ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Arhivele Naționale ale României au publicat la o pomenire a Maicii Alexandra, fosta Prințesă Ileana a României, un omagiu prin fotografii de arhivă și documente de epocă, pe care îl semnalăm aici publicând totodată și un minunat interviu cu fondatoarea unei Mănăstiri ortodoxe în Statele Unite (foto mai sus cu o Troiță a Maicii din această Mănăstire). Publicăm de asemenea o fotografie colorizată de artistul fotograf Florin Roștariu cu principesa Ileana în brațele Reginei Maria și o alta de la căsătorie ei de la palatul Peleș cu arhiducele Anton de Habsburg, de la Arhivele Naționale. Veșnica ei pomenire!
 
 
Principesa Ileana a României, devenită ulterior Maica Alexandra, s-a născut pe 5 ianuarie 1909 și a plecat la Domnul pe 21 ianuarie 1991, fiind fiica cea mică a regelui Ferdinand I al României și a Reginei Maria și dobândind prin naștere titlul de Principesă a României, relatează Agenția de Știri Basilica

Primul Război Mondial a început când principesa avea doar 5 ani, respectiv 7 ani la data intrării Regatului României în război alături de forțele Antantei. Astfel, principesa și-a însoțit adeseori mama, pe Regina Maria a României, prin spitalele de campanie unde aceasta îi îngrijea personal pe bolnavi, alături de alte asistente ale Crucii Roșii Române.

„În timpul acelor ani de greutăți și pericole, eram deja suficient de mare cât să înțeleg ce se întâmplă”, rememora mai târziu principesa Ileana în jurnalul ei („Trăiesc din nou”) sacrificiile din timpul Războiului de Întregire a României. 

Perioada interbelică a coincis cu formarea și maturizarea mezinei familiei regale. Aceasta a studiat la Colegiul din Heathfield – Ascot din Marea Britanie și a fost președinta Asociației Creștine a Femeilor Române.

Pe 27 iulie 1931 s-a măritat cu principele Anton de Habsburg Toscana, iar, după moartea acestuia, s-a recăsătorit cu dr. Ștefan Isărescu. Pe 18 iulie 1938 a trecut la Cele Veșnice Regina Maria, a cărei moarte marcat-o profund pe principesa Ileana.
 
 
Aceasta din urmă a locuit în Austria înainte de cea de-a Doua Conflagrație Mondială, revenind în țară în anii războiului și implicându-se ca soră medicală, în amintirea modelului oferit de mama ei în timpul războiului anterior. După ce a lucrat la Spitalul Crucii Roșii din Brașov, Principesa Ileana a înființat la Bran Spitalul „Inima Reginei Maria”. Noul spital a funcționat, cu sprijinul Crucii Roșii Internaționale, până în 1948.
 
La 31 decembrie 1947, Regele Mihai este constrâns de regimul comunist impus de sovietici să abdice, monarhia fiind astfel abolită în România. La finele anului următor, principesa Ileana părăsește definitiv țara și se exilează la Buenos Aires (Argentina), unde înființează un cămin ce a purtat numele mamei sale, regina Maria, destinat refugiaților politici români. După 1950 se stabilește la Boston (SUA).

Câteva evenimente o determină să părăsească lumea și să ia calea monahismului. la îndemnul Episcopului Anthony Bloom de Suroj, se retrage în 1961 la Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” din Bussy-en-Othe, Franța. În 1967 se călugărește, primind numele de Alexandra.

În Statele Unite ale Americii, Maica Alexandra a fondat Mănăstirea Ortodoxă „Schimbarea la Față” din Elwood City, Pennsylvania (prima mănăstire ortodoxă de obște românească din America de Nord), sfințită în 28 septembrie 1968.

După căderea comunismului, fosta principesă Ileana face o vizită în România în septembrie 1990, cu doar câteva luni înaintea trecerii ei la Cele Veșnice. Pe 21 ianuarie 1991, Maica Alexandra, în vârstă de 82 de ani, moare la spitalul St Elizabeth din Youngstown, Ohio. Este înmormântată în curtea Mănăstirii „Schimbarea la Față” din Elwood City, Pennsylvania, pe care o ctitorise.

