Eugen Barbu spunea despre Toma Caragiu că ”a fost îngropat la cutremur ca un faraon sub o piramidă de beton”, ”un mormânt mare ca pentru talentul lui mare”.  Și că va trebui să treacă mult până când un alt mare talent să reușească să-l înlocuiască. Ultimele roluri în teatru, pe scena de la Bulandra, au fost în două drame: Satin, din ”Azilul de noapte”, și James Tyrone din ”Lungul drum al zilei către noapte”. Dar, după cum mărturisea regizorul Liviu Ciulei, a plecat fără să fi avut șansa de a-l juca pe Othello, așa cum și-a dorit. Rămân însă rolurile din filme și sketch-urile din emisiunile TVR-ului de altădată. 

Într-un articol intitulat ”File de jurnal”, publicat în revista Luceafărul la 2 aprilie 1977, actorul Ion Besoiu, care era la acea vreme directorul Teatrului Bulandra, descrie, cronologic, oră cu oră și zi cu zi, clipele trăite în fatidica seară de 4 martie. Din clipa în care pământul s-a cutremurat, curmând peste 1500 de vieți, până pe 11 martie, ziua în care, la Cimitirul Bellu, zeci de coroane au acoperit un destin mare și tragic.  

Cutremurătoarea relatare a actorului Ion Besoiu a fost publicată în volumul-omagiu ” Carte despre Toma Caragiu”. ActiveNews prezintă acest text, drept REMEMBER. 

 Vineri, 4 martie 

Ora 21.15
 
În odaie e cald. Televizorul e aprins. Suntem doi, eu și prietenul meu, regizorul de film Mircea Mureșan. O seară obișnuită de film TV. El e tolănit pe canapea. Pe covorul moale, câinele Lăbuș, partenerul meu din filmul ”Toate pânzele sus”, doarme liniștit. Totul e normal și lucrurile sunt la locul lor. Sună telefonul. Ridic receptorul și aud glasul lui Micki. A terminat spectacolul de la teatrul Nottara. Mă întreabă ce face. O chem să vină repede, să nu piardă timpul. E foarte aproape de casă, la 200 de metri, dar nu e singură. E cu colega ei, Catrinel Paraschivescu, pe care o așteptase soțul, doctor Blaja. 
- Veniți toți trei. Avem o sticlă de vodkă lăsată după-amiază de pictorul Piliuță. 

Mă uit în jur. Sticla e pe un raft al bibliotecii. Totul pare normal, obișnuit. Până și sifonul îmbrăcat în sârmă de la piciorul mesei.

Ora 21.25
 
Fotoliul meu mă ridică în sus ca un cal care cabrează. Sar în picioare:
- Cutremur!!!
Mircea nu mă crede. Mișcarea verticală continuă. Lucrurile din jur încep să cadă. Se aud geamuri sparte. Prind câinele de zgardă și alerg spre ușă. În vestibul sunt aruncat de la un perete la altul. Mișcarea de sub picioarele mele a luat un sens orizontal. Reușesc să deschid ușa. Aud pereții pârâind și molozul curge peste mine. Lăbuș latră furios.
Lumina s-a stins. Mircea Mureșan a reușit să ia din bucătărie o lanternă. Cum o fi găsit-o? Peste noi cad bucăți de perete. coborâm pe scări alergând. Am ajuns la etajul I. În vestibulul unui apartament, o bătrână strigă: ”Ajutați-mă”. O tragem de mână după noi. E o învălmășeală de oameni și țipete. Ajungem jos. Mișcarea aceea fantastică, forța aceea dezlănțuită haotic, a încetat. Strada Nikos Beloiannis e sinistră, învăluită în bezna spintecată doar de farurile mașinilor și de urlete. Pe trotuare, cărămizi și bucăți de geamuri sparte. Cineva urlă:
- S-a prăbușit Casata!.....
Mă uit în lungul străzii. Simt inima în urechi. La o sută de metri în fața mea, în locul colosului aceluia, cu multe etaje, văd cerul albastru. Un albastru limpede, irizat,ca într-o seară de vară la mare. Oamenii aleargă într-acolo. Femeile și copiii plâng îngroziți. Imaginile sunt dantești. 
Strig după Micki. După socoteala mea trebuia să fi ajuns aici. O caut cu lanterna. Strig tot mai tare. O văd, în sfârșit, lângă un perete, cu mâinile strânse pe gură. Plânge. O iau în brațe și încerc să o liniștesc. Spun vorbe tâmpite:
- De ce n-ați ajuns sus? 
- Voiam să intrăm la Casata să vă cumpărăm ceva bun.
Mă îngrozesc! Mi se ridică un nod în gât și picioarele-mi devin moi. 

