajuns în mașină, i-am spus soțului: "Părintele îmi arăta spre pădure și tot îmi spunea: «Uite ce lumină, uite cum mai strălucește!» Oare ce o fi vrut să spună?” Și soțul m-a întrebat dacă am văzut ceva. Cum, chiar nu ai văzut nimic?! I-am răspuns că nu, deși părintele tot repeta: „lasă ca o să vezi’’. Cînd eram aproape de Iași am primit mesaj că părintele Iustin a trecut la Domnul. Dar nici atunci nu am făcut legătura cu ceea ce văzuse părintele Proclu. Am decis cu soțul să întoarcă mașina și să mergem spre Petru Vodă, căci am gîndit că a doua zi va fi puhoi de lume. Și vroiam să ajungem cît mai repede la părintele Iustin , căci și el ne-a fost foarte drag. Cînd am ajuns aproape de racla părintelui Iustin și l-am văzut slab, foarte slab, cu barbă albă și lungă, mi-au răsunat în minte cuvintele părintelui Proclu: un călugăr înalt, slab, cu barba lungă și albă și ochii albaștri. „Măi, el e călugărul de care îmi spunea părintele Proclu!”

Abia atunci am priceput, parcă mi s-a deschis mintea! M-am cutremurat! Am niște prietene maici acolo, am tras de mînă pe una din ele și i-am spus: „Uite ce am pățit. Am fost la părintele Proclu, așa, așa…” Ea m-a întrebat: „La ce oră erai tu acolo? Părintele Iustin a intrat în comă la șase și jumătate”. Atunci am realizat totul, le-am povestit despre părintele Proclu și m-am cutremurat de minune și s-au cutremurat și maicile.

După înmormîntarea părintelui Iustin, la vreo două-trei săptămîni, am trecut pe la părintele Proclu. Ardeam de nerăbdare să îi spun că am văzut lumina. Părintele era afară cu un grup de credincioși și îi binecuvînta. Cînd m-a văzut, de departe, a ridicat mîna și a strigat la mine: „Ei, cum e? Ai văzut acum?” Și i-am răspuns peste oameni: „Da, părinte, am văzut”, iar părintele a continuat, ridicîndu-și ochii spre cer: „Părintele Iustin a fost un sfînt!”. A avut foarte mare evlavie la părintele Iustin !

Minunea aceasta la care am fost martora m-a cutremurat! eram în fața unei file de pateric ! m-am speriat atît de tare încît nu am spus nimic nimănui și le-am cerut și celor două maici de la Petru Vodă, prietenele mele, să nu spună nimic. Explicația – aveam sentimentul că dacă voi vorbi, îi voi face rău părintelui Proclu. Îl iubeam mult pe părintele Proclu și îl consideram un om cu viață sfîntă. La fel și pe părintele Justin. Dar minunea la care am fost martora era mai mult decît puteam eu duce. Și uneori mi-aș fi dorit să nu fi fost eu acolo, ca să nu port o astfel de povara pe conștiință. Să tac sau să mărturisesc? Să ascund lumina sub obroc? Așa că am hotărît că nu voi vorbi decît după plecarea la Domnul a părintelui Proclu, împăcînd astfel și conștiința mea, și dorința de a nu-i face rău părintelui.

Dar și după moartea părintelui mi-a fost greu să vorbesc, nu aveam curaj. Orice mărturisire cere curaj și presupune o primejdie, ‘’primejdia mărturisirii’’. Deși venisem la Sihăstria Putnei la parastasul de 40 de zile al părintelui Proclu hotărîtă să iau legătura cu părinții de acolo și să le relatez această minune, totuși nu am putut s-o fac, nu am avut curaj. Așa că am plecat de acolo hotărîtă să tac odată pentru totdeauna și să potolesc glasul conștiinței, căci nu aveam pace și conștiința mă mustra… Dar în noaptea aceea l-am visat pe părintele Justin. Am visat că el era viu și ca părintele Proclu murise, iar eu am mers la Petru Vodă să îi cer sfatul părintelui Justin, dacă să vorbesc sau să tac. Iar părintele Justin m-a invitat la rugăciune. Mi-a spus că la ora 23 începe privegherea, să mergem împreună la slujbă și apoi vom vorbi pe îndelete, căci ‘’aceasta minune nu poate fi spusă oriunde, oricum, oricînd, ea trebuie spusă în duh de rugăciune’’. Și mi-a dat apoi o carte, nu știu ce era dar am reținut cuvintele pe care mi le-a scris cu mînuța sa pe prima pagină: "toată slava și închinăciunea o dau Domnului’’.