„La slujba de înmormântare au participat numeroși călugări și călugărițe, care au umplut paraclisul ridicat în 1968 prin purtarea ei de grijă; ei reprezentau noile mănăstiri ortodoxe construite pe teritoriul Statelor Unite, a căror existență se datorează reușitei maicii Alexandra, care a ctitorit primul așezământ monahal ortodox din această parte a lumii”, relatează Bev. Cooke în ediția americană din 2008 a cărții „Principesă și monahie: Domnița Ileana – Maica Alexandra”, publicate 3 ani mai târziu în traducere românească de Editura Sophia

După vizita sa în România postdecembristă, Maica Alexandra i-a oferit, pe 23 septembrie 1990, un interviu telefonic jurnalistului Nicolae Stroescu Stânișoară de la „Europa Liberă”, transmis ulterior pe unde hertziene de bine-cunoscutul eseist. Redăm integral pentru cititorii ActiveNews transcrierea acestui interviu, preluată de pe blogul Anomismi, care citează cbrom.de.
 
 
 
Nicolae Stroescu Stînișoară: Am marea bucurie de a putea sta de vorbă, de data aceasta, prin telefon, cu Maica Alexandra, Principesa Ileana, care s-a întors dintr-o călătorie în România.

Aș vrea, din capul locului, pentru a câștiga timp, întrucât timpul nostru este limitat și bogăția acestei teme aș zice că e nelimitată, întoarcerea în Țară a unei reprezentante a ortodoxiei românești, care în același timp este un vlăstar al casei regale române, să o întreb pe Maica Alexandra care a fost țelul principal al acestei călătorii în România?

Maica Alexandra: Țelul principal, bineînțeles, era în primul rând pentru că vroiam foarte mult să mă duc. Dar cauza principală sau punctul de plecare a fost o invitație din partea unei societăți de binefacere numită Christiana, care m-a poftit să vin să fiu membră fondatoare a acestei societăți, care are ca scop îngrijirea bolnavilor, care nu au posibilități să fie îngrijiți în alte spitale. Adică copiii care sunt pe moarte și pentru care nu se face nimic, bătrânii și orișicare alt om foarte necăjit. Este o organizație bazată pe gândul creștin, așa că este un spital care va fi un spital creștin. Ideea lor este, că, dat fiind marea tristețe în țară și așa de multă disperare în tineret și în multă lume, îngrijirea numai a trupului nu este suficientă. De aceea s-au gândit să facă această societate care este alcătuită din doctori, preoți și mireni, în majoritate ortodocși, dar sunt și alții.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Trebuie să spun că văd în această organizație un răspuns la o problemă generală a timpului nostru, în afară de problema românească și a greutăților și a nefericirilor noastre, faptul că medicina trebuie să se asocieze și cu discipline ale spiritului, cu religia, cu puterea vindecătoare a rugăciunii. Cred că este o idee care câștiga teren în epoca noastră și e bine că românii au inițiat acest lucru.

Maica Alexandra: Ea este, bineînțeles, cu totul la început. De fapt, deocamdată au primit o clădire de la ministerul sănătății care este în reconstrucție și unde vor începe mai ales pentru copii. Au primit în același timp, – dar nu pot să spun exact de unde, pentru că la sfârșit m-am încurcat în atâtea drumuri și locuri prin care am fost – au primit un teren destul de mare, de opt pogoane, pe care ei pot să clădească acolo un centru medical, în care ar fi o biserică la mijloc, și toate clădirile împrejur pentru tot restul  diferitelor îngrijirii. Vasăzică ar fi mai mult un centru medical întreg. Ăsta este visul de viitor.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Foarte bine spus „întreg”, în sensul și al unei medicini integrale, în centru stă religia și este înconjurată de îngrijirea care e și a sufletului și a trupului.

