ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice sumă este binevenită. Doamne, ajută!

Pe 14 Mai 1991, în urmă cu 30 de ani, s-a pus piatra de temelie a bisericii noastre. La mulți ani!

Prezentăm aici Cuvântul de ctitor al Părintele Justin la sfințirea bisericii Mănăstirii Petru Vodă (2005) cât și un material despre Ziua de 14 Mai - azi Ziua Națională a Martirilor Anticomuniști - și închisorile Părintelui Justin Pârvu:

Înalt-Preasfinția voastră, Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți frați și surori întru Domnul,

Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu săvîrșirea Duhului Sfînt, cu binecuvîntarea Înalt Prea-Sfințitului Părinte Mitropolit Daniel al Moldovei și Bucovinei, cu sprijinul și munca multor binecredincioși creștini s-a înălțat această sfîntă mănăstire cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, spre slava lui Dumnezeu, Celui în Treime slăvit și spre mîntuirea și sporirea duhovnicească a tuturor iubitorilor de Hristos.

Motivele ridicării acestei mănăstiri pe aceste meleaguri sunt următoarele:

1 În copilărie colindînd pe aceste meleaguri natale visam și doream ridicarea aici a unui sălaș sihăstresc. După 1964, după decretul de amnistie a deținuților politici, am revenit pe aceste meleaguri natale și din nou a reînviat în sufletul meu visul copilăriei și al tinereții mele. În 1977 am făcut un pelerinaj la Sfîntul Munte Athos și mi-am dorit ca rînduielile athonite să se pună în lucrare și într-o mănăstire de la noi. După 1990 realizarea unei asemenea dorințe se arătă la orizont.

2 Un al doilea motiv pentru ridicarea acestei mănăstiri a fost acela de a menține și întări pe valea Bistriței duhul evlaviei și al trăirii ortodoxe așa cum merită locuitorii din această zonă, ca unii ce au venit din Ardeal în urma prigoanei pentru uniație a lui Bukow de după anul 1761, și și-au părăsit locurile natale avînd ca singură dorință păstrarea credinței celei drepte ortodoxe.

3 În al treilea rînd am dorit ca această mănăstire să fie înălțată pentru comemorarea tuturor celor ce s-au jertfit în temnițele comuniste, știuți și neștiuți, pentru păstrarea ființei naționale românești și a credinței strămoșești nealterate, precum și pentru pomenirea tuturor eroilor neamului căzuți în toate timpurile și locurile.

Astfel, cu Binecuvîntarea Înalt Prea Sfințitului Mitropolit Daniel, pe 14 Mai 1991 s-a pus piatra de temelie a bisericii din incintă și astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Sfinților Arhangheli, a Maicii Domnului și a tuturor sfinților, am purces la ridicarea bisericii și a cîtorva chilii în jur. Tot cu binecuvîntarea Înalt Prea-Sfințitului Mitropolit Daniel, pe 8 Noiembrie 1994 am început să slujim în noua biserică. Au continuat lucrările de pictură, de construire a cîtorva corpuri de chilii, de amenajare a curții, a drumului de acces, etc.

Între timp, numărul viețuitorilor din obște s-a ridicat la 80 de părinți și de frați, și împreună ne-am străduit să ținem rînduielile de slujbă asemenea celor de la Sfîntul Munte, dar în același timp să fim o mănăstire misionară, deschisă pentru toate nevoile, necazurile și suferințele oamenilor.

În acest context s-a impus necesitatea înființării unui azil pentru bătrîni, bolnavi și oameni însingurați, precum și a unui orfelinat pentru copiii nimănui. Un grup de maici venite din alte mănăstiri sau închinoviate la noi, majoritatea cu studii superioare, s-au oferit spre slujirea aproapelui în cadrul acestor două așezăminte, așezate la 2 km mai jos de aici, unde tot cu binecuvîntarea Înalt Prea-Sfințitului Mitropolit Daniel s-a ridicat o bisericuță, deoarece era greu și pentru maici și pentru bătrîni și pentru copii să se deplaseze la slujbe la biserica din deal mai ales în timpul iernii și al nopții.

Mai sunt multe alte lucruri de făcut sau de terminat, însă nădăjduim să se ducă toate la un bun sfîrșit.

Sfințirea Mănăstirii Petru Vodă constituie o încununare a strădaniilor obștii și a fiilor noștri duhovnicești, și, în ceea ce mă privește mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate cele rînduite de El în viața mea, pentru că mi-am văzut un vis împlinit; și pot spune și eu ca Sfîntul Apostol Pavel care zice: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvîrșit, credința am păzit…” (II Timotei, 4,7), iar „cununa dreptății” să o rînduiască Dumnezeu tuturor acelora ce-L iubesc pe El.

Înalt Prea-Sfinția Voastră, ca într-un tablou votiv închinăm această mănăstire lui Dumnezeu prin Înalt Prea-Sfinția Voastră care reprezentați „Biserica Dumnezeului Celui viu, stîlp și temelie a adevărului” (I Timotei 3,15), mulțumindu-vă din adîncul sufletului pentru înalta binecuvîntare prin care ați consacrat mănăstirea noastră ca spațiu al slujirii sfinte a lui Dumnezeu.

Mulțumesc de asemenea tuturor acelora care ne-au ajutat să realizăm multiplele lucrări de la această Sfîntă Mănăstire și Bunul Dumnezeu să-i numere între ctitorii de locașuri sfinte ca pe un neam de voievozi și numele lor să fie înscrise în Cartea Vieții.