Ora 22.00
 
Străzile acoperite de bezna groasă sunt invadate de lumea îngrozită. Mașinile circulă haotic. Merg încet, cu farurile aprinse, peste grămezi de moloz, lemne și cărămizi. Caut casele celor dragi. Trec prin Grădina Icoanei. Sala Studio a teatrului nostru e întreagă. Respir ușurat. Îmi fuge gândul la sala cealaltă, din Schitu Măgureanu. Acolo ce-o fi? În seara asta se jucau două piese de mare succes: ”Interviu” de Ecaterina Oproiu și ”Răceala” de Marin Sorescu. Sper nebunește că nu s-a întâmplat nimic. 

Încerc să răzbat prin Bd. Magheru. Imposibil. Cineva îmi spune:
- S-a prăbușit blocul Scala și Dunărea și Wilsonul și.....

Nu mai ascult. Mâinile-mi transpiră pe volan. Nicioadată nu mi s-a întâmplat și până acum o jumătate de oră totul părea normal, solid, așezat pentru totdeauna.

Ora 22.30
 
Sunt cu cei dragi într-o piațetă din Strada Mendeleev. Așteptăm nici noi nu știm ce. Fiecare spune ce a văzut, ce a simțit, prin ce a trecut. Totul pare de domeniul fatasticului, ca într-un film de groază, de prost gust. 

Un bătrânel cu o pătură în mână ne întreabă:
- Nu știți ce-o fi în Drumul Taberei?
Îl privesc nedumerit. Pleacă îngăimând:
- Dacă blocurile astea vechi și sănătoase s-au prăbușit, atunci acolo.....
Micki se crispează lângă mine. Abia poate șopti:
- Să mergem la Ploiești să vedem ce-i cu mama. 

N-am benzină suficientă și, sigur, stațiile de alimentare nu funcționează din lipsă de curent. Întreb câțiva automobiliști. Rog să-mi dea câțiva litri de benzină. Unii au, dar n-am furtun s-o tragem din rezervor. Minutele se scurg. Ce sa fac?

Ora 22.50
 
Pornim spre Ploiești. Suntem trei: Micki, eu și prietenul meu, Folosea, medic veterinar. Are părinții la Băicoi și m-a implorat să ajungem șiacolo. 
- La cutremurul din 40, spune el, Ploieștiul, Băicoiul, Țintea, Doftana au fost aproape distruse.

Peste tot e beznă. Mii de mașini gonesc pe șosea, ca într-o duminică din luna mai. Prin sate, la porțile caselor, vedem grupuri de oameni. Unii au aprins focuri. Umbrele lor se întind pe garduri în dansuri dezordonate, fantastice. 

Ora 23.20
 
În stânga noastră vedem Combinatul de la Brazi, ca un imens pom de Crăciun, cu mii de lumini aprinse. Funcționează! Un sentiment formidabil de liniște, după o beznă de 50 de km. 

Mai avem 10 minute de mers, 10 minute de speranță și teamă. Intrăm în Ploiești. Întuneric. Trecem podul peste calea ferată. Blocurile noi din Cartierul Sud sunt întunecate, dar în picioare. Micki hohotește.  Plânge, râde, nu-mi dau seama. La etajul 4 se prăbușește în brațele maică-si. În apartament totul e răsturnat, dar blocul n-are nicio fisură. 

Ora 23.45.

Pornim spre Băicoi. Jos, în stradă, un bărbat și o femeie se urcă într-o Dacie 1300. Ne întreabă ce-i la București. Au un băiat student și merg să-i caute. Încercăm să-i liniștim. Femeia tremură. 
Străbatem Ploieștiul întunecat. Toate cartierele noi sunt întregi.

Dac-am avea un radio, nu ne-am mai pune atâtea întrebări, dar n-avem.

Sâmbătă, 5 martie
 
Ora 2.45

Am intrat în București. Pe străzi circulă camioane militare, multe camioane militare, buldozere și automacarale. Companii de soldați cu cazmale pe umăr trec în pas alergător. Se aud sirenele salvărilor. Ofițeri superiori de miliție dirijează circulația. Lumini și refelectoare puternice au spart bezna. A început marea bătălie.