Maica Alexandra: Și a trupului. Ăsta este principiul. Între timp încep foarte modest într-o veche clădire pe care o renovează acum, care este pe bulevardul Pantelimon.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Dumneavoastră credeți că vor putea obține fonduri cât de cât suficiente pentru a progresa?

Maica Alexandra: Aici este marea întrebare. Ministerul sănătății ne-a promis că vor plăti construirea acestui prim spital care se găsește pe Pantelimon și vor plăti salariile doctorilor. Asta este un pas înainte. Acuma partea care trebuie să o reușesc eu să o fac este să interesez societățile de binefacere din America să ne dea ce ne trebuiește pentru a instala acest spital într-un mod modern și confortabil. În fine cu lucrurile esențiale care lipsesc cu desăvârșire. 

Nicolae Stroescu Stînișoară: Vă urez mult succes în direcția aceasta. Inițiativa este cu adevărat încurajatoare. Aș vrea acum să vă întreb care au fost etapele principale – cuvântul „vizită” e un cuvânt foarte banal, având în vedere atașamentul dumneavoastră cunoscut la Țara și poporul nostru și la credința strămoșească – . Eu aș zice că a fost un pelerinaj, dacă îmi permiteți să spun și eu un cuvânt. Dar aș vrea să știu etapele acestui pelerinaj.

Maica Alexandra: Da, bine, a fost …., întâi de toate am avut fericirea să pot să stau la Mănăstirea Pasărea …

Nicolae Stroescu Stînișoară: Lângă București.

Maica Alexandra: … lângă București, ceea ce a fost pentru mine ca un fel de acasă. Oricum multă, multă lume a fost gata să mă primească, să-mi dea o odaie, … Am fost acolo cu fiica mea Alexandra, care a fost de mare ajutor pentru mine și care, extraordinar, deși a plecat din Țară când avea 12 ani, deodată a vorbit cu o limbă românească destul de bună.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Și-a reamintit-o.

Maica Alexandra: Da, și a putut să vorbească cu o mulțime de lume și oarecum să-i trieze când veneau la mine și să vadă cine să vină mai întâi. Dar toată lumea e nenorocită, trebuie să spun. Toată lumea are nevoie de ajutor. Și ar fi foarte greu. Dar am făcut și noi ce am putut. Dar să revenim la etapele noastre. În primele zile am fost în București, am fost întâi la Patriarhie, unde întâmplător, – m-am dus bineînțeles întâi la Biserică – , era acolo un grup de oameni veniți din Ardeal, era un grup de coriști, care au cântat nemaipomenit de frumos. Și după ce m-am închinat în Biserică și la Sfântul Dumitru, am trecut în palatul Patriarhiei unde am fost primită de Patriarh și am discutat toate problemele societății și ale Bisericii în general, și ale noastre, ale celor din diasporă.

Nicolae Stroescu Stînișoară: A fost o discuție deschisă?

Maica Alexandra: A fost o discuție extrem de deschisă și foarte binevoitoare, și în care nimeni nu a pretins că lucrurile sunt altfel de cum sunt.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Adică o discuție creștinească.

Maica Alexandra: Foarte creștinească, foarte deschisă și căutând realmente drumul care ne poate readuna pe toți într-un sens posibil pentru fiecare.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Iată deci că primul pas al acestei călătorii a fost un pas bun.

Maica Alexandra: A fost un pas bun. Acuma, de aicea, din occident, bineînțeles, nu sunt eu cea care trebuie să-l fac mai departe. Acum intră pe mâna preoților și a teologilor. Ei să se descurce. Dar, în tot cazul, eu am vorbit cum ar fi din partea poporului, deși am fost, am venit cu scrisori din partea Î.P.S. Natanael și a Mitropolitului Theodosie.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Și, după aceea, cum a mers mai departe călătoria?