Ca un testament sfînt, doresc ca în mănăstirea noastră pentru totdeauna rînduiala slujbelor și a vieții de obște să fie după acrivia cu care deja ne-am obișnuit și în al doilea rînd vă asigurăm că am fost, suntem și dorim să fim sub ascultarea arhipăstorului nostru.

Stareț, Protos. Justin Pârvu

Ziua de 14 Mai și închisorile Părintelui Justin Pârvu 

– Părinte, spuneați, cîndva, că toți martirii neamului românesc care au murit în închisorile comuniste de la Aiud, Gherla, Pitești, Sighetul Marmației, Canal etc. ar trebui să fie sanctificați, suferința lor i-a mîntuit, curajul lor i-a înălțat, martirajul lor i-a dus direct în rîndul celor mai aleși fii ai Bisericii. Cine ar trebui să propună, în calendar, o zi dedicată martirilor uciși în închisorile comuniste, o sărbătoare diferită de cea care îi aduce în prim plan pe ostașii jertifiți pe cîmpurile de luptă? Pe cînd ostașul lupta, în deplină cunoștință de cauză, conștient de misiunea sa, românul închis de comuniști era precum mielul dus la tăiere, fără nici o șansă de a scăpa din chingile monștrilor care puseseră labele pe România…!

– Păi să propunem noi o asemenea zi în calendarul nostru…! Este datoria generațiilor care au primit modelul martirajului să aibă această inițiativă. Uite, noi am putea propune o asemenea zi în calendar, deoarece sistemul represiv din România a fost cel mai dur din Estul Europei, aici am avut și "fenomenul Pitești”, cel în care fratele a fost pus să-l ucidă pe fratele său…! Această zi de pomenire a martirilor morți în închisorile comuniste ar putea deveni pentru toată lumea creștină o zi de reflecție la răul produs de comunism omenirii, Bisericii, fiecărui om în parte. Și apoi, pentru morții știuți și neștiuți din închisorile noastre, o rugăciune ar fi ca o candelă aprinsă la capetele celor care au avut sau nu au avut un mormînt. În închisorile comuniste mulți martiri s-au comportat ca primii creștini, dînd probă de jertfă pentru Hristos.

Dacă ar fi să aleg o zi, apoi aș alege ziua de 14 mai… De ce? Pentru că la 14 mai 1948 a fost ziua în care au fost făcute cele mai multe arestări în România în rîndul intelectualilor, studenților, a celor care se opuneau într-un fel sau altul bolșevismului, a fost o operațiune de decapitare a inteligenței și rezistenței românești.

(din volumul lui Adrian Alui Gheorghe – Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire, Piatra Neamț, 2006)

*

Era înainte de 14 Mai a anului 1948, care e noaptea Sfîntului Bartolomeu pentru România, pentru că a fost noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică și socială din România. Eram în una din zile la Episcopia Romanului. Treceau două mașini de un lux nebun, n-am văzut curse așa de elegante. Interesant e că nu se putea vedea nimic înăuntru, nici măcar șoferul, totul era negru și negru. Măi, ce-o fi cu mașinile astea? Nimeni nu știa, nimeni nu mai văzuse mașini din astea. Ei, bine, au trecut vreo două luni de zile, timp în care vedeam din cînd în cînd mașinile care treceau, misterioase, tăcute, negre. Acolo, în preajma Episcopiei din Roman, era un urcuș și se vedea că trag din greu, dar nimeni nu știa ce cară, unde se duc, în slujba cui sînt. În ziua de 14 Mai însă, aceste două curse apar în fața Episcopiei din nou și opresc. Mai pleacă, mai vin, iar opresc. Eu eram în a treia mea zi de slujbă, după terminarea studiilor. Slujeam împreună cu alți doi părinți, unul de la Secu și unul de la Mănăstirea Neamț. Unul era Valerian Blaga, Dumnezeu să-l ierte, îl întreb: „Oare de ce s-au oprit aici? Că nu s-a văzut așa mașini prin Romanul ăsta…!” „Ei, îmi zice el, ce importanță mai are, cîți nebuni nu sînt pe lumea asta…!”

În perioada aceea veneau băieții din vacanță, era după Paști. Aveam un băiat, la seminar, de la Comănești. Îl pregăteam la muzică și la tipic. Dar băiatul ăsta din Comănești vine el bucuros și-mi zice: „Părinte, uite ce am adus eu” – și îmi întinde un revolver, că atunci erau o mulțime, rămase de pe urma războiului. Era mic, avea trei butoiașe, avea vreo cinci cartușe. Îl iau pe băiat și-i zic: „Măi, du-te și-l aruncă în (rîul) Moldova, nu mai sta cu el aici”. Îmi zice: „Părinte, îl las oleacă aici, mă duc pînă la clasă și vin înapoi”. Am luat revolverul și l-am vîrît sub pernă. Vine băiatul apoi, i-l dau și pleacă, ce-a făcut cu el, nu mai știu. Dar între timp se făcuse seară, se înnoptase, aveam camera noastră acolo, eu cu Valerian, și numai ce auzim zgomot puternic la ușă. Dar cînd au bătut la ușă au și intrat – cum? Dumnezeu știe. M-am ridicat. „Hai, echiparea!” Mi-am dat seama pe loc că nu-i lucru curat aicea. Zic: „Să-mi iau haina!” „Nu, nu, că vii înapoi! Nu-i nevoie, mergi așa!” Am plecat așa cum eram îmbrăcat. Dragii mei, au început ei să caute, s-au învîrtit, s-au uitat ei și eu îmi ziceam: „Măi, dacă aveam eu acum jucăria aia, revolverul, acum mă terminau”. Ieșim de acolo, în curte. Ce era la poartă? Cursa aceea mare și frumoasă, cu geamuri negre. Era staționată. Cînd se deschide ușa, acolo era plin de oameni. Avocatul cutare, părintele cutare… Mă uit dreapta, stînga, numai oameni unul și unul. „Ei, dacă sînteți aicea, atunci e bine, n-o să fie mare lucru… Hai să mergem!” Și unde ne-a dus? Nu știam. Dar ne-a învîrtit o oră și jumătate în jurul orașului, ca să ne dea impresia că sîntem duși la capătul lumii. Nu se vedea nimic în afară, iar o oră și jumătate părea în acele condiții un timp imens.