Însă nici după acest vis nu m-am grăbit să vorbesc. Așa ca s-a mai scurs un an pînă am făcut publică această minune. Și fără ca eu să mișc vreun deget…căci eu m-am temut și m-am lenevit în continuare… Dar Domnul a vrut altfel.: „Voi sunteți lumina lumii. Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca ei văzînd faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru Care este în ceruri.’’ Iar părintele Justin și părintele Proclu sînt două faruri călăuzitoare, doi stîlpi de foc, două cetăți pe vîrful muntelui!

Părintele Proclu mi-a povestit și următoare întîmplare din tinerețea lui, pe cînd stătea la pustie. Mergînd spre bordeiul lui s-a întîlnit cu o turmă de mistreți și și-a dat seama că nu are scăpare. Atunci s-a rugat cu toată ființa lui și deodată deasupra lui a apărut o pasăre mare și s-a auzit un glas care a spus: „De ce nu vrei să mori acum? Că, dacă te mănîncă porcii ăștia, te mîntuiești”. Iar el a răspuns: „Eu mai am și alte persoane care au nevoie de mine, trebuie să le ajut. Nu aș vrea să mor acum”. Iar în timp ce vorbea cu pasărea aceea, mistreții au plecat, au dispărut pur și simplu. Cînd îmi relata această întîmplare, își făcea cruce și spunea: „Mare ești, Doamne, și minunate sînt lucrurile Tale, și niciun cuvînt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale! Nu mai am îndoială în credință, am văzut puterea sfîntă!” Mie îmi venea să-l întreb, – dar nu l-am întrebat, ci gîndeam doar: „Părinte, după atîția ani de călugărie încă aveați îndoială în credință? A trebuit să ajungeți la vîrsta asta ca să spuneți că nu mai aveți îndoială în credință?” Părintele și-a făcut cruce din nou și a spus: „Nu mai am îndoială în credință, am văzut puterea sfîntă! Mare ești, Doamne, și minunate sînt lucrurile Tale!”

V-a vorbit despre ceasul morții?

Acum vreo trei ani, cînd maica Filofteia era foarte bolnavă și avea glicemia 600, părintele mi-a spus: „Sora este rău, dar va fi bine. Eu am să plec înaintea ei. Dar după ce nu voi mai fi eu, să veniți la sora, pentru că Duhul Sfînt are să îi dea ei cuvînt să vă spună ceea ce trebuia să vă spun eu”. În urmă cu cîteva săptămîni am făcut legătura cu aceste cuvinte. Am avut o ispită foarte mare. Am ajuns la sora părintelui, deși nu mi-am propus să merg la ea. Am plecat din Iași în altă direcție, dar prin Pașcani mi-am schimbat direcția și am ajuns la maică. M-a primit cu niște cuvinte – era clar că îmi vorbea părintele Proclu prin gura ei, pentru că am recunoscut duhul părintelui. Cineva mă rănise atunci foarte tare, mi-a spus niște cuvinte grele. Maica era afară pe scăunel și, fără să știe absolut nimic de ispita mea, fără să știe ce am în suflet, mi-a zis: „Un părinte așa l-a învățat pe părintele Proclu: «Măi, dacă cineva te jignește, îți spune că ești prost, tu să te faci mai prost»”. Nu am zis nimic, iar maică a continuat: „Și încă un lucru. Așa l-a învățat un părinte pe părintele Proclu: «Iartă tu puținul fratelui tău, ca Dumnezeu să ierte multul tău»”. Acesta a fost al doilea lucru pe care mi l-a zis maica și abia atunci mi-am amintit ce îmi spusese părintele.

Ne-ați spus că părintele Proclu avea evlavie la părintele Iustin? Știți și alți părinți pe care îi îndrăgea în mod deosebit?

