În urmă cu 31 de ani eram elev în clasa a IX-a a celui mai renumit liceu din Pitești, Liceul „Nicolae Bălcescu” (azi Colegiul National „I. C. Bratianu”). Dădusem treapta I la acest liceu la indemnul dirigintei și al părinților. „La Bălcescu se face carte”, asta spuneau cu toții. M-am supus orbește, oricum nu știam exact ce vreau de la viață.

Dupa o saptamana am simtit ca nu e locul meu pe acolo, dar era prea tarziu. Aveam un corp profesoral socotit de exceptie, insa extrem de dur. Profesorii erau aroganti, infumurati, nemilosi si nu transmiteau decat cunostinte legate de disciplina lor, desigur cea mai importanta dintre toate disciplinele. Trageam tare cu invatatul sa fac o buna impresie, dar ma trezeam cu cate un 7 sau 8 si eram si felicitat pentru asta. Erau profesori care, daca nu stiai un raspuns la o intrebare, iti puneau pe loc nota 2 si, culmea, te dadeau si afara din clasa. Profesorul de sport te injura ca la usa cortului daca ratai un cos la basket si te punea absent daca treningul nu avea culoarea corespunzatoare si sosetele nu erau albe. Niciun profesor nu ne striga pe numele mic, cum se mai obisnuia prin scoala generala, si daca din nebagare de seama nu raspundeai prompt la numele de familie, riscai o nota mica fara niciun alt comentariu.
 
Atunci am invatat ca ma cheama inainte de toate Dumitru, iar mai apoi Laurentiu. Daca m-ar fi strigat 2.123 as fi avut aceeasi senzatie, pentru ca, pana la urma, tonul face melodia. Mai tarziu, ca profesor m-am razbunat pe situatia asta, si am incercat sa spun tuturor elevilor pe numele de botez, desi era anevoie sa-i inveti astfel pe toti (caci erau intr-o clasa uneori 3 eleve cu numele Andreea ori 4 elevi cu numele George; nu mai spun ca majoritatea aveau doua nume). De fapt cred ca am incercat pe cand predam religia sa nu fiu nimic din ce am vazut la profesorii mei din vremea aceea. 

Dupa doi ani am dat treapta a II-a la Liceul Economic (azi Colegiul Economic "Maria Teiuleanu”, unde mai tarziu am si predat) si acolo, intr-adevar, mi-a fost dat sa vad si profesori cu fata umana si inca destui…

Trebuie spus pentru cititorii mai tineri, ca pe atunci nu se intra lesne la facultate si, intelesesem, asta era si miza. Vreo 3 licee dadeau cu adevarat studenti universitatii din Pitesti. (Mai apoi lucrurile s-a schimbat, portile facultatilor s-au deschis larg pentru toti, din ratiuni de "biznis”, si orice absolvent de liceu devenea student).

Imi amintesc, de parca ar fi fost ieri, ca profesoara de fizica era in stare sa te lase sa continui gresit un exercitiu umpland tabla, ca mai apoi sa-ti spuna batjocoritor ca ai gresit la al treilea rand. Profesoara de istorie preamarea din tot sufletul regimul comunist, iar in trimestrul al II-a, imediat dupa Revolutie, se setase pe "adevarata istorie” – pe monarhie – si pe personalitatea coplesitoare a regelui Mihai I. Candva un elev i-a atras atentia ca sunt si alte lectii in programa scolara, vai, bietul de el, si-a blestemat clipa in care i-a venit gandul asta…
Cred ca ma lovise si un soi de depresie in primul trimestru de liceu, nu vedeam nicio iesire din regimul acela cazon care picase pe capul meu pe nepusa masa. Trebuia sa fim tunsi regulamentar, sa nu miscam in front si sa fim mandri ca suntem "din Balcescu”.

O imagine imi staruie si acum in minte, peste ani. Am vazut pe geam, intr-o pauza, doi elevi mai mari, un el si o ea, desigur, care se sarutau cu foc in spatele scolii, lipiti de zid, departe de privirile indiscrete ale colegilor. Mi-a amintit de titlul unui capitol din cartea "Cuptoarele lui Hitler”, anume – "Amor la umbra crematoriului”. Privelistea se potrivea de minune cu titlul acesta macabru.

A venit vacanta si ne-am imprastiat fiecare pe la casele noastre, in oras, ori pe la tara, la bunici.

…Si iaca, a venit momentul 22 decembrie 1989. Deja cu o seara inainte aflasem de la tata, care fusese in delegatie, ca e revolta mare in Bucuresti, ca lumea scandeaza pe strazi "Jos Ceausescu!”, "Vrem libertate”, "Vom muri si vom fi liberi!”. Pe la ora pranzului vrand sa ies la un fotbal, un vecin ce urca pe scara imi spune: "Vezi ca e Ceausescu la televizor!”. Intru inapoi in casa si vad pe tv pe Mircea Dinescu, alaturi de un grup de revolutionari, vociferand si agitandu-se sa intocmeasca un manifest pentru tara. Imi amintesc ca mi s-a parut ceva incredibil, SF. Am aflat ca Ceausescu fusese intrerupt din cuvantul sau catre tara si, vazand furia multimii, fugise cu un elicopter spre o destinatie necunoscuta.