La un moment dat oprește mașina, huruit puternic, frînă. Unde intrăm? La Securitatea din Roman, la cazarmă. Ne ia în primire, pe cîte unul. Ne duc la un etaj, într-un pod, plin era podul, plin. Un dulău, așa (mare)… La fiecare doi inși, un dulău. Intru acolo și eu. „Fața la pămînt!”, ne strigă. Dulăul mă ia în primire. „Nu miști de aici, banditule!” Atunci am luat și eu contact cu acest termen, de „bandit”, și m-a urmat șaptesprezece ani. N-am mai avut alt nume, decît acela de „bandit al poporului”.

Dar înainte de asta, din 1947, v-am mai spus, noi am avut acea legătură cu un fost deținut politic, legionar, arestat din 1941, care era Doina Constantin. Acesta venea pe la noi, pe la parohii, pe la mănăstiri, mergea prin sate și aduna ajutoare pentru cei rămași în închisoare, să-i ajute. Păi cu ce să-i ajutăm? Ce să dăm noi? îl întrebam. Și noi dădeam, la săptămînă, te miri ce acolo, un ban, mîncare, o haină… Dădeai, cum era atunci, zece lei, cincisprezece, treizeci și astea toate erau trecute într-un caiet de acest Doina Constantin ca un fel de cotizație. Cu ocazia asta, cum v-am mai spus, vedeai acolo, în caiet, pe avocatul Florescu, pe părintele Pîslaru, pe părintele Ambrozie… Astfel s-a creat o listă de donatori și susținători care ne regăseam în scriptele lui Doina Constantin. Buun! începe anchetarea celor care eram în pod, adunați cu mașinile acelea negre. Ei, bine, pe cine vedem noi la intrarea în biroul de anchetă? Pe Doina Constantin! Era omul care ne făcea discret semn să nu spunem nimic. Așa, ducea mîna la gură, să fim „mormînt”! Făcea cîte un gest hotărît… Ei, bine, după patru luni de zile de anchetă, a trecut tot grupul acesta. Nu puteam comunica între noi, nu știam nimic unul despre altul, ce a spus unul, altul, ce vor de la noi anchetatorii. Cîinii erau la datorie, un gest dacă făceai erau pe tine, te strîngeau și îți băgau colții ca niște cuțite. Erau așa de școliți că n-aveai chip să comunici cu nimeni. Gardienii erau mai toți ruși, nu puteai să afli nimic nici de la ei. Ei, și după ce s-a terminat ancheta, s-au terminat de verificat și completat dosarele noastre, o noapte ploioasă, rece, furtună, auzim niște împușcături și ne întrebăm toți: ce să fie? Și deodată apare un zvon că a scăpat cel mai mare bandit. Care e cel mai mare bandit? Doina Constantin! Au lansat zvonul că Doina Constantin a dezertat și a scăpat. Dar de ce a scăpat? Pentru că era omul lor!

În pușcărie securitatea bolșevică a intrat și a început să facă promisiuni unor deținuți, că, „uite, ieșiți afară, în libertate, vă iertăm de anii pe care îi mai aveți de făcut, o să vă punem în posturi, o să vă facem oameni. Conducătorii societății de acum sînt de o omenie deosebită și o să vă scoată din greșeala pe care ați făcut-o pe vremea burgheziei, acum vă reabilităm!” Au fost oameni care au cedat și i-au scos din pușcărie agenți ai securității. În libertate, apoi, aceștia au format mișcări și grupuri „legionare” unde le-a convenit lor, ca nadă pentru simpatizanți, pentru nostalgici, pentru nevinovați. Ca să atragi haita de cîini, nu pui unul de-al lor să urle? Ăștia în pușcărie au căpătat renume de oameni care au luptat cu sistemul, cu regimul, în cazul acesta aveau credibilitate, multă lume i-a crezut. Erau ca lupii care se îmbrăcau în piele de oaie ca să păcălească pe mieii nevinovați, pe cei prea încrezători.