Maica Alexandra: Așa. Pe urmă am plecat spre Bran, cu ideea să petrecem două nopți la Bran și pe drum ne-am oprit la Mânăstirea Țigănești, unde nu mai fusesem de când eram tânără de tot și mergeam acolo cu barca de la Scroviște, unde era o casă frumoasă care aparținea domeniilor Coroanei. Și mi-au făcut maicile o primire nemaipomenit de mișcătoare și de frumoasă. Am fost foarte mișcată să aud câte dintre ele ascultaseră Europa Liberă, tocmai discuțiile noastre, și se vedea că nu o spuneau numai așa, că realmente știau ce discutaserăm.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Deci avem amândoi motive să ne bucurăm.

Maica Alexandra: Da, absolut, absolut. Asta nu mi s-a întâmplat numai acolo, ci și în multe, multe alte locuri. Bun. Pe urmă am mers mai departe. Trebuie să spun că drumurile sunt bune, dar e o circulație enormă, enormă, și multe camioane, așa că am întârziat și am tot întârziat. Mai ales pe valea Prahovei era foarte greu de mers mai repede. Pe urmă am trecut spre Sinaia, unde nu ne-am oprit. Și am luat de la Predeal ceea ce se numea pe timpuri Drumul Reginei, care există încă. Adică scurtează drumul, adică n-am trecut prin Brașov. Și am sosit la Bran pe la șapte seara.  

Nicolae Stroescu Stînișoară: Maică Alexandra, scuzați-mă că vă întrerup. Puteți să spuneți pentru ascultătorii noștri mai tineri numai două cuvinte despre ce a însemnat Branul pentru dumneavoastră?

Maica Alexandra: A, bine, Branul pentru mine a fost, de fapt, acasă, în ultimii ani în România, în timpul războiului. Atunci noi am locuit cu totul la Bran. Așa că eram foarte apropiați de toată lumea de acolo, mai ales că am clădit un spital, în amintirea mamei, care se numea Spitalul Inima Reginei.

Nicolae Stroescu Stînișoară: E vorba de Regina Maria.

Maica Alexandra: Ei bine, am sosit la Bran. Acolo ce să spun, aproape ne-au omorât de dragoste. Așa de multă lume era. Eu n-aș putea să spun câtă lume a fost. E foarte greu să-ți dai seama, dar cei care erau în jur au spus că au fost cam vreo două mii de persoane.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Ceea ce pentru o localitate ca aceasta este foarte mult!

Maica Alexandra: Da este, pentru că înseamnă că au venit din celelalte sate, pentru că de la Bran se întind multe sate, care merg pe văi în sus, în munte. Se făcuse deja foarte târziu. Și vroiam să spun un lucru mișcător: acolo era un bătrân care a venit cu un coș cu mere. Când am plecat din Bran, acum patruzeci de ani și mai bine, un țăran mi-a adus un coș de mere și mi-a spus că merele sunt pentru drum, dar coșul trebuie să îl aduc înapoi.

Nicolae Stroescu Stînișorară: Mai frumos de exprimat dorința ca dumneavoastră să reveniți nici că se putea. Iată cum știe țăranul, cu discreție, să spună o dorință foarte adâncă.

Maica Alexandra: Ei, și eu am încercat să aduc un coș înapoi. După ce m-au primit cu pâine și sare, m-au primit și cu un coș de mere, însă nu bătrânul, care bineînțeles nu mai este, ci un urmaș al lui și a spus: „ Vă dăm iarăși un coș cu mere și știm sigur că de data asta îl aduceți înapoi”. Absolut mișcător, trebuie să spun, absolut mișcător. Erau mai mulți preoți acolo, era primarul, erau oameni de la Brașov, diferite persoane au ținut cuvântări extrem de mișcătoare, una mai mișcătoare decât cealaltă. Eu ajunsesem să nu mai pot să zic un cuvânt, eram așa de mișcată. Și eram absolut înconjurată de flori. Ne-a adus fiecare de peste tot flori, flori, flori. Era absolut minunat, nu pot, nici nu pot să încep să spun ce mult m-a mișcat. Trist era însă să mă uit în sus spre castel, care avea aerul, de unde stăteam noi, de ruină.