Ora 3.00
 
Apartamentul arată înfiorător. Peretele de care e rezemată biblioteca s-a căscat în afară. Se vede cerul.
Se difuzează din nou comunicate. Toți membrii Comitetului Municipal de Partid și ai comitetelor de partid ale sectoarelor capitalei sunt convocați de urgență la sedii. Cobor. Micki mă așteaptă în mașină. Nu vrea să urce în casă și nici nu vrea să mă lase singur. O iau cu mine. Pornim spre strada Eforiei. 

Ora 4.00

Ne uităm uluiți la fumul care se ridică, înecăcios, dintr-un imens morman de ruine, la colțul străzii Brezoianu. Dumnezeule, acolo fusese o clădire cu apartamente multe. Strâng pumnii și suflu peste ei. Mi-e foarte frig. Micki tremură. O rog să urce în mașină. Nu ascultă. Se uită la jeturile de apă care țâșnesc fără oprire din furtunurile pompierilor militari. 

Mă întorc câțiva pași și privesc blocul cu numărul 8 din strada Eforiei. E întreg. Aici stau Cotescu și Valeria Seciu. La etajul 6, la ei, e întuneric. Sun de la un telefon public. Nu răspunde nimeni. 

Ora 4.10
 
Trec prin curtea din spate, pe lângă grădina cinematografului Eforie. Un calcan s-a prăbușit, acoperind trei automobile. Peste ele, printre cărămizi, ajung la sediul sectorului 6 al PCR. Nu-l mai recunosc. Totul e prăbușit sau crăpat. 

Ora 4.30.

Bd.Schitu Măgureanu.Teatrul e în picioare, parcă nevătămat.Pe dinafară privit totul pare normal. Răsuflu ușurat.Ocolesc clădirea și pătrund în ea pe la intrarea actorilor.Cîțiva actori și tehnicieni sunt deja aici. Ne strângem în brațe. Electricienii îmi povestesc ce s-a întâmplat la spectacol, ce-au făcut actorii, ce replică se rostea pe scenă.
Intru în sală, sală în care până la acel "21.25” lumea râdea și aplauda. Arată înfiorător. Văd pe jos tocuri de pantofi, table de ciocolată călcate în picioare, un ruj de buze, un reflector care protejează, garderobele din hol rupte. Șeful mașinist îmi spune că nu a fost nici o victimă.

Ora 5.00

Cineva îmi spune că Octavian Cotescu cu copilul și Valeria Seciu se odihnesc într-o cabină. Mă duc la ei. Vocea caldă a lui Octav mă liniștește. Îmi povestește cum a fost la Sala studio. Se juca "Interviu”. Nici acolo nu au fost victime.
– Blocul Continental s-a prăbușit, zice el.

Îngheț.Acolo locuiește Toma Caragiu.
– Bine, dar el n-avea spectacol,înseamnă că era…
– Nu era acasă. Mi-a spus cineva,nu-mi amintesc cine, că plecase la casa lui de la țară, la Periș.
Respir, adânc.

Între timp sosesc tot mai mulți oameni. Sînt trași la față și tăcuți.Aflăm că a murit scriitorul Nicolae Ștefănescu. Jucasem într-un fil polițist scris de el. Om minunat. Delicat, sensibil și discret. Am un nod în gât.

Ora 6.10

În hol, băieții noștri înarmați cu lopeți au început să curețe molozul.Stăm în biroul directorului. Are lista angajaților teatrului, cu numerele lor de telefon.Sună la fiecare acasă. Încercăm să vedem cine lipsește.

Ora 7.40

Sosesc primii evacuați : Marius Pepino și Vali Voiculescu, Vasile Florescu. Îi găzduim în două cabine.Lista celor care au răspuns la telefon este tot mai mare.

Ora 8.00
Trimitem mașina teatrului cu cîțiva oameni la Nora Gion.Locuiește într-un bloc de lângă Nestor. E în viață dar stă între dărîmăturile casei și plânge. Rog pe Rodica Tapalagă și pe Irina Petrescu să-i pregătească o cabină și să stea cu ea.

Ora 8.30.