Întîi, acești agenți făcuți peste noapte au luat centrele studențești: Iași, Suceava, altele. Gheorghiu Dej a avut o mare boală asupra studenților. La Iași, cu ocazia zilei cursurilor anuale, în 1945 sau 1946, a intrat Dej în aula Universității ca să rostească cuvîntul de deschidere. Studenții au avut însă reacția următoare: au pus cîte un obiect tare sub picior, sub pantof și au început să miște picioarele, să hîrîie și să hîrșîie picioarele pe parchet, încît au făcut un zgomot infernal cînd vorbea Dej. Cînd a văzut Dej că nu se auzea nimic din ce se străduia el să spună, și-a luat bagajul și dus a fost. Și atunci ar fi zis: „Studențimea va plăti scump pentru treaba asta!” Și într-adevăr, s-a pus pe organizare legionară între studenți, ca să poată apoi să-i prindă pe cei cu simpatii sau pe cei luați de val. Așa că pe la 1948, cînd era într-adevăr o bună organizare între studenți, s-a făcut o tabără legionară în Munții Tarcăului. Au ieșit cam o mie cinci sute numai studenți, nemaivorbind de ceilalți, intelectuali, oameni cu conștiință de neam. Tinerii au venit de la liceu în sus, de la ultimii ani pînă la tineri care erau integrați în societate, în posturi importante. Ăștia și-au pus mîinile în cap de așa emulație, dar au și urmat, după cinci zile, arestări în masă, că se temeau comuniștii să nu ia foc lumea românească, așa de neiubiți erau bolșevicii în rîndul românilor.

Doina Constantin a raportat tot ce știa și chiar mai mult decît atît: cum te mișcai, cu cine te întîlneai, ce ziceai, ce glume știai, ce făceai, totul la moment. Cînd erai pus în fața dosarului nu aveai ce să mai faci, ce să mai zici, nu aveai decît să-i tragi o semnătură bogată… Cine avea ceva cu vecinul îl turna ca legionar, ca să se răzbune pentru cu totul alte pricini. De atunci au început oamenii să se poarte imoral cu vecinii lor, cu rudele lor, cu consătenii lor, li se dădea o putere falsă în mînă: pîra, delațiunea. Și atunci o mulțime de oameni au ajuns în pușcărie și mulți au și murit pe acolo, fără nici o vină, doar că vecinul le-a pus gînd rău la un moment dat. Omul e fiară pentru om cînd scapă de sub aripa bisericii, cînd abandonează cuvîntul lui Dumnezeu, cînd nu se mai conduce nici după regulile oamenilor, nici după regulile lui Dumnezeu, ci numai după calcule de moment pe care i le bagă în gînd diavolul.

În sfîrșit, se încheie dosarul și plecăm la Suceava. Acolo ne întîlnim din toată Moldova. Eram cîte zece într-o cameră, mai mulți, mai puțini. Și acolo a început o nouă verificare a dosarelor, să se descopere ce au făcut unii, ce au făcut alții, așa după cum făcuseră rapoartele informatorii. De atunci îmi amintesc și de o trădare pe care a suferit-o Securitatea din Moldova, din România. Coordonatorul întregii securități pe Moldova era un anume Popic. Acest Popic avea avionul lui, cu care venea, mergea din loc în loc și ancheta, urmărea, lua decizii. La Iași, la Suceava, la Galați, unde era nevoie de el, Popic apărea imediat. Că era așa: dacă tu erai din Iași și între mărturii era ceva în legătură cu cineva sau cu ceva din Galați, Popic mergea la Galați și verifica și lua decizii, îți adăuga noi pagini la dosar. Apoi apărea ceva în legătură cu un caz din Timișoara, așa că Popic mergea la Timișoara, la Arad și așa mai departe. Nu era așa de simplă o anchetă, mai ales cînd asta le era meseria, să scoată cît mai multe lucruri cu care să-i înfunde pe bieții arestați. Te arestau la un moment dat pentru o simplă pîră a cuiva, întîi te luau ca să aibă la număr, după aia căutau să-ți găsească ceva ca să te țină mai departe închis. Și se găsea cineva care să depună o mărturie în legătură cu ceva care să pară credibil în ce te privește. Și așa rămîneai mult și bine în închisoare, fără să știi nici tu măcar de ce ești acolo.

Securitatea română avea o normă față de Moscova, să anunțe cît mai mulți „bandiți” arestați și anchetați. Te vedea cumva cineva, cu o șapcă mai pe urechea dreaptă, cu o haină cu un colorit mai aparte, imediat îți spunea un securist din mulțime: ești legionar, ia treci colea la dubiță…! Și luai cinci ani așa cum ai bea apă, nu apucai să zici nici mîlc… Cu cine să te războiești? Apoi, familia ta era urmărită, ai tăi aveau și ei necazuri tot degeaba, din om întreg și normal și corect, te trezeai brusc că ești paria societății, că ești „dușman al poporului”, „bandit”, retrograd, chiabur și altele cîte și mai cîte.
Dumnezeu îl lasă pe om să acționeze după cum îi e firea, numai așa se aleg bunii și răii – în funcție de cum se poartă cu semenii lor. Dumnezeu nu-l biciuiește pe om, nu-l hățuiește. Tatăl și mama nu sînt toată ziua cu fiii și fiicele lor, ca să-i împingă de la spate în lume, ci doar îi învață de mici, ce trebuie să facă, cum să facă, după care ei trebuie să se descurce singuri, să audă în minte glasul părinților, să vadă în minte modelul și pilda părinților în ceea ce i-au învățat. Așa și Dumnezeu, El seamănă lucrul și fapta și cuvîntul bun în mintea omului, dar omul se face că nu le vede, omul le neglijează sau le ignoră și face după cum îl sfătuiește diavolul.

