Cuviosul Părintele nostru Alexandru s-a născut la Oloneț, în ținutul Novgorodului, în urma unei descoperiri primite de părinții săi, Ștefan și Vasa. Din botez, el a fost numit Amos, iar când a crescut a fost încredințat unui om evlavios pentru a-l învăța dumnezeieștile Scripturi, dar copilul întâmpina mai multe greutăți la pricepere decât cei de o vârstă cu el.

Într-o zi, pe când cerea cu dinadinsul ajutorul Maicii lui Dumnezeu în mănăstirea Ostrog, care se afla lângă satul său, a auzit vocea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu care îl îmbărbăta și de atunci a putut să învețe cu ușurință. În fiecare zi el mergea la biserică și petrecea în multă înfrânare, deși era încă tânăr cu vârsta. Când a crescut, părinții s-au pregătit să-l căsătorească, dar el le-a arătat că nu dorea să fie decât al lui Dumnezeu și, punând pricină că merge la lucru într-un alt sat, a plecat cu bucurie pe calea care urma să-l ducă la mântuire.

Deci, trecând râul Svir, a ajuns noaptea în preajma unui lac înconjurat de o pădure de nepătruns. În vreme ce se ruga lui Dumnezeu să-l călăuzească, o rază de lumină a strălucit locul acela și a auzit o voce cerească care îi poruncea să meargă la mănăstirea Valaamului, vestindu-i că, după ce se va nevoi acolo pentru o vreme, va veni din nou în locul acesta pentru a întemeia o mănăstire. Dimineața s-a pornit iarăși la drum și, fiind călăuzit de un om pe care l-a întâlnit, a trecut degrabă calea care-l despărțea de mănăstirea Valaamului. Iar când au zărit mănăstirea în depărtare, tovarășul său de drum a dispărut deodată, lăsându-l pe Amos să înțeleagă că fusese un înger trimis de Dumnezeu.

Deci, a mers la egumenul Ioachim care, pentru a-l încerca, i-a arătat toate greutățile vieții călugărești, pline de nevoi. Dar, cum tânărul stăruia, starețul a primit să-l tundă în monahism, dându-i numele Alexandru și urându-i putere și răbdare pentru a duce la bun sfârșit lupta cea bună. Fiind atunci în vârstă de 26 de ani, Sfântul Alexandru s-a dăruit cu totul pe sine slujirii lui Dumnezeu și fraților. El petrecea zilele în ascultările mănăstirii, iar nopțile priveghind în rugăciune și în cântări. Avea totdeauna trezvie în ceea ce făcea și arăta atâta smerenie și ascultare, încât oricine putea crede că era un înger în trup.

În această vreme, părinții lui deznădăjduiți căutându-l peste tot, după trei ani au aflat că se află la Valaam și tatăl său a venit acolo ca să încerce să-l înduplece să se întoarcă acasă. Dar, în urma povețelor fiului său, chiar el a purces pe calea călugăriei în mănăstirea Maicii Domnului din satul său, în vreme ce soția sa primea și ea chipul monahicesc, luând numele de Varvara. După un timp, Alexandru aflând că părinții săi s-au mutat la Domnul, și-a zis: „Și eu sunt muritor!” și a început nevoințe mai mari, pentru a se pregăti pentru întâmpinarea Domnului. Lucra la brutărie, căra apă și lemne din pădure și slujea tuturor cu bucurie.

Noaptea mergea în pădure unde se dezgolea până la brâu, lăsându-se pradă țânțarilor, și se ruga până dimineața, când se ducea la biserică înaintea tuturor și rămânea până la sfârșitul slujbei, luând seama cu dinadinsul la sfintele slujbe dumnezeiești. Așa a ajuns să fie cinstit de toți călugării, ceea ce îl tulbura și îl făcea să se gândească să fugă în pustie, pentru a scăpa de lauda oamenilor, care îi primejduia mântuirea.