Plec cu Cotescu la Institutul de Teatru. Echipa de studenți aleargă pe scări cu găleți și cazmale.Ne uităm la scara de la etajul 2. Are crăpături mari. Nu pare să reziste. Octav stă pe gânduri apoi strigă :
– Încetați lucrul.Toți băieții să coboare. Curățați ce este în stradă.
Îl las și mă întorc la teatru. Florian Pitiș cu plutonul nostru de gardă patriotică îndepărtează molozul și cărămizile din fața clădirii.

Ora 12.10.

În ușa biroului apare Titus Popovici. Are fața trasă. E neras.
– Ce-i cu Toma Caragiu ?
– Ce să fie ?E bine. E la țară, răspunde cineva.
– Atunci de ce mă întreabă sora lui de el ?De ce n-a apărut până acum ?
Încremenim. Încep întrebările. Cine știe sigur că a plecat acolo ?Cu cine a vorbit ?Cine l-a văzut ultima oară ?
Încercăm să prindem Periș-ul. Minutele se scurg în tăcere.Vine Ion Caramitru. Nici el nu știe nimic. În sfârșit sună telefonul. Riman ridică receptorul.
– Da.Noi. Da. Am cerut Perișul.Vă rugăm să controlați dacă Toma Caragiu e acolo. Întrebați vecinii dacă a fost azi-noapte în casă.
O liniște nefirească. Aud ticăitul ceasului de la mînă.Un minut, două.nu-mi dau seama.
-Da. Da. Mulțumesc.
Directorul și-a scos ochelarii și clipește miop. Are fața albă.
– N-a fost acolo.
Înghețăm. E absurd.E groaznic, e nedrept. Victor Rebengiuc încearcă să-și toarne un pahar cu apă. Îi tremură mâna și sticla ciocnește paharul Renunță.

Ora 13, ora 14, ora 17, ora 21, ziua II-a, ziua a III-a , ziua a IV-a.

Stau lîngă Generalul Lavric în fața blocului Continental. El e comanandantul lucrărilor de salvare. E noapte, e dimineață, e zi și iarăși noapte. Orele se scurg amestecate cu zgomotul buldozerelor, al macaralelor și cu lumina reflectoarelor. 

Acum știm tot. La ce oră a urcat Toma cu Alexandru Bocăneț, la ce oră a coborât să cumpere apă minerală și țigări, la ce oră a vorbit la telefon cu Mariana Calotescu. Nu știm unde-i acum….Mașina lui Bocăneț, turtită de dărîmături, e un martor tăcut, înfiorător al prezenței lor acolo.

Facem cu schimbul. Cînd dorm eu o oră vine Riman, pe urmă Caramitru, Pitiș, Rebengiuc, Cioranu, Ogășanu, toți. Obrajii și buzele sunt arse de vânt, nările sunt pline de praf și moloz.

Au venit cascaorii de la Buftea. Copii nebuni ai filmului românesc, cu sufletele cât munții.Toți au lucrat cu Tomiță, toți îl iubesc, toți îl caută, scormonind cu mîinile fiecare crăpătură. 
Scenele nu pot fi cuprinse de cuvinte. Nu pot să descriu, să desenez, în imaginația cuiva, faldurile de perdele, rochiile rupte, frigiderele turtite, receptoarele de telefon atârnate în gol, pernele colorate, rochia de mireasă sau punga cu pene de struț. Nici carnetul de student al lui Romulus Rusan sau manuscrisele Anei Blandiana sau fotografiile de la nunta Doinei Badea. Toate rămân amestecate în mintea mea, haotic, absurd, fantastic. O femeie mă recunoaște. Mă prinde de mână și strigă: Copiii mei, amândoi sunt acolo!

A câta zi o fi ? Un soldat TR cu o mască de tifon pe față, cu părul blond, cară targă după targă.Generalul Lavric îmi spune că-i actor la Turda.Acum își face stagiul militar. Mă aproprii de el.E foarte tînăr și emoționat.
– De cînd lucrezi aici ?
– De la început
– Te superi dacă te întreb cum te cheamă ?
– Nu. Manolache.
– Ai dormit ceva ?
– Nu mi-e somn. Vreau să-l găsesc pe maestrul Caragiu.
– Îl iubeai.
– Era idolul meu.
Constat îngrozit că vorbim la timpul trecut.
Orele și zilele s-au comprimat în altele. Speranțele unora au obosit. Jean Constantin privește de ceasuri lungi apartamentul lui Toma care este întreg. Mă întreabă mereu : De ce n-a rămas în casă ? De ce n-a rămas ? Plânge. El care de atâtea ori, cu Toma, ne-au făcut să râdem în hohote, plânge. 
Au trecut șase zile și șase nopți.