Acelea au fost vremuri satanice, forțele răului s-au dezlănțuit împotriva omului, a societății, a României noastre care abia se înfiripase în istoria Europei – și o făcea cu forță și talent. Probabil că mulți nu vedeau cu ochi buni ascensiunea României din perioada interbelică, atunci cînd eram umăr la umăr cu țările puternice din Europa. Și eram mîndri de condiția noastră. Mîndria aceea nu ne-au iertat-o dușmanii noștri, mîndria de neam și faptul că din punct de vedere economic, cultural și moral puteam să decidem între neamurile vlăguite ale Europei. Orice român care avea un pic de bună credință și un pic de credință în Dumnezeu nu putea să nu fie mîndru de condiția nouă a României care poate pentru prima oară în istorie ridicase capul din pămînt și se simțea popor ales în lume.

La început trăiam cu nădejdea că voi fi eliberat, însă, după ce am înțeles că neamul românesc cere jertfa răbdării noastre, că Dumnezeu a binevoit să suferim acest martiriu ca prin jertfa noastră să ispășim din păcatele neamului, atunci ardea inima în noi să îndurăm orice nedreptate, închisorile ne-au învățat adevărata rugăciune, care se naște din suferință, jertfă și dăruire de sine.

Într-o dimineață așteptau să vină Popic, coordonatorul anchetelor, cel mai temut personaj dintre toate cîte se ocupau cu anchetele. Avea avion pus la dispoziție, în ierarhia lor, a comuniștilor era înaintea lui Ceaușescu, era cam al doilea după Drăghici. Ei, trebuia să vină cu un avion, de la Iași. Însă Popic a luat-o cu tot cu avion înspre Iugoslavia și s-a oprit direct la Tito. Timp de trei ani el fusese în serviciul de spionaj care acționa în România. Victoriile pe lumea asta nu sunt întotdeauna din bravura armatelor, nu-i întotdeauna bravura sabiei, este „arta trădării”.

Am plecat din Suceava într-o dubă de la căile ferate, cu capacitatea cam de 80 de persoane, dar ne-au vîrît acolo vreo 125, 130…! Era luna august, căldură extraordinară, și noi cu gurile căscate, nu mai era aer, transpirația curgea pe noi. Cînd am trecut, de pildă, la Ilva Mică, apoi Ilva Mare, nu mai aveai puterea să te uiți prin zăbrelele vagonului, să vezi o rază de lumină undeva, pe lacul Sfînta Ana… îmi amintesc, doi deținuți și-au dat sufletul, au murit acolo, cu greu i-au scos afară. Ne învățam, astfel, cu moartea, cu prezența morții… în sfîrșit, am ajuns, după o zi și o noapte de mers, la poarta pușcăriei, la Aiud. Acolo nu se vorbea, nu se făcea un zgomot, numai un sîsîit, atît. Ne-au legat la ochi și hai! la etajul 3… Mă ia un caraliu de mînă, deschide o celulă, zdrang-bang. „Intră aici, măi banditule!” M-am uitat în jur. Erau alți deținuți, aici ne amestecau cu alții. Mă uit la unul dintre ei: „Sînt generalul Arbore!”, zice. Apoi altul, tot general, ministrul Mareș, altul fusese ministrul căilor ferate. Domnule, cînd s-a ridicat generalul Mareș, din pat, și l-am văzut – era așa de slăbit, încît nu mai rămăsese nimic din colosul de om care fusese, era dată jos grăsimea, pielea îi atîrna ca un șorț…

Ne-am uitat unii la alții, și astfel îmi făceam „botezul” într-o celulă a Aiudului. Și bărbații aceștia, văzînd cum m-am pierdut eu, mi-au zis: „N-ai o grijă, stai liniștit colea!” Era un pat suprapus. „Aici ai să stai”. M-au întrebat de unde sunt, le-am spus, și ei: „A, ești de la Mănăstirea Durău? Ești salvarea noastră acum!” Și a început generalul Mareș să povestească amintirea din 1938, cînd a vizitat Durăul, cu un grup ofițeri care erau din armata regală. Și-am intrat în normal, așa, cu ei, n-au mai dormit nici ei, nici eu, ne-a prins dimineața, cînd au dat deșteptarea caralii, clopot strident, de la centrul celularului, suna de te scula din morți. Nu ne pregătim bine, că se deschide ușa, se trîntește de perete: „Afară, bandiților, la băi. Prosopul…!” Prosopul? Ce prosop? De unde să-l iei, săpunul și prosopul? Am luat-o după bătrîni și eu. Coborîm un etaj. Baia era tocmai la zarcă, pușcăria veche. Acolo erau deținuți Radu Gyr, Voiculescu, Nichifor Crainic și multe dintre vîrfurile intelectualității.

La Aiud era program și de exterminare, program și de reeducare, erau programe de toate soiurile, erau experiențe pe care le făceau Ana Pauker, de la cabinetul de externe și Teoharie Georgescu de la cabinetul de interne, pe pielea noastră, ei cu toată cavalcada lor de criminali. Mai era unul, (numit) Crăciun… în sfîrșit… Ajunseserăm la un moment dat să ne ținem de pereți cînd făceam cîțiva pași, așa de slăbiți ajunseserăm. Ne dădeau numai napi și varză la masă. Așa a fost vreo trei luni un regim încît numai printr-o minune am rămas în viață. Dar începînd cu `52 perioada a fost și mai grea, de exterminare.