Știu că pe părintele Crăciun Oprea de la Hunedoara, mărturisitor în temnițele comuniste, părintele Proclu l-a întîlnit o singură dată în viață și m-a impresionat faptul că îl ținea minte. Noi în schimb mergeam des la părintele Crăciun, tot la trei luni ne duceam și de cîte ori veneam pe la părintele Proclu el întreba ce mai face părintele Crăciun și doamna preoteasă. La fel, cînd ne duceam la părintele Crăciun, ne întreba de părintele Proclu și simțeam că sunt apropiați, deși s-au văzut doar o dată. Era un duh de comuniune între ei – amîndoi vorbeau în pilde, îți răspundeau la gînduri, și îți aduceau multă bucurie în suflet și dor de Dumnezeu. Dorința de schimbare a vieții. Cu ei mîntuirea părea așa de la îndemînă, așa ușoara ! Îți dădeau putere și curaj ! Căsuțele lor deveneau tinda Raiului…

Ultima dată cînd l-am văzut pe părintele, așa a zis : „Cînd voi trece dincolo, dacă voi afla milă înaintea lui Dumnezeu, așa am să mă rog: «Doamne, pe toți cîți au trecut pragul chiliei mele învrednicește-i să dobîndească un colțișor de Rai!»”

Începutul mărturisirii aici:

„Biserica, Biserica, nu vă rupeți de Biserică!”

L-am cunoscut pe părintele Proclu în 1996 prin părintele meu duhovnic de atunci, părintele Paisie de la Mănăstirea Bîrnova. Eram tineri studenți și mergeam în excursii pe la mănăstiri. Așa l-am întîlnit pe părintele Proclu.

Părintele Proclu avea marele dar de a găsi un suflet pierdut, de a-l ridica din deznădejde și de a-l pune pe cale, de a-i aprinde dorul de Dumnezeu și de a-i arăta că „Dumnezeu este Iubire. De cîte ori mergeam la el, despre asta vorbea, despre dorul de Dumnezeu. Aș folosi un citat de la Sfîntul Talasie Libianul, care îmi place foarte mult și mi se pare că îl caracterizează pe părintele Proclu: „Dorul întins întreg spre Dumnezeu leagă, pe cei ce-l au, cu Dumnezeu și întreolaltă. Mintea care a dobîndit dragoste duhovnicească nu cugetă despre aproapele cele ce nu se potrivesc cu dragostea. Cel ce a dobîndit dragoste rabdă fără să se tulbure supărările și suferințele ce-i vin de la dușmani. Singură iubirea unește zidirea cu Dumnezeu și făpturile întreolaltă în același cuget”.

A venit odată cineva la el și i-a spus: „A fost părintele cutare la noi, la mănăstire, și a zis că ești așa și așa, ești rău și înșelat…” Iar părintele a răspuns: „Îi puțin ce a zis despre mine. Dacă eram eu acolo, îl ajutam și spuneam și mai multe, încă a zis puține”.