Oamenii incepusera sa iasa pe la ferestre, pe strazi, sa fluiere, sa scandeze impotriva regimului comunist. Soferii exaltati claxonau frenetic. Dupa ce am urmarit o parte din transmisia directa de la TVR (devenita TVR libera), am pornit pe jos spre centrul orasului, impreuna cu un grup, intr-un miting ad-hoc.

Pe drum ne-am oprit de cateva ori si am inghenunchiat cu totii in mijlocul strazii spunand un "Tatal nostru” pentru tinerii ucisi in Bucuresti si la Timisoara de nu se stie prea bine cine, pe atunci erau numiti teroristi. Socotesc ca acelea au fost primele rugaciuni constiente pe care le-am rostit, caci pe atunci nu stiam mai nimic despre viata Bisericii.

Centrul orasului se umpluse de lume, iar balconul Prefecturii era asaltat de vorbitori, care, din vreme in vreme, puneau microfonul in dreptul difuzorului unui tv, cand se transmitea vreun comunicat important pentru tara. Se vorbea de un anume cvasi-disident al regimului ceausist, Ion Iliescu, care va prelua puterea, de un Front al Salvarii Nationale (FSN) (ale carui sedinte de consiliu, foarte vizionate, s-au transmis in ’90, in direct, o buna vreme, seara de seara). Multe personalitati publice ale momentului veneau rand pe rand la televiziune sa se adreseze tarii intregi.

Am stat in centrul orasului pana dimineata scandand lozinci curajoase si bucurandu-ne. Nimeni nu se temea de nimic, de altfel la Pitesti nu s-a tras in populatie, ca-n alte orase. Dimineata, dintr-o masina se descarca gratis lazi pline cu sticle de lapte si cornuri pentru revolutionari. Era o vreme extrem de calda pentru un sfarsit de decembrie, efectiv puteai sta afara in tricou. Dumnezeu tinea cu noi!

A venit Craciunul… cu procesul si executia sotilor ceausescu (in ziare numele se scria de acum minusculat). Apoi a venit anul 1990 si noi, elevii, inca sub frenezia Revolutiei, ne-am intors la scoala. Dar scoala nu mai era scoala. Profesorii isi pierdusera autoritatea si curajul. Orice incercare de a impune o disciplina in liceu era taxata de elevi in cor: "Dar asta e dictatura!”. Venise vremea libertatii, vremea lui "sunt liber, fac ce vreau”. Sau a dictaturii elevilor!

In doi timpi si trei miscari s-a renuntat la costumul scolar, ciorapii albi la sport nu mai erau asa importanti, si notele de 9 si 10 curgeau fara noima. In pauze se fuma pe hol, iar uneori chiar in clasa, la ferestre. Venise vremea pletelor, a cerceilor in urechi, a gecilor cu capse si a tricourilor rockeresti. De altfel, Liceul "N. Balcescu”, in maxim un an de la Revolutie, cred ca avea peste 60-70% rockeri. Se asculta aici la greu, la walkman, Metallica, Slayer, Sepultura (spre deosebire de un liceu rival, cu preponderenta feminina, in care se asculta Skid Row, Bon Jovi, Guns ‘n’ Roses). Aparuse in liceu si o trupa rock, Kapela, care-l avea ca vocalist pe colegul de an Robert Turcescu, celebrul jurnalist si politician.

In ’90 am avut parte de fenomentul "Piata Universitatii” si a ei zona libera de neocomunism, cu golanii ei frumosi, apelativ primit de la Iliescu. In replica, Eugen Ionesco, celebrul dramaturg, s-a numit pe sine un golan academician; au venit alegerile din mai, mineriadele si o asa zisa democratie.

Anii au trecut, unele lucruri s-au asezat in matca lor, si in scoala si in societate. Doar unele. Altele au ramas asa, neasezate! Biserica si-a castigat dreptul la libera exprimare si, parca atunci mai mult decat acum, a reusit sa iasa inspre lume, sa transmita un mesaj curat, sanatos, evanghelic. Pr. Constantin Galeriu aparea des la tv si acapara orice auditoriu. Titi Dincă, prin a lui emisiune "Credo”, a dat saptamanal, timp de cativa ani, o adevarata marturie ortodoxa trezind mii de constiinte indobitocite de comunism. 

Intelectualii imi parea ca se deschid spre viata Bisericii. Politicienii parca ascultau mai grabnic dorintele ierarhilor, si asa a inceput sa se predea religia in scoala, sa apara seminarii si facultati de teologie care si-au deschis larg portile (totusi parca prea larg pt niste scoli vocationale).

Au trecut 31 de ani de la Revolutie… Parca a fost ieri, Doamne! Vezi-ne! Fii cu noi!