Pe 28 iulie se împlinesc 104 ani de la declanșarea Marelui Război, devenit în scurtă vreme Primul Război Mondial, care se va încheia pe 11 noiembrie 1918, în urma semnării unui armistițiu. Mai mult de 16 milioane de militari și civili au pierit într-o conflagrație care, contrar speranțelor unora, nu a pus capăt tuturor războaielor ulterioare.

Momentul care a reprezentat scânteia ce a dat foc butoiului cu pulbere a fost atentatul de la Sarajevo (asasinarea lui Franz Ferdinand, moștenitorul Coroanei habsburgice, în ziua de 15/28 iunie 1914) declanșând competiția geopolitică a Marilor Puteri. Primul Război Mondial a reprezentat ruptura decisivă cu vechea ordine mondială, marcând încetarea absolutismului monarhic în Europa, iar patru imperii German, Austro-Ungar, Otoman și Rus au încetat să mai existe. După război, cele patru dinastii principale ale Europei - Hohenzollern, Habsburg, Otoman și Romanov s-au spulberat.

28 iulie 1914 rămâne în istorie momentul declanșării Primului Război Mondial, fiind ziua în care artileria austro-ungară a deschis focul asupra pozițiilor deținute de sârbi. A doua zi, pe 29 iulie, aliatul regatului Serbiei, Imperiul Țarist, a decis mobilizarea parțială a rezerviștilor. O zi mai târziu, Germania declanșa, la rândul său, mobilizarea armatei. Totul s-a succedat cu rapiditate. Rusia a ordonat mobilizarea generală, Germania i-a cerut ultimativ să-și demobilizeze rezerviștii în 12 ore. Dacă Imperiul Țarist refuza, războiul era singura alternativă. Rusia a propus negocieri, Germania a spus NU. Așa că, la 1 august, declara război marelui rival estic.
Franța își mobilizează și ea armata. Germania atacă Luxemburg-ul pe 2 august și declara război Franței o zi mai târziu. După ce Belgia refuză să permită armatei germane trecerea spre Franța, Germania decide invadarea câmpiilor Flandrei. La 4 august Marea Britanie declara război Germaniei.

Declanșarea luptelor pe bătrânul continent a fost urmată de extinderea confruntărilor în Africa și în Asia. Marele Război european a devenit Primul Război Mondial.

Eșecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la ridicarea fascismului în Italia, nazismului în Germania și la izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial.

Intrarea României în război după doi ani de neutralitate

La 14/27 iulie 1914, împăratul Franz Joseph l-a anunțat pe Carol I, regele României, despre războiul pe care era hotărât să-l declare împotriva Serbiei, exprimându-și speranța că ''vechea ta prietenie și legăturile noastre amicale sunt pentru mine tot atâtea garanții că tu vei avea o înțelegere sinceră a hotărârilor ce am luat în acest caz grav''.
La 18/30 octombrie 1883, miniștrii de externe D.A. Sturdza și Kalnoky au semnat, la Viena, în numele împăratului Franz Joseph și al regelui Carol I, tratatul strict secret, prin care România și Austro-Ungaria se angajau să-și vină în ajutor în cazul unui atac neprovocat. Tratatul a fost reînnoit periodic, păstrându-și caracterul confidențial.
Președintele Consiliului de Miniștri, Ion I. C. Brătianu, a enumerat mai multe argumente potrivit cărora România nu putea intra în război: Austro-Ungaria a început un război ofensiv împotriva Serbiei, în timp ce tratatul din 1883 avea un caracter defensiv; războiul dus de Austro-Ungaria era dus împotriva naționalităților, principiu care forma rațiunea de a fi a statului român; reușita Austro-Ungariei însemna consolidarea inamicilor poporului român; tratatul de la București din 1913, stabilise, pentru prima dată în istorie, dreptul statelor din Europa de sud-est de a-și hotărî singure soarta.
Regele a decis, în aceste condiții, convocarea unui Consiliu de Coroană la 21 iulie/3 august 1914, la Castelul Peleș din Sinaia, care a luat decizia de a se păstra neutralitatea țării și a se lua măsuri de întărire a armatei pentru orice eventualitate, fapt care însemna abandonarea tratatului cu Puterile Centrale.

La 4/17 august 1916 a fost semnată la București, o Convenție politică între România, pe de o parte, și Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia, pe de alta. România urma să intre în război în termen de 10 zile, în schimbul recunoașterii de către Aliați a drepturilor ei asupra tuturor teritoriilor locuite de românii din Imperiul Austro-Ungar, adică ale Bucovinei, Banatului, Maramureșului, Crișanei și a toată Transilvania. La 14/27 august 1916, după doi ani de neutralitate, România s-a alăturat Antantei, care promitea satisfacerea dezideratului desăvârșirii unității statului național.

Armata română cu aproximativ 600 000 de oameni, care ulterior ajung la 800 000, s-a mobilizat repede. Însă din punct de vedere tehnic era dotată foarte slab și nu avea nicio experiență de război. Planul de campanie, nerespectând nici un criteriu de eficiență, prevedea ofensivă în Transilvania și defensivă în sud.