Am avut o perioadă cînd eram tare, tare deznădăjduită. Treceam prin necazuri și ispite mari… Însă, în timpul unei slujbe, am simțit iubirea lui Dumnezeu… Nu aveam cui să spun acest lucru. Am mers apoi, cum ne era obiceiul, la părintele Proclu și mă chinuia gîndul dacă să-i spun sau să nu-i spun ceea ce am trăit. Eram cu soțul și copiii, era acolo și maica Filoteea, sora părintelui. Părintele privind spre mine,a zis la un moment dat: „Sînt momente în viață cînd Duhul Sfînt îți dă o mîngîiere și vrei să spui cuiva, dar nu ai cui, că nu te înțelege, numai cine a trăit lucrul ăsta poate înțelege.” Mi-am zis în gînd: „Măi, părintele vorbește cu mine; i-aș spune, dar … ei, părintele vorbește, așa, la modul general”. Mai stă părintele un pic, după care iar spune același lucru. Dar eu am gîndit atunci că nu pot să spun, că e ceva subiectiv. Și mai sînt acolo și alte persoane de față… iar ceea ce doream să mărturisesc eu era mult prea intim, era o mare taină a sufletului care nu putea fi înțeleasă de oricine! Și părintele spune la un moment dat: „Mă cam dor picioarele. Oare ce să mă mai fac eu cu picioarele astea?” „Păi, haideți cu noi la Iași. Vă luăm la doctor”, l-a invitat soțul meu. Și astfel părintele a stat la noi, în Iași, într-un apartament în care nu locuia nimeni. Am avut ocazia să stau cu el la masă, doar eu și cu el. Aici aș dori să fac o mică paranteză și să precizez că l-am ospătat pe părinte cu hribi culeși din Ceahlău, de la Poiana maicilor. În buricul Iașului i-am dat mîncare pustnicească… Și iar a început părintele să spună: „Sînt momente în viață cînd Duhul Sfînt îți mîngîie inima și vrai să vorbești cu cineva, vrai să spui cuiva, dar nu ai cui, că trebuie să te înțeleagă…”. Mi-am zis în mintea mea: „Iar, părinte? Tu chiar știi ce am trăit eu?” Apoi părintele a tăcut. Tăcea, învîrtea lingura în farfurie, și aștepta. Eu am gîndit că nu se merită să vorbesc, pentru că nu e un lucru așa de însemnat. Atunci părintele iarăși a spus: "Sînt momente în viața ta cînd Duhul Sfînt îți mîngîie inimuța și vrai să spui cuiva dar nu ai cui, că nu te poate oricine înțelege, ci numai cine a trăit”. Apoi a tăcut, a lăsat privirea în jos și aștepta. Eu am gîndit: „Măi, dacă zice și a treia oară, chiar e culmea, părintele chiar știe ce gîndesc eu. Atunci chiar îi voi spune”. Și a zis și a treia oară, zîmbind ghiduș: „Sînt momente cînd vrai să spui cuiva, dar nu te înțelege”. A avut atît de multă răbdare cu mine și a fost atît de delicat! Atunci am început să spun, dar nu am spus decît două-trei cuvinte, căci el a continuat spunînd ceea voiam eu să-i zic. S-a ridicat de la masă, și-a împreunat mîinile în rugăciune, s-a schimbat la față, a început să facă cruce și să spună: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!… Dorul de Dumnezeu… Duhul Sfînt…” Strălucea tot, lacrimile îi șiroiau pe obraz. Am avut senzația că sunt în fața Sfîntului Serafim de Sarov, așa se schimbase la față, se transfigurase, privea în sus, îi curgeau lacrimile și iradia pace, lumină și bucurie!!! După ce l-am dus acasă pe părintele, m-am dus în camera unde a dormit, m-am așezat în genunchi la marginea patului și au început să îmi curgă lacrimile și am spus și eu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” Părintele mi-a făcut o demonstrație despre ce înseamnă adevărata rugăciune. Așa cum s-a rugat părintele în fața mea, așa, cu mila Domnului, am putut să mă rog și eu pentru un timp. Îmi țîșneau și mie lacrimile. Era rugăciunea din inimă, care se lucra singură, ritmat ca un ceas fără nici un efort de concentrare sau de voință, doar cu bucurie și cu umilință. Cu bucurie căci simțeam iubirea nemăsurată a Domnului, și cu durere, căci prin păcatele mele rănisem acea iubire… Încet-încet, normal că această stare s-a stins de la o zi la alta și nu am mai trăit niciodată ceea ce am simțit atunci. Cuvintele sunt prea sărace să poată cuprinde toată acea stare. A fost numai și numai un dar primit de la părintele Proclu și o lecție despre rugăciunea făcută în Duh și în Adevăr. Repet, treceam printr-o perioadă de neagră deznădejde… Părintele m-a ajutat atunci să văd ce este Dumnezeu, adică Iubire dulce, nemăsurată. Și ce sînt eu, adîncul deznădăjduirii, pustiul…și unde suntem chemați să ajungem. Și cum "dorul de Dumnezeu aprinde inimuța și nu mai vrai nimic din bucuriile stricăcioase ale acestui veac păcălitor!”

Părintele Proclu pomenea foarte des despre dorul de Dumnezeu. Eram odată cu un grup de prieteni și părintele vorbea despre virtuți, ne dădea sfaturi. Eu mă uitam dintr-un colț spre el și ziceam în sinea mea: „Părinte, dacă aș avea și eu o fărîmă din dorul sfinției tale de Dumnezeu!” Părintele, care era cu spatele, s-a întors, m-a luat în brațe, a făcut semnul sfintei cruci pe capul meu și a zis: „Dar dintre toate virtuțile, dorul de Dumnezeu este cel mai mare. Dorul de Dumnezeu! Să îți dea Dumnezeu dorul de El! Că dacă ai dor de Dumnezeu, nu-ți mai trebuie nimic din bunătățile acestui veac pîcălitor, nimic n-o să te mai amăgească. Dorul de Dumnezeu aprinde inimuța și nimic nu te mai amăgește”.