Ei, dar pe fondul ăsta s-a auzit un zvon, că deținuții cu condamnare sub 10 ani or să meargă la Canal. Și a venit și ziua în care zvonul s-a adeverit. Și era mai mult decît știam, adică și restul, cei cu pedepse de peste 10 ani, aveau să meargă la mină. S-au făcut și se făceau, tabele, pe celule, nominal. Și, iată că se deschid celulele, la etajul 3, toate celulele, toată lumea coboară jos, la parter, pe terenul de plimbare. Să vă puteți dumneavoastră închipui ce însemna să ieși, să mergi, fără caralii după tine, să ieși tu pe ușa pușcăriei, să intri în curte, fără nici o restricție și aici să vezi o mulțime deținuți, cu care nu te întîlneai de altfel, cu care comunicai doar prin semne, prin ciocănituri în pereți! Noi știam de unul, de altul, circulau legende, dar nu ne cunoșteam între noi. Domnule, cînd ne-am întîlnit acolo – îmbrățișări, nu se mai dezlipeau unii de alții, că nu s-au văzut de doi ani, de trei. Și străini și nestrăini cunoscuți și necunoscuți. Și erau din Galați și Timișoara, și din Basarabia, și din Cernăuți. Toți debordam o bucurie extraordinară, de parcă nu mai eram în pușcărie, ci cine știe unde, încît ăștia, caraliii, care văzut starea asta, au intrat în panică. Și unul dintre ei a strigat panicat: „Băi, comanda la mine! Alinierea pe 2, pe 3, pe 5!” Nici un cinci, nici un doi, nu se mai ținea seama de nimic. „Ia uite la ei!” Au rămas perplecși, n-au mai avut ce să mai comande, cînd au văzut manifestarea asta de dragoste a noastră unul față de celălalt. Ne-au lăsat o jumătate de oră liberi. „Băi, gata?” „Gata!” Ei, acum numărătoarea. Ne-au așezat pe cinci, să nu se ocupe o suprafață prea mare. Apoi tăcere, liniște. Numărătoarea. Comandantul: „Sergent major! Ia și numără!”, începe ăsta: 5, 10, 15, 20… 25… Apoi n-a mai mers. „Hei, locotenent! Ia numărătoarea!” Ăsta vine: 5…, mai bărbătos, …10, 15, 25, 35… la 40 a încheiat-o și acesta. „Bandiților, pe doi! Hai, alinierea pe doi!” Ne-am aliniat pe doi. A urmat vreo oră numărătoarea, ca, pînă la urmă, tot unul dintre noi să fie salvarea: „Ieși, banditule, și fă numărătoarea!” Problema lor dureroasă era că nu știau, săracii, să numere! Dar aveau niște stilouri, dragii mei, numai cu peniță de aur, și le țineau așa, la vedere. Și aveau niște ceasuri, nu știu de unde, ceasuri „Atlantic”, erau aranjați toți la marele fix, dar nu știau nici să citească, nu știau nici să numere. Vă dați seama cît îi apreciau ei pe intelectualii pe care îi păzeau, pe care trebuiau să-i extermine. Ce să le spună lor faptul că un deținut avea două facultăți, două doctorate, că era scriitor, general, profesor universitar…? Pentru ei erau toți „bandiți”.

Am urcat în dubă și în două zile și jumătate am ajuns la Baia Sprie. Acolo am coborît, totul era împrejmuit cu un gard de doi metri și jumătate, sîrme pe deasupra, turelele la 25-30 de metri, cu mitralierele puse la vedere, și așa stînci în jur, se vedea numai soarele puțin. Așa au ales, domnule, ăștia, un loc nemaipomenit. Parcă te găseai în Cheile Bicazului, la Lacu Roșu. Ne-au vîrît acolo. Am stat cu o alimentație îmbunătățită, pentru că ei aveau tot interesul acum să ne pregătească pentru efort în subteran. Ca să vedeți, ironia soartei, fostul ministru al Minelor și Petrolului, căruia nu-i mai știu numele, un bătrîn foarte vioi și înțelept, era cu noi, deținut politic și el. S-a făcut acolo, în două camere, un fel de birou și am început pregătirea mineritului. Astfel ne-au ținut vreo zece zile cursuri despre minerit plecînd cu explicațiile de la sapă, lopată, roabă, perforator, sfredel și toate cele, pe ateliere de lucru, ce este lămpașul… Noi ne-am luat munca în serios și în scurt timp am mărit producția de două ori și jumătate. După un timp lăsau bilete civilii: „Nu ne distrugeți familiile! Nu mai măriți planul!” Ei aveau un vagon norma, un vagon de om. Asta era norma lor. Ei, bine, noi într-o lună de zile am ridicat-o la trei vagonete, la patru vagonete. I-au scos pe dînșii afară și am rămas numai noi. Într-adevăr, le-am dat o lovitură mare, dar nu ne-am dat seama! În schimb, cei care ne păzeau, securiștii, gardienii, primeau toate avantajele de pe urma acestui efort pe care-l făceam noi, și am început să pricepem și noi că eram exploatați, că făceam jocul gardienilor, că munceam numai pentru ei. De asta am învățat și noi să muncim mai puțin dar să pară că ne rupem oasele de dragul planului. Și cum?