Pe urmă ne-am dus și am stat noaptea într-o casă, pe care o începusem eu cu ideea  ca să fie un loc de petrecut iarna, pentru că noi stăteam în castel în timpul verii, însă era imposibil iarna să stai în castel și atunci locuiam în vechea Vamă care era în partea ailaltă a castelului. Însă devenise prea mică pentru șase copii și atuncea începusem construcția acestei case, pe care eu bineînțeles că n-am terminat-o, și a fost terminată acuma și este întrebuințată, îi zice „Casa de Creație” și este pentru scriitori ș.a.m.d. Acolo am petrecut noaptea. Am văzut foarte multă lume. Emoționant. Toți își-aminteau de copiii mei, chiar după nume, „ce face cutare, ce face cutare?”. M-au întrebat mai ales de fiica mea Magdalena: „Ce face Maghi, ce face Maghi?. Le-am spus: „Maghi e bunică”. „Vai, nu se poate. Maghi e bunică?, mi-au zis. Erau, cum să spun, toți erau prieteni.

A doua zi ne-am dus sus să vedem castelul, care este în reparație, nu este chiar așa o ruină cum am avut eu impresia prima seară. Ei reconstruiesc toată clădirea. Și acolo, într-o mică  capelă era mormântul fratelui meu Mircea. Și iarăși un lucru care m-a mișcat foarte mult, eu le-am spus desigur că vreau să văd mormântul lui. Și când mă urcam sus o femeie, o doamnă, nu știu, nici nu pot să spun cine era, a venit și mi-a dat o lumânare și mi-a spus: „Ai o lumânare?” și eu i-am răspuns „nu, n-am”. Atunci ea zice: „vai de mine, trebuie să iei o lumânare. Gândește-te că patruzeci și doi de ani a fost singur acolo și nimeni nu i-a aprins o lumânare!”. Și așa că ne-am dus sus și s-a făcut un mic parastas în această foarte mică capelă, care n-a fost deschisă patruzeci și doi de ani și au deschis-o prima dată pentru mine. Așa că a fost un moment de foarte multă tristețe. Mircea, știți, a murit la începutul primului război. Și stă scris pe lespedea de deasupra lui că a rămas singur străjer al casei părintești când steagurile României nu mai fluturau aicea. E a doua oară că a rămas singur.

Așa de acolo am trecut la Curtea de Argeș, peste minunata trecere. Nu ne-am putut opri nicăieri pe drum, pentru că pur și simplu nu era timp. Am ajuns la Curtea de Argeș și iarăși era adunat destul de mult popor, foarte mulți preoți. M-au așteptat acolo cu o minunată slujbă pentru toți morții familiei începând cu Regele Carol I, Regina Elisabeta, tata, mama, pentru toți.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Deci, un parastas …

Maica Alexandra: A fost nemaipomenit de frumos, cu un cor splendid. Bine, emoția mea pot să spun că a întrecut orice pot să descriu.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Eu cred că și emoția ascultătorilor este acum la un diapazon ridicat, dar dumneavoastră !

Maica Alexandra: Da, toată lumea era emoționată.

Și de acolo ne-am întors la București.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Da, vreau să precizăm puțin. Deci a fost un parastas făcut pentru membrii casei regale românești, care sunt înmormântați la Curtea de Argeș.

Maica Alexandra: Da, adică pentru Regele Carol I, Regina Elisabeta, Regele Ferdinand, Regina Maria. Ceilalți nu sunt îngropați acolo.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Mormintele cum le-ați găsit?

Maica Alexandra: Foarte bine ținute.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Ăsta este meritul Bisericii.

Maica Alexandra: Asta-i absolut meritul Bisericii. La sfârșitul parastasului preotul care a vorbit a spus foarte clar că n-au avut voie până în ziua de astăzi, în ziua când eram acolo, să țină un astfel de parastas în gura mare.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Putem înțelege că pe șoptite l-au ținut cândva?