10 martie

Ora 13.10.

Cascadorii Aurel Popescu și Mircea Pascu strigă ceva de sus de pe dărîmături . Buldozerele se opresc. Băieții fac semne. Se lasă liniștea care acum îți sparge urechile. Generalul Lavric urcă. Se uită la ceva.Mă strigă. Un ostaș coboară și aduce o ramă de ochelari turtită. Caramitru bâguie : Ochelarii lui. Începe să hohotească. Strig la el și pornesc în sus.

Sunt doi . Doi oameni, două vieți, două destine : Bocăneț și Toma Caragiu. Au murit din prima clipă. Casa scărilor s-a prăbușit peste ei undeva la parter. Mai aveau câțiva metri pînă la ieșire. Sunt încremenit, doar bărbia îmi tremură. Caut să mă stăpânesc (”De ce nu i-am pus spectacol în seara aceea? De ce?”)
Cascadorii îi degajează dintre dărîmături, încet, încet cu mîinile goale. Îndepărtează fiecare pietricică.
Un actor uriaș, un om uriaș, un suflet uriaș a fost strivit într-o seară nebună de un bloc oarecare. Absurd, incredibil.

Ora 13.30

Îi urcăm în două ambulanțe. Ecaterina Oproiu e lângă cele două tărgi. Încerc să o îndepărtez.
- De ce vrei să vezi toate astea, Catrinel?
- Pentru că vreau să scriu, să scriu despre asta toată viața.

11 martie 

Ora 18.00

Totul s-a terminat. Zeci de coroane au acoperit un destin mare și tragic. Zeci de mii de oameni s-au înclinat la Cimitirul Bellu în fața lui. Zeci  de mii de oameni s-au descoperit la vederea fotografiei care îl arăta în ultimul lui mare rol din ”Lungul drum al zilei către noapte”. Zeci de mii de oameni au venit să-l petreacă pe acest lung drum....Mormântul lui e vizavi de cavoul lui Constantin Tănase. Dacă priviți de pe prima alee, ochii dumneavoastră or să citească pe o cruce simplă: TOMA CARAGIU. Și puțin mai sus, la vreo câțiva metri, or să vadă un cărăbuș pe un cavou și un nume: CONSTANTIN TĂNASE. Ieșim încet, tăcuți, duși de șuvoiul de oameni. Mă simt vinovat că ultima oară când l-am văzut pe scenă nu l-am aplaudat destul de tare. Mă simt vinovat că ultima oară când l-am întâlnit nu i-am strâns mâna cu mai multă căldură. 

Dragă cititorule,
dacă ți-a plăcut acest articol, te rugăm ceva.

De peste 5 ani, ActiveNews este vocea pe care sute de mii de români o primesc în fiecare zi, dar care în același timp fisurează stabilimentul politic și economic care dorește să supună și România.

ActiveNews este un site independent din punct de vedere editorial, ceea ce înseamnă că ne stabilim singuri prioritățile și strategia. Jurnalismul nostru este liber de influențe comerciale și nu este influențat de către moguli, milionari sau acționari.

Nimeni nu-l editează pe editorul nostru. Nimeni nu ne direcționează opiniile.

Aceste aspecte sunt de o importanță critică într-o țară în care mass-media corporatistă face legea. Într-o Românie în care interesele economice ale marilor jucători dictează reacția presei, și nu interesul pe termen lung al acestui popor.

ActiveNews este singurul loc din .ro unde ați putut citi despre fapte și oameni care altfel nu ar fi apărut niciodată pe piața media din România. Știi bine asta.

Am câștigat împreună multe bătălii, văzute și nevăzute, dar Țara are nevoie de mai mult decât simpla noastră supraviețuire. Țara Noastră are nevoie de jurnalism curat, scris cu gândul la valorile pe care le-am primit de la înaintașii noștri. Țara noastră are nevoie de curaj pentru a expune impostura și trădarea, iar pentru asta e nevoie de informație. Informație, nu diversiune sau divertisment.

Implică-te Susține ActiveNews