Ne mai spunea adesea: „Să n-ai nimica cu nimeni. Dacă are altul, treaba lui, pe el îl doare capul, nu pe tine. Tu să n-ai nica cu nimeni ca să nu te doară capul”. Era tot timpul glumeț, spunea lucrurile foarte blînd, nu vorbea de sus de pe piedestal. Spunea totul din inimă și avea cuvînt cu putere multă. Spunea, de asemenea: „Să adormi din rugăciune, dacă se poate. Dacă adormi din rugăciune, atunci cînd treci dincolo ești treaz și ai să treci dincolo treaz. Să nu stai de vorbă cu gîndurile, pentru că gîndurile sînt diavoli. Dacă te supără cineva cu ceva și vrei să îi spui un lucru urît, să nu îi spui atunci. Așa să îi spui la gînd: «Am să îi spun, dar nu azi, mîine», că pînă mîine îți trece. Dacă nu îți trece mîine, atunci mîine ai să spui așa la gînd : «am să îi spun poimîine»”. Și să punem în gînd ca toți sunt mai buni ca noi. Ca Duhul Sfînt e tare gingaș și un singur gînd dacă am primit ca eu sunt mai bun ca altul, gata, am pierdut tot. Că foarte mult sporesc cei care au smerenie și nu judeca și nu osîndesc. Să ne ferim de contraziceri. Și întotdeauna să dăm vina doar pe noi înșine. Și să răbdăm cînd sîntem nedreptățiți și să nu ne răzbunăm, ca foarte mult ajuta a nu te răzbuna”.

Din minunile Părintelui Justin


În ultima vreme era foarte trist și spunea mereu că iadul e gol și că toți diavolii din iad au ieșit pe fața pămîntului. Că nu mai au oamenii ochi să se vadă unul cu altul. Spunea că acum trebuie să ne trezim, iar cine s-a trezit trebuie să plîngă. Asta o repeta de multe ori. Și ca foarte mult îi fericește pe cei care au duhovnic și se mărturisesc des.

M-a durut că după Sinodul din Creta au încercat să-l tîrască în ispitele care au apărut. Părintele însă a fost foarte clar: „Cine are Biserica de mamă, are pe Dumnezeu de tată”. „Biserica, Biserica, nu vă rupeți de Biserică!”

spazia Oțel Petrescu: Își profețește sfârșitul cu 9 ani înainte

Părintele mi-a spus care va fi anul ultimei mele binecuvântări.
Aveam 80 de ani și i-am zis Părintelui: „Dați-mi o binecuvântare mai mare, că nu se știe, s-ar putea să fie ultima”. Aveam atunci niște probleme de sănătate destul de grave. Și Părintele a stat puțin, ca și când ar fi făcut un calcul, și a zis: „Păi, stai, măi, că până la 89 de ani mai ai!”.
Eu am înțeles că voi trăi până la împlinirea vârstei de 89 de ani. Acum mi-am dat seama că Părintele a spus că la 89 de ani voi avea ultima sa binecuvântare. Și așa a fost! E cutremurător!
Părintele Justin a fost omul iubirii, și puterea lui de iubire față de oameni, în special, a fost fără limite. Părintele a fost pentru noi, foștii deținuți politic, un fel de pater familias, pentru că familie este toată lumea asta pătimitoare pentru atitudinea pe care a luat-o față de ateismul comunist.
Noi am rămas orfani. Dar, în același timp, sunt convinsă că Părintele nu ne părăsește și că dragostea lui de oameni este atât de mare, încât nu se va împiedica de pragul care există între vremelnicie și eternitate.
(Aspazia Oțel Petrescu, fost deținut politic)

Cunoștea mai dinainte data morții

Mă numesc Gheorghe și sunt din Focșani. Doresc să dau o mărturie despre darurile mai presus de fire ale Părintelui Justin, pe care îl admir și îl cinstesc ca pe un sfânt.
Părintele avea darul înainte vederii, cunoscându-și de mai înainte data plecării sale la Domnul În luna octombrie a anului 2012, adică cu 8 luni înainte de mutarea sa la cele cerești, am fost împreună cu familia la Părintele Justin, la mănăstirea de maici din Petru Vodă, unde viețuia Părintele. Pe mine Dumnezeu m-a binecuvântat cu o neputință, ce mă ajută să mă smeresc și să privesc mai mult la lucrurile cele nepieritoare decât la cele ale lumii acesteia. Nu am vedere, sunt orb.
Când am intrat la Părintele în chilie, am fost primiți cu foarte multă dragoste și ascultam cu mare drag sfaturile Părintelui Justin, care ne dădeau forță duhovnicească. La final, înainte să plecăm, i-am mulțumit părintelui:
„Părinte, mulțumim pentru sfaturile folositoare, cu ajutorul lui Dumnezeu ne vom întâlni la anul”. Părintele însă ne-a zis, spre surprinderea tuturor:
„La anul nu ne vom mai vedea. Dar ne vom vedea în ceruri, mai târziu”.
Și, într-adevăr, așa a fost – pe Părintele Justin nu l-am mai prins în viață, nădăjduiesc insă, prin rugăciunile sfinției sale, să îl pot vedea dincolo, în veșnicia lui Dumnezeu.
(Gheorghe, Focșani)