O singură dată un meșter civil ne-a dus la depozitul de steril. Erau într-un fund de galerie, undeva acolo, mii și mii de tone de steril, unde se termina galeria, unde se termina filonul. Și acolo rămîne un depozit de piatră „de nimic” numită steril, scoasă din săpatul galeriilor de acces.. Puneam aproape o jumătate de vagonet de steril, apoi hai cu vagonetul la abataj, colea, dădeai capacul, puneai deasupra oleacă de minereu și dă-i drumul, băiete! Să meargă! A mers așa vreo lună, două, dar… număr de vagonete, număr de vagonete, la cantitate corespundea, dar nu mai corespundea la calitate deloc, nu ieșea la flotații… Știți, acolo unde se macină minereurile și se aruncă într-o baltă mare, așa, un heleșteu și minereul se depune, se decantează, pe măsura greutății lui. Măi, dar atîta amar de vagonete și în sector, la flotații, nimic! Minereu, ioc! Dar pe cine să tragi la răspundere, pe securiști? …Am stat un an și jumătate. Se îmbolnăviseră mulți de boli de plămîni, era boala asta, silicoza, mulți au fost accidentați, transportați la spital.
Dar cauza ieșirii din mină a mai fost, se pare, și o intervenție internațională, a occidentalilor, care la conferințele care se țineau întrebau despre deținuții politici, că sînt în mină și auzeau tot, tot ce se petrece, mai ales după o evadare bine întocmită de acolo, din mină, pusă la cale de un ofițer care avea răspunderea punerii în plan a galeriilor și în legătură cu artificierii, cu Marinică al nostru, un tip foarte ager, au pus deoparte vreo 5-6 cartușe de dinamită. Au luat, în sfîrșit, fitil de lungimea bine calculată, exact cît trebuie, minutul și centimetrul și le-au plasat în două vagonete. Ei bine, dragul meu, așa de bine au calculat, cînd a ieșit la patru sute de metri înălțime, au explodat vagonetele acelea, au împroșcat acolo la suprafață în toate părțile și toată garda a fost pusă la pămînt. „De unde tunul ăsta aicea, mă?” S-a creat panică. În timpul ăsta băieții, doi sau trei parcă, au ieșit din colivie, au intrat în pădure și duși au fost. Au periat vreo șapte – opt ore toate împrejurimile și au fost prinși. Și ofițerul, cel care a condus toată această acțiune, a fost executat, iar celuilalt i-au mai dat un an sau doi, în continuare, de pușcărie. Așa, și ăștia din afară au auzit toată treaba asta, că așa de bine erau informați, domnule, era foarte interesant cum! Tot ce se întîmpla în lagărul acesta, tot ce se întîmpla în mină, a doua zi, la Europa Liberă, dădeau totul. Da. Spionajul nu dormea. La Aiud, de pildă, cel mai groaznic, cel mai dur dintre ofițerii pe care-i avea Aiudul, era cel mai mare spion al lor. L-au prins pînă la urmă, l-au depistat. Nasturele de la tunică, cică, cu ăsta înregistra tot. Și, vă dați seama, era prin `50, cu specializarea tehnică de atunci. D-apoi acuma!

Cînd s-a auzit și despre moartea părintelui Șerban, împușcat în colonie, s-au scandalizat occidentalii. Și atunci și-au zis: ia să scoatem deținuții ăștia și să-i trimitem în pușcării din nou. Într-adevăr, pușcăriile și-au urmat cursul lor. Și așa am ajuns la Gherla.

Aici, la Gherla, era un regim destul de aspru, era mai mult un fel de pedeapsă că n-am fost de treabă la mină. Unii dintre noi au plecat, se terminau condamnările pentru unii, alții au ajuns la alte închisori; ne despărțisem. Și pentru că fusesem la muncă, am beneficiat, cică, și eu de o reducere de pedeapsă, așa zisul „condițional de muncă”. Eu, care aveam doisprezece ani, am rămas la zece, așa că urma să se termine toată treaba asta și pentru mine. Dar se fac zece ani, mai trece o lună, mai trec două, mai trec trei, mai trec patru… Am ieșit și eu la raport, să vedem care-i situația. „A, banditule, stai să vedem, să chemăm autoritățile voastre de la județ, de la Neamț”. Într-adevăr, după vreo cinci zile au sosit. Mă cheamă directorul, tocmai sosiseră vreo patru gealați din Piatra Neamț. „Măi, ai terminat anii de pușcărie?” „Da, am terminat.” „Ei, acuma ce faci?” „Păi, ce să fac?…” „Ai învățat vreo meserie aici?” „Păi, meserie de asta, să ne ferească Dumnezeu să mai învăț aici. Cîte meserii n-am învățat!…” „Uite banditul, cum vorbește cu noi!” „Păi, zic, ce-o să fac? O iau de unde am lăsat-o: cu slujirea Bisericii.” „A! Ia uite, măi! Degeaba a făcut ăsta aicea atîta pușcărie! Ia uite la el! Degeaba a făcut atîta amar de pușcărie, măi, că n-a învățat nimic! Banditul tot bandit a rămas.” După trei zile, mă cheamă la director iarăși. „Semnezi de luare la cunoștință, douăzeci și patru de luni continuare!” În Deltă. Tot la pușcărie, se înțelege.