Deci, a cerut binecuvântarea egumenului, dar acela nu i-a dat-o, zicând că este prea tânăr și neîncercat. Astfel, sfântul și-a tăiat voia și a început iarăși viața sa de nevoință în ascultare. Dar, într-o noapte, în vreme ce se ruga, a auzit o voce care îi poruncea să meargă în apropierea lacului unde avusese descoperirea când a plecat de acasă. Totodată, o lumină strălucitoare i-a arătat locul unde avea să zidească o nouă mănăstire. Mărturisind mai apoi egumenului ceea ce i s-a întâmplat, acesta i-a dat acum binecuvântare să plece, iar sfântul a purces la drum la căderea nopții, neluând nimic altceva decât hainele pe care le purta pe el. Călăuzit de Dumnezeu, a ajuns degrabă aproape de lac. Acolo a ridicat o mică colibă într-un loc arătat de o rază de lumină și a început să se nevoiască în rugăciune și cântări de psalmi ziua și noaptea, postind și priveghind, depărtat de toate grijile lumii.

Într-o zi, pe când mergea după apă, o voce de sus i-a spus: „Alexandre, pentru că din tinerețe ai mers pe calea cea strâmtă și cu necazuri, îți voi încredința spre călăuzire o mulțime de suflete. Să nu-ți întorci fața ta de la ele, ci povățuiește-le pe calea mântuirii!”.

Nu departe de acea pustie, trăia un boier pe nume Andrei Zavalișin, care mai târziu avea să fie Sfântul Andrei de Ondrusov. Într-o zi, acela fiind la vânătoare, un cerb i-a ieșit în cale. Urmărindu-l, s-a depărtat de tovarășii lui și deodată a nimerit în fața colibei lui Alexandru. Crezând că este o ispită diavolească, sfântul s-a înspăimântat, căci nu văzuse față omenească în locurile acelea, dar în cele din urmă l-a primit pe boier, iar acela dându-și cuvântul său că nu va mai spune la nimeni, Alexandru i-a povestit cum a petrecut în pustie vreme de șapte ani.

Luând apoi binecuvântare, Andrei s-a reîntors la ai săi, dar n-a putut să țină ascunsă povestirea vieții minunate a Sfântului Alexandru, așa încât vestea despre el s-a răspândit pretutindeni. Până și fratele lui Alexandru, Ioan, a auzit de aceasta și a pornit să se nevoiască și el în pustie, unde fratele său l-a primit cu dragoste. Însă nu după multă vreme, Ioan s-a mutat la Domnul și au venit alți doritori de viață îngerească. Iar sfântul i-a așezat în apropiere, în colibe osebite, pentru a petrece în liniște și rugăciune neîncetată. Toți se supuneau cuviosului, care îi întărea cu învățăturile sale să rabde lipsurile și să rămână pe calea cea strâmtă care duce la mântuire.

După ce binefăcătorul obștii, Andrei Zavalașin, luând binecuvântare de la sfânt, a lăsat lumea și s-a făcut călugăr la mănăstirea Valaam, Cuviosul Alexandru a început să are și să semene pământul, ca să-i hrănească pe călugării și pelerinii care veneau la mănăstire. Pe lângă muncile acestea, el adăuga alte nevoințe, căci îndura frigul greu din acele locuri, nădăjduind prin aceasta să scape de focul cel veșnic.

În al 23-lea an al petrecerii sale în pustie, în 1508, o mare lumină i s-a arătat în vremea rugăciunii sale de noapte și a văzut trei bărbați străluciți, care luminau cu o slavă negrăită și țineau fiecare în mână câte un toiag. Spăimântându-se, sfântul căzu cu fața la pământ, dar ei l-au ridicat și i-au spus: „Nu te teme, căci Sfântul Duh s-a sălășluit întru tine, pentru curăția inimii tale”. Apoi l-au încredințat iarăși că va zidi în acel loc o biserică de piatră și va ridica o mare mănăstire. Iar sfântul a răspuns că este păcătos și nevrednic de aceasta, căci el a venit acolo doar pentru a-și plânge păcatele. Dar cei trei bărbați l-au întărit, sfătuindu-l să închine biserica Sfintei Treimi Care i S-a arătat. După aceasta au dispărut, zicându-i: „Pacea Mea o las ție”. Și, fiind sfântul nedumerit în ce loc să zidească biserica, un înger i s-a arătat deodată, cu aripile deschise, și i-a indicat chiar locul unde i se arătase Sfânta Treime.

(Viețile Sfinților - Citiți continuarea pe portalul Doxologia)