Maica Alexandra: Eu cred că da.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Bine ar fi.

Maica Alexandra: Eu așa am înțeles. Da, înseamnă că așa este. Da, și foarte frumos au spus „Regele Carol I, rege al României, Regele Ferdinand, Regina Maria, Regină a României”. Foarte frumos, ce să spun. I-au pomenit pe toți, și pe cei ce nu sunt îngropați acolo.

Așa, și pe urmă ne-am întors la București, destul de obosiți, cum îți poți închipui, unde iarăși m-a așteptat o mulțime de lume. Din lumea trecutului am văzut-o pe Cella Delavrancea-Lahovary, care la 104 ani încă poate să cânte la pian.

Nicolae Stroescu Stînișoară: A cântat pentru dumneavoastră?

Maica Alexandra: Da.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Credeți că putea, la vârsta asta și având în vedere timpul care a trecut, credeți că a putut să vă recunoască?

Maica Alexandra: Da. Era un moment când, fără îndoială, m-a recunoscut. Nu mai vorbește, pare-se după Revoluție, că au fost lupte pe strada ei. Dar se exprimă la pian.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Da. E un limbaj profund.

Maica Alexandra: Este ceva nemaipoment, ce să spun. Era târziu seara. Dar asta s-a petrecut după ce fusesem la Christiana, unde s-a făcut o sfeștanie pentru sfințirea noului început al acestei societăți, unde a venit și Patriarhul împreună cu o mulțime de preoți, unii pe care îi cunosc, alții pe care nu-i cunosc. A fost de față și corul Madrigal. O reîntâlnire mișcătoare pentru că ne văzuserăm în America, dar cu o oarecare prudență. Și iacătă, cam asta a fost. Duminică pur și simplu am văzut lume, lume, lume. Fără sfârșit.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Acuma, la capătul acestei călătorii, și sunt convins că o să o reînnoiți, care este impresia dumneavoastră în ceea ce privește situația religiei și a Bisericii în România?

Maica Alexandra: Aș spune că Biserica este foarte puternică, deși a trecut și trece, fără îndoială, prin momente foarte, foarte grele. Aș spune că poporul nu s-a schimbat cu nimica, are o credință adâncă, simplă și foarte adevărată. Că lipsește educația este cu totul fără îndoială. Mulți nici nu știu, au uitat cum să facă semnul crucii. Știu o persoană care era cu noi, care a spus că nu a făcut semnul crucii niciodată până a fost cu noi și a învățat abia acum să-l facă. A făcut ce au făcut și ceilalți, ca să zicem așa.

La Christiana, după ce a vorbit doctorul Chirilă, care este președintele societății, a vorbit și vicepreședintele care este părintele Voicescu, care ne-a spus foarte clar: „Hristos a fost izgonit din spitale, din instituții, din școli. Acuma trebuie să-L aducem înapoi”. Și a zis foarte clar că, până acuma, deși teoretic li s-a dat voie să facă o educație religioasă oarecare, dar nu este încă, să spunem, înscris în lege. Și este așa, ceva foarte incert încă. De aceea spun că au încă un drum lung de mers. Lipsuri enorme. Am văzut, natural, multe lucruri frumoase și foarte luminoase, dar nu-s nici oarbă, nici surdă. Și am putut foarte bine să-mi dau seama de părțile întunecate ale situației. Însă, deși am plecat îndurerată în multe feluri, era inevitabil să fie astfel, n-am plecat fără speranță. Am foarte mare speranță, pentru că am fost imens de impresionată de tineret. Un tineret pe care l-am întâlnit din întâmplare la Bran, la Curtea de Argeș și în alte locuri. Deodată ceva așa de luminos și așa de curat și așa de conștient de bine și de rău. Aproape că ai zice că sunt iluminați. Aproape că sunt ca la începutul creștinătății. La ei este clar.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Aicea percepția dumneavoastră coincide întrutotul cu percepția altor oameni care au căutat să înțeleagă fenomenul românesc actual. N-au avut nevoie să aștepte, întrucât din primul moment tineretul acesta își revelează această față morală pe care o are.