În Delta Dunării erau trei mari grupe de activitate: agricultori, construcții, iarna – stuf. Așa agricultură – să te ferească Dumnezeu! Dar o bogăție în Deltă, de mi-a rămas în memorie. Ce frumusețe! Ce calitate a pămîntului! Bogăție peste tot!… Periprava. Pe noi ne trimiteau numai la sapă. Mergeai cîte patru, cinci kilometri printr-un praf gros, gros, cînd ajungeai acolo, la locul de dat cu sapa, arătai ca de pe altă lume… Ajungeai la marginea locului de lucru, trebuia să iei o postată de săpat pînă ajungeai la țintă, acolo unde era postat un om de-al lor. Pe om îl vedeai în zare așa, cam la 20 de centimetri, 30… „Bandiților! Rîndul și omul! Rîndul și omul.” Se-nfierbînta soarele, de nu puteai să stai cu picioarele în nisipul ăla, așa se înfierbînta! Nu puteai, trebuia să joci, așa, să te miști. Era foarte obișnuit ca să se coacă ouă în nisip, era normal acolo. Caraliii așa și făceau, coceau ouăle în nisip.

Patru ani am stat acolo… După ce terminai, de pildă, rîndul ăsta, acolo în capăt puneau un hîrdău mare cu carne fiartă, de cal. Acolo te așteptau caraliii aceia sălbatici, criminalii aceștia de drept comun, și-ți puneau polonicul în față, dar cînd vedeai vița aceea de carne cu spumă ți se întorceau toate pe dos. Venea hîrdăul ăla cu carne zece kilometri cu căruța cu boi, vă puteți imagina, în fierberea aceea de soare, în căldură. Cum mai puteai să mănînci porcăria aceea? Nu mîncai, te mulțumeai cu 250 de grame de pîine și atît era. Apa pe care o beai era și asta încropită, era apa de pe brațul Chilia. Te spălai puțin, așa, pe mîini, sau dădeai pe ochi, că vînturile astea din Deltă te orbeau, îți umpleau ochii de praf. Cînd plecai de la lan de-acolo, seara, și veneai pînă la cabana aceea, la Periprava, nu ne mai recunoșteam unul pe altul. Murdari de praf, n-aveai unde să te speli. Și-așa mergeai zi de zi, așa stăteai noapte de noapte…

În 1962, cînd să termin cei 14 ani, iată că de la Piatra Neamț iarăși vine cineva de la Securitate și „uite, semnează aici, „încă 24 de luni”… Hotărîrea Comitetului Central, asta era! Și, dacă cumva întrebai, știi ce ziceau: „Banditule, mai ia doi ani!”

– A existat vreo deosebire de tratament din partea caraliilor sau din partea administrației între preoții ortodocși și preoții catolici sau de alt rit?

– Nu, nu făceau această deosebire. Da, am avut ocazia să fim împreună, în lagărele din Dobrogea, din Deltă, și la mină. Am avut ocazia, erau catolici foarte mulți, dar n-am observat nici o deosebire. Dacă se făcea vreo deosebire, aceasta era cu celelalte naționalități, maghiarii, de pildă, care erau mai protejați. Și nemții erau mai bine tratați; în general, cu străinii comportamentul era mai altfel. Se comportau caralii altfel cu ei, în special cu maghiarii, și se observa treaba asta imediat. La toate corvezile astea care se făceau în interior, erau de cele mai multe ori protejați maghiarii, nemții… Dragii mei, la români este, a fost și rămîne spiritul acesta de smerenie în fața străinului, aproape că te dai dezarmat în mîna străinului care îți intră în curte. Noi, dintr-un exces de bunătate, de dragoste, am ajuns la această încălecare pe care am permis-o, la o cedare a demnității chiar. Noi, dacă aveam mai multă demnitate, mai mult prestigiu, am fi dobîndit mult mai multă onoare în fața națiunilor lumii.

Dar omenia și respectul românilor față de naționalitățile conlocuitoare ei nu le-au înțeles, și le-au luat drept o slăbiciune a noastră. Și prin asta ne-au stăpînit, ne-au umilit cînd au avut ocazia, ne-au trădat de multe ori. Românii din Ardeal s-au atașat de ungurii cu care conlocuiau, s-au împrietenit, le-au învățat limba. Iar ungurii cînd au prins un pic de aer sub aripi au făcut grozăviile pe care le știm din timpul războiului, au omorît pe românii cu care trăiseră în bună vecinătate pînă atunci.

Și cei care au iertat, și cei care n-au iertat, și cei care au uitat, și cei care încă mai visează la răzbunare, și cei care mai au coșmaruri, și cei care trec senini mai departe, și cei care au murit neîmpăcați, toți nu pot face neîntîmplate cele care s-au întîmplat.

Prin torționari nu mai vorbea Dumnezeu; prin ei vorbea și înfăptuia direct diavolul. Șeful torționarilor îi întreba dimineața pe fiecare: „Bă, cîți ai făcut astă noapte? Cîte căpățîni ai spart?” „Păi, cinci, șase!” „Puțin, bă! Puțin…!” Vă puteți imagina? Cu acești oameni cum să mai stai de vorbă omenește? Consider că acești oameni erau și sînt satanizați, nu mai erau ei, prin ei vorbeau iadul și mesagerii lui. Păreau „creați” special ca să ucidă, să tortureze, să umilească, își depășeau limitele torturii pentru care erau puși acolo. Ajunseseră la un așa nivel de sadism încît nu-i mai satisfăcea decît suferința pe care o provocau celorlalți.

(din volumul lui Adrian Alui Gheorghe – Părintele Iustin Pârvu și morala unei vieți câștigate, Piatra Neamț, 2005)

*

A se vedea, de asemenea, și 14 mai 1948 – Arestarea Părintelui Justin Pârvu. Ziua sfinților mucenici și martiri ai închisorilor comuniste

Mănăstirea Petru Vodă