Convertire minunată la Ortodoxie

Eram plecat „definitiv” în Germania și nu oricum, ci fără să fiu creștin ortodox sau măcar să cunosc duhul Ortodoxiei. Eram în acea vreme în sfera ezoterismului și făceam meditații transcendentale. Într-una din meditații, mi-a apărut un „călugăr” care s-a luptat cu duhurile mele pe care le-a învins îngenunchindu-le.
Exact un an de zile am stat plecat în Germania, după care m-am întors în România neștiind ce mi se întâmplă.
După 3 luni de la întoarcerea mea, timp în care am avut un accident frontal pe DN1, actualul meu naș de botez m-a dus la Părintele Justin.
Am intrat la Sfinția Sa și mi-a spus: „Măi băiete, cu tine aș putea sta de vorbă 3 zile și 3 nopți, nu ai înțelege NIMIC. Du-te și stai în mănăstire câteva zile”.
După ce am stat vreo 4 zile în Mănăstirea Petru Vodă la părinți, m-am întors la Părintele și am cerut botezul – „că numai în urma botezului vei înțelege ce se întâmplă cu tine” – mi-a spus Părintele.
Au trecut 6 luni până să îmi vină rândul spre a fi botezat, că așa le rânduiește Bunul Dumnezeu, … cu RĂBDARE.
Recunosc că eu nu prea am răbdare. Am aflat și că Părintele se ruga foarte mult ca să se întoarcă în țară Românii.
Mărturisesc astfel că Părintele Justin avea rugăciunea inimii, pentru toți oamenii.
Să ne rugăm Sfântului Justin să ne ajute cu rugăciunea lui către Bunul Dumnezeu să îi întoarcă în țară pe toți Românii, fiindcă tot el ne spune că vremuri grele vor veni pentru omenire.
Sfinte Părinte Justin, roagă-te pentru noi, păcătoșii.
(Ioan, Germania)

„Mergeți acasă, fiica voastră își va reveni”

 
Eram în luna noiembrie a anului 2000. Fiica mea era însărcinată în ultima lună și se pregătea de naștere. Avea însă să treacă printr-o mare cumpănă. Sarcina se pare că era cu probleme. A născut un băiețel prin cezariană, dar fiica mea nu s-a mai trezit, a intrat în comă, iar apoi în moarte clinică. Medicii nu îi mai dădeau șanse și voiau să o deconecteze de la aparte. Eu însă m-am opus, pentru că nu îmi pierdusem nădejdea în Dumnezeu.
Era vineri când fiica mea fusese declarată de medici în moarte clinică. Am hotărât cu soțul meu să mergem la mai multe mănăstiri, cerând rugăciunile preoților și călugărilor.
Duminică seară ajungem și la Petru Vodă. După 4 ore de așteptare, ne vine și nouă rândul să intrăm la Părintele.
Părintele ne-a privit îndelung și ne-a zis cu durere în ochi:
„Ați ajuns foarte târziu”.
A scris pomelnicul, s-a rugat câteva minute, apoi, uitându-se într-o parte, ne-a spus:
„Mergeți acasă, fiica voastră își va reveni încet, încet”.
Și într-adevăr așa a fost. A doua zi, seara, fiica mea a ieșit din comă, spre uimirea medicilor care recunoșteau că este o minune. Și, după cum spusese Părintele, fata mea și-a revenit în timp, încet încet, cu ajutorul lui Dumnezeu și rugăciunile Părintelui Justin.
Acum sunt bucuroasă și dau slavă lui Dumnezeu că nepotul meu, Andrei, are o mamă sănătoasă, care i-a oferit și îi oferă o educație aleasă.
Mulțumim, Părinte!
(Monica, Tg. Neamț)
 
 

Surse: Mănăstirea Sihăstria Putnei și Mănăstirea Petru Vodă, Atitudini și Mărturisitorii
 

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews

Pentru știri necenzurate abonează-te acum!

Este gratis și poți anula oricând abonarea.

Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.

Comentarii (0)