Maica Alexandra: Da. Acuma ce lipsește, bineînțeles deocamdată, e cineva care să conducă toate astea.

În general Bucureștiul mi-a făcut o impresie groaznică. Trebuie să spun că este oribil, pentru că vezi aceste blocuri. Nu-i numai așa numitul „Palat al Poporului”, care este o grozăvie, dar sunt străzile fără sfârșit cu blocuri și blocuri, toate la fel, în parte nelocuite, neterminate, în ruină. Este cu adevărat foarte deprimant. Și lipsurile, natural, enorme. Și se vede lumea care face coadă pentru că poate o să găsească ceva acolo. Așa că toate lucrurile astea lasă o impresie foarte tristă. În același timp, românii sunt de o bunătate nemaipomenită. Fiecare primindu-te cu tot ce aveau și tot ce puteau. Și noi mâncam și ne gândeam: Doamne, dar ei n-au ce să mănânce o săptămână după ce am plecat noi! În același timp nu poți să refuzi, pentru că îți dau din toată inima.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Maică Alexandra, la capătul acestui pelerinaj, acestei întâlniri cu Țara și cu românii ați vrea să ne spuneți câteva cuvinte pentru ei, pentru români și pentru creștini?

Maica Alexandra: Întâi de toate, aș vrea să spun un foarte, foarte călduros mulțumesc pentru toată lumea cu care am avut a face cât am fost acolo și au fost foarte mulți. Au fost oameni, să spunem oficiali și au fost și cei mici. Și poate lumea nu le dădea nici o importanță, dar toți au fost de o bunătate și m-au primit cu atâta dragoste că m-am simțit absolut iarăși acasă în mijlocul lor și n-am cuvinte suficiente să pot să mulțumesc la fiecare și nici nu vreau să-i numesc pe nume pentru că nu aș vrea să greșesc și să uit pe cineva, pentru că atâtea fețe îmi vin înaintea ochilor, când vorbesc de ei, de la mânăstire până la Bran, până la Curtea de Argeș, peste tot, în București. Sunt așa de recunoscătoare pentru tot ce mi s-a dat. Ca un mesaj pentru viitor cred că sunt unele lucruri pe care trebuie să le recâștigăm, adică trebuie să recâștigăm încrederea unul într-altul. Lumea încă se îndoiește unul de celălalt. Ăsta este un lucru de care e absolut necesar să ne desbărăm. Altfel nu putem merge mai departe. Oamenii trebuie să învețe să ierte. Trebuie să clădim pe încredere și dragoste, altfel nu se poate clădi. Asta este ceea ce ar trebui să facem și cred că se poate face, pentru că am văzut atâta lumină în ochii acelor tineri. Și eu sunt sigură că este ceva de bază adâncă creștinească ortodoxă în poporul nostru, care întotdeauna ne-a scos din greutăți și are să ne scoată și astăzi.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Maică Alexandra, eu, de când v-am cunoscut, am știut dintotdeauna că, în fond, n-ați plecat din România niciodată.

Maica Alexandra: Nu.

Nicolae Stroescu Stînișoară: Cu toate că ați umblat peste mări și țări, dar n-ați plecat niciodată. E bine că bunul Dumnezeu ne-a dat posibilitatea ca să vă întoarceți și sunt sigur că o să mai călătoriți în România. Dumneavoastră ați mulțumit pentru căldura cu care ați fost primită și pentru ceea ce vi s-a dăruit acolo. Eu sunt sigur că și dumneavoastră ați dăruit oamenilor cu care v-ați văzut foarte mult și că veți putea în continuare să-i ajutați.

Noi vă mulțumim pentru emisiunea noastră, pe care încă odată ați îmbogățit-o cu căldura credinței și cu sinceritatea, cu spontaneitatea care ne este așa de bine cunoscută, a aceleia care este Maică și Domniță română. A fost și este.

Vă mulțumim foarte mult.